Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Melancolii suav-întunecate de Răzvan Voncu

Ion Horea, Vitraliu, Editura Ardealul, Târgu- Mureş, 2016, 79 pag.

Există poeţi care nu se simt poeţi decât dacă acaparează avanscena şi poeţi care, dimpotrivă, mizează pe discreţie şi pe efectul, de mai lungă durată, al „picăturii chinezeşti”. Ion Horea face parte, evident, din cea de-a doua categorie, în pofida caracterului „eretic” pe care, la finele deceniului ’50-’60, l-a avut poezia sa tradiţionalistă, ancorată solid în interbelicul românesc şi în modele – Goga, Pillat, Cotruş – care, în dogma realist-socialistă, erau prohibite.

De aceea, de circa trei decenii, poetul publică regulat (câteodată, şi într-un ritm de două ori pe an) plachete foarte bune, care nu conţin revoluţii formale, ci pur şi simplu poezie adevărată. Ele nu modifică poziţia pe care Ion Horea deja o ocupă în canonul postbelic, ci o confirmă şi o consolidează, ca ipostază vie a scrisului profesionist: acela care nu lasă o zi fără un rând şi nici nu face niciodată confuzie între curajul estetic şi exhibiţionism.

La puţin timp după precedenta plachetă, Cât a trecut (comentată de mine tot aici), poetul ne propune o alta, intitulată Vitraliu. Scrise cu aceeaşi migală de cioplitor în lemn, ca şi precedentele, poeziile care o alcătuiesc – împărţite în două cicluri, Vitraliu, respectiv Jurnal – sunt o cronică a vieţuirii poetice a autorului, în aceste timpuri învolburate.

Căci e limpede, mai întâi, că Ion Horea trăieşte înconjurat de poezie şi de figurile ei emblematice, care alcătuiesc unul dintre vitraliile prin care poetul priveşte/ citeşte realitatea: „Şi, din senin, mi-apare Emil Botta,/ Cu straniul său Întunecat April,/ Uimit, pe sub frunzişuri, răsfoindu-l,/ Hamletizând. Îl văd, el nu mă vede./ Pădurea mea de duhuri! Din tufişuri/ Se-arată, dureros, Emil Giurgiuca/ Parcă urmând, sub ceţuri transilvane,/ Eternul lui înfiorat refugiu,/ Şi, printre arbori, mai umbros, Vlasiu./ Nu mă vedea. «În cer era târziu»”. Sunt numeroase asemenea aluzii şi parafraze literare – la Arghezi, la Heliade, la poeţi clasici –, în poemele din volum. Prin ele, Ion Horea îşi reconstruieşte, în ficţiune, o lume literară a sa, un „cerc al poeţilor dispăruţi”, a cărui menire este să facă suportabilă indigenţa spirituală a clipei de faţă.

Clipă care stă, pentru poet, sub semnul unei senectuţi care amână totul, începând chiar cu Marea Trecere. Acest sentiment de iminenţă amânată (pe termen nedefinit) este contrapunctat, din când în când, de un acut sentiment al vieţii, care se nutreşte din nucleul principal al poeziei lui Ion Horea dintotdeauna: măreţia naturii transilvane, umanitatea satului, miracolul lumii mărunte a curţii şi a dealului din spatele casei. Iată, ca exemplu, o poezie minunată: „Nici n-a-nceput, şi-i întrevăd sfârşitul!/ Un timp credeam că totui înainte,/ Când văd că tot ce eşti e doar în urmă./ Ai tăi, cei mulţi, din ce în ce mai mulţi,/ Sunt cei ce nu mai sunt, rămaşi în tine/ Ca-ntr-un mormânt de timp şi de mormânturi./ Doar gândul tău, cum prin culori de glajă/ O rază s-a ivit de-a curmezişul/ Bisericii, îţi mai amână teama,/ Ca o sămânţă, după plug, în brazdă.” (Ce formidabilă şcoală de meşteşug poetic se află aici! Dar... cine să o urmeze, dintre tinerii poeţi de azi?...)

Cel de-al doilea ciclu, Jurnal, începe cu şapte poeme mai ample, mai tensionate, care arată o altă faţetă a poeziei lui Ion Horea: aceea care se revendică, mai degrabă, de la Cotruş decât de la Pillat. Versificaţia clasică, somptuoasă, nu ascunde fibra tragică a celui care îşi pune destinul sub semnul Literaturii şi al Satului, cele două zeităţi complementare ale mitologiei din Vitraliu, ca şi din restul creaţiei sale. Melancolia suavă, de până acum, se întunecă un pic, în ciclul Jurnal.

Un critic aplauda – pe bună dreptate – consecvenţa lui Ion Horea, care îşi vede de poezia şi de poetica sa, imun la mode şi curente. N-aş zice, însă, că doar în asta stă valoarea operei sale. Literatura nu se împarte, ca vestimentaţia, în „la modă” şi, respectiv, „demodată”, ci în bună şi proastă, autentică şi calpă. Ion Horea ne dă, volum după volum, mostre de poezie de înalt nivel, de adânc lirism şi rafinată măiestrie. De asemenea, nu sunt convins nici că această poezie „atemporală” şi-ar fi pierdut publicul (aş spune că, dimpotrivă, cea „experimentalistă” încă e departe de a-şi fi găsit un public comparabil).

Vitraliu confirmă, pe scurt, starea de graţie în care se află, şi la senectute, acest poet de cursă lungă, care este Ion Horea. Dacă n-ar aparţine unui autor demult clasicizat, probabil că volumul ar fi aclamat, după cum merită, ca unul care arată ce poezie extraordinară se scrie (şi) astăzi în România.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara