Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Melancolii în palimpsest de Iulian Boldea

Versurile lui Eugeniu Nistor din această antologie cu titlu sugestiv, Prolegomenele inimii (Editura Dacia XXI, 2011), au, dincolo de timbrul elegiac şi de postura lor uşor confesivă, o ţinută interogativă limpede. Poetul problematizează, pune sub semnul întrebării adevăruri prestabilite, mirarea fiind starea esenţială ce-i structurează viziunile şi afectele.

Chiar nostalgia, dintr-un poem ca Verile Transilvaniei, are încrustată, în filigran, o retorică a originarităţii, prin care glasul poetului îşi caută, înfiorat, obârşiile: „Vin verile Transilvaniei/ cu umede ierburi,/ cu păsări şi cer…// Vin verile Transilvaniei,/ le aud prin sânge uşoare cum trec – / miresme de sânziene/ şi de porumb încruzit,/ cântec de greieri prin care/ calcă sfioase, ţărăncile…”. De altfel, interogaţia revine obsesiv de-a lungul versurilor acestui volum, devenind un topos privilegiat, de indiscutabilă anvergură („Abia atunci înţeleg că e toamnă,/ că în apa fântânii/ umbra ei se apleacă – / semn viu de-ntrebare...” – Umbră în amurg, sau „Senin şi singur, Doamne, ce senin/ mă simt aici pe plajă, lângă mare,/ sunt ca şi timpul cuibărit în golf,/ chiar lumea-mi pare-un semn de întrebare” – Golful paradisiac).
Melancoliile lui Eugeniu Nistor nu au alura unor stări fruste, de elan direct, nemediat, ci, mai curând, stau sub semnul unei intelectualizări a trăirilor şi impresiilor; un vag filtru livresc se interpune între percepţia lumii şi conştiinţa lirică, deprinsă a conferi un timbru elegiac, o rezonanţă acut-reflexivă răsfrângerii lucrurilor şi făpturilor în vers.
Dacă ar fi să alcătuim o sumară genealogie a versurilor lui Eugeniu Nistor, am putea constata faptul că acestea se situează în descendenţa liricii blagiene, dar şi a poeziei cerchiste sau echinoxiste. De altfel, descendenţa blagiană este asumată chiar în titlul şi în conţinutul unor poeme, reprezentative în înalt grad pentru creaţia lui Eugeniu Nistor. Un poem se intitulează, sugestiv, Lancrăm: „Plouă cu lună peste Lancrăm,/ copacii ştiu acum că-i târziu/ dar pe drumurile luminate de-albastre polenuri/ semnul marilor treceri e încă viu.// Cine astupă cu fruntea izvoarele/ cu sufletul lui le astupă – /că trupul nu îndeamnă niciodată picioarele,/ numai dorul cel veşnic de ducă.// Prin sat umbra lui albă cutreieră uliţi – / Lebădă pribeagă şi fără de somn.../ Până departe plouă cu lună în valea în care/ mit şi poet alăturea dorm...”.
Ataşat liricii tradiţionale, căutând să redea, printr-o mitologie a obârşiilor, a rădăcinilor mitice ale lucrurilor, conturul unui peisaj subiectiv, Eugeniu Nistor este atras mai ales de irizările melancoliei, care conferă paletei sale lirice un aspect învăluitor, marcat de valenţele sugestiei şi ale impresiei aurorale. Un poem reprezentativ, în acest sens, se intitulează Exod: „Dar noi priveam cocorii zburând prin anotimpuri,/ ca-ntr-un miracol cerul plutea în sens invers,/ peste imense lacuri cutreieram noi singuri – / iluzie sunt ochii deschişi spre univers.// Doar de-am urca pe dealul copilăriei, vara,/ să mai atingem cerul cu mâna şi, apoi,/ în lung exod prin sânge să ne coboare seara/ aceeaşi orgă gravă de viscole şi ploi...”.
Poemele lui Eugeniu Nistor poartă amprenta unui spirit care asumă tradiţia în mod superior, ca un model cu o postură duală, etică şi poetică, un model ce se află în consonanţă cu obsesiile şi cu propriile ritmuri interioare, aşezate de cele mai multe ori sub semnul tutelar al candorii şi al purităţii, precum în poemul Tandreţea iluziei.
Viziunea lirică este animată de bucuria/ nostalgia de a trăi într-un „paradis vegetal”, prin „invulnerabilitatea pe care o asigură întotdeauna candoarea” (Alex. Ştefănescu). De altfel, toposul paradisiac e perceput şi de Al. Cistelecan ca marcă specifică a acestor poeme: „Pe această topică a paradisului, când pierdut, când regăsit, temele privilegiate vor fi, fireşte, cele ale copilăriei şi ale «eternei reîntoarceri». Copilăria e, deopotrivă, un timp şi un spaţiu, dar mai ales o narcoză fatală, un drog insidios şi persistent ce întoarce în elegiac şi murmur toată poezia. Neliniştile existenţiale, dar şi madrigalele din partitura erotică, sunt contaminate de acest limbaj evlavios ce se desfăşoară ca o monodie melancolică”.
În acest fel, versurile lui Eugeniu Nistor posedă înfiorarea nostalgică a unui eu liric care percepe spaţiul natal ca pe un „paradis pierdut”, un topos edenic la care fiinţa nu poate accede decât prin intermediul evocării şi sugestiei. Poet cu o structură clasicizantă, Eugeniu Nistor îşi orientează demersul liric spre resuscitarea unui trecut exemplar, a unei geografii mitice, simbolizând o întreagă istorie, fără să apeleze însă la retorism ori la grandilocvenţa majusculelor. Aceste date ale lirismului lui Eugeniu Nistor sunt circumscrise riguros de criticul literar Cornel Moraru, care subliniază faptul că „lirica lui Eugeniu Nistor, luminoasă şi melancolică, îşi trage seva din îndureratele coline ale Ardealului, ţinutul de neuitat al copilăriei poetului. Cu Elegiile transilvane ne aflăm într-un spaţiu nostalgic, al reveriei şi confesiunii neliniştite, în care metafora limpezeşte versul, nu-l încifrează. Poetul, destul de dotat muzical, aspiră în continuare la claritate şi la o puritate simplă ce învăluie imaginile suave şi delicate ale unei lumi ce agonizează blând, în amintirea fermecată a locurilor natale”.
Cultul naturii solare, plasticizat în aceeaşi manieră evocatoare, conferă legitimitate identităţii eului poetic ce-şi caută cu fervoare şi evlavie necontrafăcută „obârşiile”, încercând să restabilească, prin intermediul magiei verbului, legătura cu spaţiul natal, cu o natură arhetipală, surprinsă în ceea ce are ea mai semnificativ ca manifestări, rezonanţe ontice şi esenţe exemplare.
Întoarcerea „acasă” devine astfel un gest ritualic, o înscenare a unei iniţieri, printr-o coborâre spre sursele mitice ale fiinţei, spre centrul unei lumi ideale, al cărei miraj însoţeşte obsesiv trăirile poetului. Recurgând la canoanele prozodiei tradiţionale, dar şi la o mitologie şi la o estetică clasicizantă, Eugeniu Nistor se remarcă prin efortul, mereu reînnoit, de „re-scriere”, de refuncţionalizare a locului comun, căruia îi conferă un contur nou, proaspăt, neîncetat sugestiv şi evocator.
Versurile lui Eugeniu Nistor reprezintă tot atâtea somaţii adresate adâncurilor firii, profunzimilor universului, unei sacralităţi abia întrezărite, unei lumini difuze ce nu se arată niciodată pe deplin. Peisajul transilvan, istoria, tăcerea, absenţa, înserarea, modulările unui timp mitic, acestea sunt toposurile predilecte ale poetului, acele elemente ale figuraţiei lirice care îi conturează un relief propriu, într-o rostire elegiacă, ce-şi interzice tonalitatea retorică, amplitudinea timbrului, asumându-şi, în schimb, modulaţia reţinută, dicţiunea solemnă şi o poetică a elipsei, prin care nerostitul dobândeşte o pondere şi o valoare semnificativă în raport cu ceea ce e spus sau scris.
Retranşat în propriile viziuni ca într-o geografie simbolică fabuloasă, angajat cu fervoare elegiacă în exigenţele autoscopiei, poetul captează, în versurile sale austere, melancolice, înfiorate de apropierea tainei, zvonurile esenţelor şi spontaneitatea diurnului, a cotidianului concret. Toate acestea, redate în notaţii ce caută să surprindă, dincolo de conturul aparenţelor, aromele metafizice ale lucrurilor, aureola nevăzutului de dincolo de prezenţe.
Lipsite de emfază, dar şi de inhibiţii, viziunile lui Eugeniu Nistor traduc, într-un vers mai degrabă destins decât tensionat, refluxul unor trăiri condensate în labirintul memoriei sau metafora căutării obârşiilor în palimpsestul unei realităţi ce-şi trădează mai mereu condiţia, glisând înspre relieful fragil, inconstant, halucinant al imaginarului.
Prin versurile sale din această carte, pliate pe elementaritate şi pe tonalităţile amintirii elegiace, Eugeniu Nistor îşi asumă o identitate lirică inconfundabilă şi legitimă, definindu-se ca un poet de autentică trăire şi rostire.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara