Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Melancolii de critic literar de Tudorel Urian


În masiva şi foarte incitanta sa carte Lumea criticului (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000), Gabriel Dimisianu a inclus, pe lîngă studiile critice publicate în ultimii ani şi o amplă secţiune de portrete şi evocări ale unor scriitori din deceniile şase şi şapte ale secolului XX, mulţi dintre ei uitaţi astăzi. Dacă despre stilul critic al lui Gabriel Dimisianu (model de precizie şi echilibru, care şi-a făcut din fidelitatea lecturii principala carte de vizită) nu mai sunt multe de spus după o carieră întinsă pe o perioadă de jumătate de secol, aceste evocări ale vechii lumi literare, făcute cu zîmbetul melancolic al aducerii aminte, au fost în măsură să aducă marea revelaţie. Pentru că, graţie lor, lumea literară românească a făcut cunoştinţă cu un alt Dimisianu: criticul obiectiv, obişnuit să analizeze cu lupa şi să spună lucrurilor pe nume (chiar dacă, uneori, exageratele sale precauţii stilistice şi civilitatea înnăscută, urbanitatea tonului i-ar putea face pe unii naivi să confunde echilibrul şi moderaţia cu excesul de generozitate), a lăsat pentru o clipă locul unui artist sentimental şi melancolic. În aceste texte confesive, Gabriel Dimisianu a renunţat la inexpugnabila platoşă a criticului dezvăluind cîte ceva din atît de sublimele slăbiciuni ale omului. Încurajat de buna primire făcută de critică acestor fragmente memorialistice, Gabriel Dimisianu a făcut ceea ce trebuia să facă: a tipărit un admirabil volum de Amintiri şi portrete literare.

Actualul volum conţine, pe lîngă textele publicate în secţiunea amintită din Lumea criticului, altele de aceeaşi factură scrise ulterior, precum şi un amplu interviu-profesiune de credinţă a criticului literar, acordat lui Ion Popescu-Brădiceni pentru revista „Columna”.

După căderea regimului comunist, în literatură, la fel ca în politică, s-a manifestat tendinţa de a se face uitată, ca şi cum nu ar fi existat, întreaga perioadă dintre 1947 şi 1989. Scriitorii care au avut neşansa să moară înainte de căderea comunismului sînt astăzi aproape uitaţi (cine din zilele noastre se oboseşte să îi mai citeze pe, să zicem, Virgil Mazilescu sau Sorin Titel?; ceva mai bine stau Nichita Stănescu şi Leonid Dimov, dar, dincolo de citarea numelui, nici operele lor nu cred că mai spun mare lucru tinerei generaţii). Nici cei care au avut şansa să publice şi după 1990 nu s-au mai bucurat de prestigiul dobîndit în anii comunismului şi au ieşit din viaţa literară instantaneu cu trecerea lor în nefiinţă (Florin Mugur, Mircea Ciobanu, Stefan Bănulescu, Cezar Baltag, Dan Laurenţiu, Florenţa Albu, Petru Creţia, Marin Sorescu au dispărut doar de cîţiva ani şi toată lumea pare deja să-i fi dat uitării). Or, scriind această carte, Gabriel Dimisianu atrage atenţia că generaţia tinerilor care a debutat la mijlocul anilor ’50 nu trebuie judecată global şi nici ştearsă cu buretele din istoria literaturii române. Această generaţie care şi-a făcut studiile în epoca de maximă teroare a regimului stalinist şi a cărei perioadă de creaţie s-a suprapus cu existenţa statului comunist (cum spuneam, unii dintre scriitorii debutanţi la începutul anilor ’50 nu au mai apucat să vadă revoluţia din decembrie 1989) a avut şi ea boemii, visătorii, inocenţii ei, scriitori talentaţi, nevoiţi să slalomeze printre directivele obtuze ale timpului pentru a-şi împlini, cît mai onorabil, vocaţia. Scriitorii anilor ’50 erau grupaţi în trei lumi diferite: una a victimelor comunismului (revelată de multele testimonii apărute după 1989), alta, a celor care credeau în regim şi profitau din plin de bunele relaţii cu autorităţile comuniste (Jurnalul ţinut de Nina Cassian între 1948 şi 1953 este o bună cronică a scriitorilor care-şi duceau viaţa în acest Olimp al comunismului), dar şi una a oamenilor obişnuiţi, nici profitori, nici victime, nici eroi, care nu doreau decît să-şi exercite meseria pentru care simţeau că au chemare. Mărturia lui Gabriel Dimisianu este cu atît mai importantă cu cît puţine sînt în anii din urmă scrierile care să descrie dintr-o perspectivă nepartizană ceea ce s-ar putea numi „viaţa literară în vremea proletcultismului”. Văzută cu onestitate prin ochii unui tînăr de 20 de ani din epocă, realitatea anilor ’50 arată puţin altfel decît este ea reprodusă în manualele de istorie cu pronunţat iz ideologic. Gabriel Dimisianu îşi aminteşte astăzi că ea nu a fost una liniară în teroare aşa cum lasă să se înţeleagă sintagma „obsedantul deceniu”. Terorii iniţiale i-au urmat uşoara relaxare din perioada hrusciovistă şi, mai apoi, după zdrobirea revoluţiei ungare din 1956, o nouă strîngere a şurubului. Nici oamenii din vremea respectivă (inclusiv cei angrenaţi în diverse structuri de conducere) nu erau toţi la fel. Criticul foloseşte acordul fin atunci cînd judecă faptele unora şi ale altora. În felul acesta, unele portrete ale epocii ies sensibil ameliorate (cel puţin în plan uman) faţă de imaginea lor împămîntenită pe baza diverselor istorii şi legende literare. Un om care a contat enorm în destinul literar al lui Gabriel Dimisianu (şi nu numai, se pare că a fost primul care a pariat pe scriitori precum Nichita Stănescu, Ştefan Bănulescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Grigore Hagiu, Matei Călinescu) a fost Paul Georgescu, cel care i-a oferit primul post de corector la „Gazeta literară”. Portretul foarte nuanţat realizat de Gabriel Dimisianu pune în evidenţă personalitatea contorsionată a acestui scriitor, adesea greşit înţeles: „Relaţiile cu tinerii ale lui Paul Georgescu (de fapt era el însuşi tînăr în anii de care vorbesc, fiindcă nu împlinise 40 de ani) luau repede formele prieteniei. Nu arbora aere profesorale sau de şef de grupare, era familiar şi colocvial, admitea să fie contrazis, replicînd însă şfichiuitor, ce e drept, în termeni a căror causticitate cîteodată rănea. Reputat pentru maliţia, pentru sarcasmele sale, pentru plăcerea de a inventa, atît amicilor cît şi inamicilor, porecle stîrnitoare de rîs, ce făceau ocolul lumii literare, rău de gură, deschis cu benigne voluptăţi, în fond, zvonisticii cancaniere, colportate telefonic pentru că era sedentar de nevoie, Paul Georgescu a putut să treacă în ochii unora drept un neobosit urzitor de intrigi şi un pervertitor de suflete”. (p. 74) Confesiunile lui Gabriel Dimisianu au un aer de cumsecădenie, de normalitate a trăirii umane, de înţelegere superioară pentru tot ce ţine de realitatea vieţii literare din epoca respectivă. Este perioada formării sale profesionale de jurnalist şi scriitor, cu modelele şi deziluziile ei. Timpul admiraţiei nestăvilite (memorabilă este întîlnirea cu Tudor Arghezi, în relatarea căreia autorul reuşeşte să transmită cititorilor întregul fior al emoţiilor sale – vezi pp. 33-36) şi al generozităţii inocente. Rămas tot mai singur în generaţia sa, Gabriel Dimisianu aduce testimoniul necesar al unui participant direct la evenimentele (literare şi nu numai) unei epoci despre care se ştiu mult mai puţine lucruri decît se crede îndeobşte.

Excelent este şi interviul din finalul acestui volum, un text cu valoare de profesiune de credinţă a criticului Gabriel Dimisianu. Autorul mărturiseşte cu francheţe că (aşa cum suna recomandarea lui Călinescu) a ratat mai multe genuri literare pînă cînd s-a dedicat criticii şi că începuturile sale în critica de întîmpinare stau mai degrabă sub semnul întîmplării decît al vocaţiei: „Criticul actualităţii literare este însufleţit de ambiţia de a vorbi primul despre noile cărţi, de a da tonul aprecierilor, cu alte cuvinte de a selecta valorile din masa indistinctă a apariţiilor curente, de a miza riscant. Eu sunt destul de lent în reacţii şi de circumspect, mă feresc de imprudenţe şi de aceea nu prea întruchipez, deşi mi-ar fi plăcut, «tipul uman» al criticului actualităţii literare. Un Nicolae Manolescu, un Mircea Iorgulescu îl întruchipează în chip deplin” (p. 253). Nici Gabriel Dimisianu nu este scutit de „paradoxul criticului literar” şi recunoaşte cu tristeţe, după cincizeci de ani de carieră, că principala sa neîmplinire este dată de faptul că nu a citit toate cărţile care ar fi meritat să fie lecturate. În vreme ce cititorul obişnuit îşi alege cărţile după pofta inimii, cronicarul are mereu obligaţii profesionale scadente şi, de cele mai multe ori, acestea nu au nici o legătură cu preferinţele sale literare: „Nu am citit tot ce aş fi vrut să citesc, înghiţind în schimb , din obligaţiuni de profesie, tone de maculatură. Acest sacrificiu, fără de care totuşi nu se putea, mă face acum nefericit”. O altă problemă care îl preocupă pe autor este aceea a prieteniei cronicarului cu scriitorii şi a modului în care aceste prietenii influenţează judecata critică. Gabriel Dimisianu recomandă tinerilor critici literari să nu se împrietenească decît cu scriitorii talentaţi. Uşor de spus, greu de pus în practică. Nu poţi şti, a priori, căruia dintre prietenii tăi actuali îi dă prin minte să scoată în viitor o carte şi cît de bună va fi respectiva producţie. În plus, nu este imposibil ca un scriitor talentat (potenţial prieten) să scoată la un moment dat o carte proastă. Ce face atunci criticul? Menajează autorul pentru a-şi păstra prietenul sau spune adevărul, cu orice riscuri?

Amintiri şi portrete literare este o carte de suflet care demonstrează că „bătrînii” criticii literare mai au încă multe lucruri de povestit. Din atenta lor ascultare tinerii cronicari de azi ar avea numai de cîştigat.



Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 2003, 276 pag.