Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Medio-Monte se întoarce de Marius Chivu


Marian Ilea n-a scris foarte mult, dar a păstrat un anume ritm şi o continuitate tematică a scrisului său. După debutul din 1990 cu volumul de proză scurtă Desiştea, au urmat culegerile de povestiri Desiştea II (1996) şi Povestiri din Medio Monte (2000), plus un volum de teatru, Ariel (1997), toată apărute la Cartea Românească.

Libertatea începe în şapte aprilie este o continuare a povestirilor din acelaşi Medio-Monte, un toponim – ca şi Desiştea, de altfel, – mai mult simbolic decât concret, deşi multe din întâmplările care fac subiectul prozelor nu sunt deloc nerealiste. În ciuda locaţiei transilvane, şi unde comunitatea maghiară este predominantă, orăşelul Medio-Monte, situat la marginea Marii Câmpii, este, mai degrabă un spaţiu nedefinit, oarecum închis şi misterios, cumva refractar, uneori purtând chiar semnele alienării. Există o Societate şi o Şcoală Minieră Superioară, un penitenciar, un tribunal, un spital, un cartier numit Pianul de Sus, o anume Piaţă de Fân şi cam atât. Subiectele povestirilor nu sunt nici ele extraordinare, aş putea spune că sunt chiar banale, dar modul de a le istorisi le conferă un anume insolit. În povestirea care dă şi titlu volumului, avem istoria încâlcită a unei crime dintr-un penitenciar, în Frica, personajul principal este un singuratic ciudat care, pentru a-şi întreţine familia, consimte la un adulter, Societatea Anonimă... este prilej pentru o scurtă şi fragmentară incursiune într-un trecut comunist opresiv, Păţania lui Gutman are în centru un proces politic de la 1946 care maschează o deportare de evrei, iar Aleea Minerilor, de pildă, este un fel de triptic cu povestea unui comunist.

Cum spuneam, arta povestirii lui Marian Ilea face, de fapt, aceste povestiri. Vocile narative se schimbă constant, la fel şi perspectivele şi tipul de discurs narativ, se fac salturi temporale care cer reconstruirea perioadelor lipsă şi a evoluţiei evenimentelor neprinse în cadru, povestirile complicându-se astfel de la sine. Sintaxa este una repetitivă, posacă şi cadenţată, iar tonul voit naiv, cvasi-absurd, conferă frazelor un anume dramatism al enunţării, deşi, uneori, am avut o senzaţie de disconfort stilistic. Iată un astfel de fragment:

„Beniamin Cant l-a ascultat pe Ackerman. Beniamin Cant s-a ridicat cu greutate de pe scaunul vopsit în verde, din cârciuma lui Ackerman. Beniamin Cant s-a rezemat de gardul lui Oscar Klein. Beniamin Cant a ascultat-o pe nevasta lui, Iacobina Cant. Beniamin Cant s-a dus în pădurea de lângă Medio-Monte. A găsit un loc râpos. A construit o odaie. O tindă. O magazie de lemne. Beniamin Cant şi-a mutat familia. A împrumutat camionul domnului Brach. |la de-şi avea afacerea în Piaţa de Fân din Medio-Monte.” (Frica)

O lungă scrisoare de dragoste este însă un text savuros, scris de un tânăr de nouăsprezece ani perfect idiot, dar de o naivitate şi de o sinceritate înduioşătoare, îndrăgostit de o fată cu care odată a băut o cafea şi căreia îi scrie după câteva luni pentru a-şi mărturisi iubirea şi pentru a-i povesti despre sine. Scrisoarea, de un comic aproape absurd, adună toate clişeele epistolare posibile şi o serie de inexactităţi de exprimare aproape impresionante. Ar merita citată în întregime. Mă voi opri însă, pentru final, asupra P.S.-ului: „Draga mea prietenă Mariana, această scrisoare, înainte de a-ţi parveni la adresa ştiută, a fost citită de un bun prieten de-al meu, care este profesor de literatură în Medio-Monte. Sunt obligat să-ţi mărturisesc ceea ce mi-a mărturisit la rându-i cel despre care îţi scriu. Acela mi-a spus că: prin rândurile de mai sus am ilustrat spectacolul naiv al unui nivel cultural precar şi că sunt cu atât mai autentic, mai viu şi mai simpatic. Draga mea prietenă, eu nu doresc să fiu în nici un fel, ci aşa cum sunt şi cum aş dori să mă cunoşti pentru viitor.“



Poem ca o sonată în proză



Nu mai departe de săptămâna trecută deplângeam lipsa unor minime informaţii de pe copertă sau din interior despre carte şi autorul ei, că iar sunt pus în faţa unor necunoscute. După aparenţe (sau ar trebui să zic instinct), Sonata da recitar ar fi debutul lui Dan Zavulovich. Dar nu bag mâna în foc!

Pe coperta a patra a cărţii este reprodus un fragment în care autorul încearcă să aproximeze genul propriei scrieri: „Aceasta carte nu este un roman; nici nuvelă, nici povestire, nici poem, nici epopee, nici vreun hibrid între toate acestea. Această carte nu aparţine nici unei specii literare. ş…ţ Această carte este o sonată (în măsura în care cu nişte cuvinte se poate construi o sonată), o sonată care se poate citi, se poate recita etc.“ Pariul lui Dan Zavulovich este, cu siguranţă, îndrăzneţ. Sonata da recitar este – să dăm, totuşi, credit cuvintelor! – un poem în proză construit din câteva momente ale unei poveşti de dragoste, reluate discursiv şi din puncte variate ale desfăşurării lor, sfidând cronologia şi chiar, să zic aşa, statutul lor narativ. Principiul de construcţie este cel muzical al sonatei. Există patru capitole care corespund celor patru mişcări: Allegro, Adagio, Rondò: Allegro moderato şi Andante; prima mişcare având o temă formată din trei motive care sunt dezvoltate pe rând ş.a.m.d. În final este adăugată şi o Tema (Largo assai) con variazioni. De altfel, titlul cărţii, după cum ne indică însuşi autorul, îl parafrazează pe cel al unei lucrări compuse de Giovanni Gabrieli, Canzoni et sonate da sonar.

Ca referinţă textuală imediată, Sonata da recitar seamănă foarte mult cu Zadarnică e arta fugii a lui Dumitru Tepeneag, micul roman construit, la rându-i, după principiul muzical al unei fugi. Dan Zavulovich foloseşte, prin urmare, întregul arsenal al scriiturii fragmentariste: acronologia, reluarea unui motiv/refren, reformularea ş.cl., poetica de creaţie fiind cea a variaţiei permanente. Spaţiul şi timpul „acţiunii“, ca şi personajele, de altfel, sunt (des)compuse în/din unităţi interşanjabile, textul constituindu-se redundant-aglutinant, ca un haos atent supravegheat. Iată cum se deschide secvenţa Allegro a acestei... sonate în proză: „Stătea colac. Peste pupăza. Din tei. Stătea colac fiindcă spaţiul era rotund şi era strâmt. Hannah – pe când încă nu se numea Hannah, pe când încă nu se numea în nici un fel, pe când încă nu avea un nume – stătea colac. A început să crească în cerc; în interiorul sferei a început să crească. Rotund. Aşa a stat, în cerc – colac în sferă – nefăcând nimic; nu era voie-nevoie să facă nimic. Singur – deşi nu singur, niciodată singur. Rotund – în sferă.” Dar, bineînţeles, nu toată cartea este scrisă astfel.

Ca experiment, textul lui Dan Zavulovich este, fără îndoială, interesant. Nu cred, însă, în mai mult. În principal, e lesne de înţeles că trebuie să fii un stilist desăvârşit pentru a masca artificialul greu de evitat într-un asemenea demers tehnic aproape remarcabil. Doar cu câteva aliteraţii, Dan Zavulovich nu demonstrează că este un fin frazeolog, dexteritate cerută de fiecare pagină. Frazele lui sunt, adesea, tăiate scurt în elementare unităţi gramaticale, doar nişte enunţuri, când ar fi trebuit să curgă într-un vertij stilistic armonios acordat principiului muzical generator al textului. Altfel, incompatibilitatea dintre stil şi metodă dăunează grav lecturii. În al doilea rând, experimentul lui Dan Zavulovich este ostentativ referenţial şi mult prea explicit. La tot pasul, autorul ne indică o serie nesfârşită de referinţe culturale din sculptură, pictură, muzică şi literatură, ca într-o paradă de motive pe care naratorul are şi pretenţia să le aducă la un numitor simbolic comun, declanşator de sens secund. Astfel, se perindă în paginile sonatei Brâncuşi, Caravaggio, Modigliani, Mozart, Schubert, Bach, Hesse, Elliot, Yeats, Kafka ş.a. La final există chiar o mică bibliografie.

Cele mai bune pagini ale acestui poem ca o sonată în proză sunt acelea de atmosferă, în care lirismul uşor oniric izbuteşte câteva scurte stări de plăcută reverie, precum şi frumoasa, nu şi originala, metaforă metatextuală de la pagina 19.





Marian Ilea, Libertatea începe în şapte aprilie, Editura Dacia, Cluj, 2004, 120 p.

Dan Zavulovich, Sonata da recitar, Colecţia Avanpost, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003, 92 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara