Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Memoria caselor de Paul Diaconescu

"...case dispărute, dar construite dintr-o materie unică, fragilă, trecătoare şi indestructibilă totodată: Timpul. Timpul petrecut în ele. Timpul care s-a materializat în ele. Oare va reuşi să le povestească pe toate? De ce? Pentru cine? Pentru propria lui desfătare şi pentru a mai amâna, puţin, ultima mutare."

Prima
Dimineţile erau de lumină.
- Vino, vino să vezi cum răsare soarele! - m-a trezit vocea Mamei. îl striga pe Tata. M-am sculat şi eu. Desculţ, în cămaşa de noapte lungă ca o sutană. Tata era aplecat pe fereastră. M-a luat în braţe şi mi-a arătat Marea incendiată. Focul era însoţit de clipocitul valurilor, uşor, sub briză, ca o adiere sonoră.
De dimineaţa până seara, soarele înconjura prima "mea" casă. Era o baie de lumină care începea cu spălatul pe ochi. Nu pe faţă, "pe ochi". N-aveam lavabou ci o chiuvetă de bucătărie cu apă rece. Mama mă suia pe scaun, îmi dădea săpunul şi, după ce mă spălam pe mâini trebuia să mă săpunesc pe obraji, pe frunte, cu ochii închişi. Era un ritual ştiut de ea din bătrâni, pe care l-am înţeles mai târziu: să alung întunericul nopţii, să înlătur tot ce putea fi urât, impur, în imaginile somnului, incontrolabile. Nu spălarea feţii era importantă, ci limpezirea privirii.
Dimineţile erau de lumină. Nopţile erau de muzică: şuşoteala şi fluierul curentului pe sub uşi, şuierul vântului pe acoperişul de tablă, vuietul mării ritmat de bătăile valurilor în mal, geamătul geamandurii.
Copil încă fiind, războiul m-a alungat din acea casă. Dar cele mai multe amintiri reînvie, trăiesc, cresc dintre zidurile ei. Poate şi pentru că acolo - între profunzimile Mării şi furtunile echinoxului - am deschis ochii spre albastrul de Voroneţ, iar urechile spre acvaticul Debussy şi tumultul wagnerian.

Acensorul
O "enciclopedie" a casei! O revăd în minte ca într-un Larousse ilustrat în care cuvântul "casă" e însoţit de schiţa spre care se îndreaptă săgeţi lămuritoare: subsol, parter, poartă, etaje, ferestre, pod, acoperiş, horn... Dar mai erau şi părţile nevăzute: gangul, garajul, scara principală, scara de serviciu, caloriferul... Dar, mai ales, Ascensorul!
Ascensorul era ceva nemaipomenit, era înconjurat de o aureolă în care misterul se împletea cu frica şi cu jocul, ca într-o poveste. Mai întâi, uşa: masivă, din lemn de stejar, cu patru carouri de sticlă groasă între braţele unei cruci din acelaşi lemn. Iar cheia... Nu semăna cu nici o altă cheie din sutele văzute într-o viaţă de om. Era ca o minusculă furcă cu două braţe. Dincolo de uşă: grilajul ce se deschidea strângându-se ca un acordeon. Iar înăuntru: mirosul de lemn de nuc amestecat cu cel de vaselină ce impregna cablul de sârmă împletită de care atârna această cuşcă elegantă. Pe o plăcuţă de aramă ţintuită deasupra butoanelor din ebonită verde, un semn nemaivăzut: &, urmat de un cuvânt la fel de enigmatic: Sons.
Erau anii când la radio se cânta "Toată ziua-n ascensor,/ Ori mă sui, ori mă cobor,/ Sunt un bun conducător,/ Sus, jos şi iar sus." Sus, jos; sus, jos... Pentru noi, copiii, ascensorul era o joacă. Ne urcam în el câte doi sau mai mulţi şi ne făceam frică clătinându-l ca o barcă între şinele de fier care-l strângeau într-o menghină alunecoasă.
De fapt, casa nu era o casă ci un "imobil". Imobilul filialei Băncii Româneşti. Tata era intendent şi mecanic de întreţinere. Singura meserie adevărată din acel imobil! Ce-aş fi ştiut, ce-aş fi descoperit, ce-aş fi făcut în viaţă dacă Tata ar fi fost arhivar, contabil sau chiar directorul băncii? Dacă aş fi văzut în toată copilăria doar hârţoage, registre, coli ministeriale umplute cu cifre...? Pe când: ascensorul... Câţi copii şi-au văzut tatăl ridicând ditamai ascensorul de patru persoane rămas în pană? Sus, în pod, în cabina motorului, Tata învârtea un volant imens, cât roata locomotivelor cu aburi, otgonul de sârmă se încolăcea pe un tambur până ce "pasagerul" oprit între ziduri striga: "Stop!", când ajungea la nivelul unui etaj şi putea să iasă. Era un urcuş lent, anevoios, exasperant, doi-trei centimetri la fiecare învârtire a volantului. Dar nu mi-era frică chiar dacă rămâneam singur, blocat în cuşca liftului. Ştiam că Tata, de-acolo, de sus, mă ridică.

Ninsoarea
Ce-a căutat strada Năvalnicului în viaţa mea? Cum şi de ce am ajuns să locuim pe acea stradă periferică, în pantă, pavată cu pietre de râu, cu trotoare primejdioase? Şi de ce o evoc, deşi n-am locuit acolo nici măcar o lună? A fost doar un tranzit spre altă casă, în vreme ce bombardierele se înverşunau împotriva portului, nu departe de cartierul băncilor.
Din Năvalnicului păstrez amintirea unei odăi unice, în care locuiam cu chirie, fără alte accese decât privata din curte. Acea odaie, pardosită toată cu "covoare" ţesute din fâşii de cârpă, servea şi de bucătărie, iar lampa de gătit, cu petrol lampant şi fitil tubular, fila când ţi-era lumea mai dragă. Mama plecase "până-n colţ", să cumpere ceapă de la un zarzavagiu ambulant şi mă lăsase să supraveghez oala pusă la fiert. Dar eu o zbughisem în stradă, la joacă cu copiii din vecini. Am ştiut că s-a întors doar când i-am auzit strigătul furios: "Unde-ai fugit, drace?!" Odaia era plină de "scame" negre, atât de multe, atât de dense încât ne vedeam ca prin ceaţă. Mama a deschis larg fereastra şi cu un ştergar în fiecare mână am început, amândoi, să "gonim" funigeii ca pe muşte. A urmat spălarea cuverturii patului, a feţei de masă şi a ţoalelor întinse pe sârma din curte şi frecate cu peria muiată în apă caldă cu săpun de rufe.
Mă întreb acum, după multe decenii, dacă nu cumva am reţinut această episodică găzduire doar datorită numelui străzii. Năvalnicul nu se poate uita uşor. Dar nu! Mă urmăreşte şi azi figura Mamei, posomorâtă câteva zile în şir. Ea, atât de veselă de obicei, văzuse un semn de rău augur în acea întâmplare pe care o numise: ninsoarea neagră. Avea să ne-o amintească în august 1944, după "alegerile" din ^46, în decembrie ^47...

Tezaurul
Dinspre lac adia o răcoare binevenită.
- îţi dai seama - îmi spunea însoţitorul meu - că noi călcăm acum pe aur? Lingouri, bijuterii, diamante, hârtii de valoare, acte de proprietate, averi fabuloase.
Mergeam pe o stradă liniştită, prin cartierul băncilor din Lausanne. Poate că exagera, dar mi-a adus aminte de tezaur.
...Din marea rotondă a băncii se cobora pe o scară până în faţa unei porţi negre, masive, de oţel, cu două broaşte sub un volant de culoarea aramei. Intrarea în tezaur semăna cu o mică ceremonie. Descuierea porţii se făcea de către arhivar sau un funcţionar, dar numai în prezenţa directorului sau a procuristului care păstrau cheile. Mă uimea întotdeauna faptul că ditamai poarta, groasă cât palma Tatălui meu, nu scârţâia deschizându-se, aşa cum scârţâiau chiar şi cele mai simple uşi. Se mişca greu, lent dar lin, ca o mare navă care se desprinde de chei. Dar dincolo de poartă se afla o grilă din bare groase de oţel care trebuia la rândul ei descuiată. în sfârşit, intram într-o încăpere înaltă şi ovală, văruită în alb, fără mobile, tristă.
Am petrecut destule ore în tezaur. Când, în ultima primăvară a războiului, bombardamentele au devenit mai dese şi mai intense, ne adăposteam în tezaur. între pereţii groşi, în subteran, exploziile se auzeau înfundat iar salvele artileriei antiaeriene ţăcăneau ca o puşcă-jucărie. Ca şi cum totul s-ar fi petrecut undeva, la mare distanţă. Primejdioasă amăgire! Ar fi fost deajuns o bombă care să blocheze scara ca să ne trezim prinşi ca nişte şoareci în cursă.
Dar nu la asta mă gândeam. Nu mă interesau nici micile sertare de metal, "safeurile" încastrate în zidărie, semănând cu - ceea ce aveam să descopăr mai târziu - casetele funerare dintr-un columbarium. Cât dura alarma, eu priveam, admiram bicicleta. Sub tavan, prinsă pe două piroane bătute în perete, era bicicleta domnului director Zamfirescu. O cursieră cum nu exista în tot oraşul. Cu pneuri subţiri ca degetele mele, cu cadrul suplu, ghidonul în coarne de berbec, şaua prelungă şi înaltă.
...După câteva luni, comandamentul sovietic a dat ordin să părăsim imobilul în 48 de ore. Din funcţionarii băncii au mai rămas câţiva. Directorul îşi luase cursiera şi soţia aduse din Anglia după terminarea studiilor şi plecase. Mi-a rămas în memorie ca un prototip al bărbatului tânăr, înalt şi sportiv, tuns scurt, modern, cu ţinuta dreaptă, privirea albastră şi directă, coborând din familii vechi, absolvent de şcoli şi mai vechi. Probabil că l-am idealizat, dar sunt convins şi azi că era din stirpea acelor tineri de care ţara ar fi avut atât de multă nevoie după război. N-am mai auzit nimic de el.

(Din Carnetul unui Pierde-ţară)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara