Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Memoriile unei fete cuminți de Sorin Lavric

Nu există binefaceri mai mari pentru un om decît crizele prin care trece, ca într-o destupare de energii a căror izbucnire îi modifică identitatea. La limită, creștem lăuntric numai în condiții de criză, grație periclitării la care sîntem supuși. Tocmai de aceea memoria, atunci cînd e pusă să evoce trecutul, e înclinată să rețină numai momentele aspre, cele în care dezechilibrul a amenințat să te răstoarne.
E chiar cazul lui Riri Manor, al cărei volum de amintiri e o depănare alertă de crize acute, din tensiunea cărora i s-a format firul biografic. Citindu-i cartea, am avut confirmarea efectului everghetic (benefic) pe care momentele cruciale le are în destinul cuiva. Cît timp ești în criză, ești în corzi, apăsată de o durere pe care nu o poți explica, dar tocmai din această încordare se va ivi deznodămîntul pe care mai tîrziu îl vei evoca cu nostalgie. Iată de ce e greșit să se spună că o criză e bună numai după ce s-a încheiat, cînd de fapt chiar derularea ei, dureroasă pînă la insuportabil, îi schimbă omului cadența interioară.
Esența vieții lui Riri Manor a stat în crizele pe care i le-a provocat anturajul. Crescută într-o familie înstărită de evrei burghezi, cu un tată aducînd prosperitate pe calea afacerilor și cu o mamă casnică a cărei severitate s-a revărsat asupra fetiței sub forma constrîngerilor draconice – nu avea voie să joace șotron cu băieții, la ceaiuri nu i se dădea voie pentru a nu se apropia în chip primejdios de efebi –, Riri Aberfeld va crește pînă la șase ani sub supravegherea bonelor, vorbind perfect germana cu accent berlinez, ca apoi, după plecarea ultimei Fräulein, dată afară pentru că îndrăznise s-o pălmuiască pe „Ririca“, cum era răsfățată în copilărie, să uite complet limba lui Schiller, înlocuind-o cu o română din care accentul nemțesc, răspicat ca o muchie ascuțită, nu avea să se șteargă prea devreme. Ca orice copil la care absența mamei e suplinită de guvernante, psihologia fetiței gravitează în jurul golului simbolic pe care îl aduce lipsa de tandrețe din partea „Muței“, numele de alint cu care Riri i se adresa mamei. Deși casnică, mama acordă mai multă atenție țesutului de goblenuri decît creșterii copilului, detaliu din care va spori obsesia lui Riri pentru enigma maternă. De altfel, toată cartea e străbătută de litigiul dintre autoare și Muța, între cele două femei tensiunea îmbrăcînd nuanțe paroxistice, de la certuri culminînd în lacrimi pînă la neputința de a sta prea mult una fără alta, cum s-a întîmplat cînd Muța, disperată după plecarea fiicei în Israel în 1960, și-a amenințat soțul că se va arunca de la etaj dacă nu emigrează la rîndul lor, pentru ca, odată ajunsă acolo, să nu se poată adapta: va trăi cu ochii lipiți de televiziunile românești, fără să învețe ebraica și fără să se poată rupe de dragostea pentru Craiova copilăriei. De altminteri, în ultimele luni de viață, cînd era îngrijită pe un pat de spital de un asistent de origine etiopiană, Muța nu mai deschidea gura spre a primi mîncare decît dacă la ureche i se pronunța cuvîntul „Craiova“, ultimul pe care creierul ei devastat îl păstrase în cutele memoriei.
Adolescența îi aduce autoarei episoade ce-i biciuiesc umorile: cînd guvernanta taie capul unei găini în bucătărie, fata, înnebunită de dansul agonic al trupului decapitat, vrea să-i coase la loc găinii capul, pentru ca intuind neputința de a îndrepta ireparabilul, să refuze să mai pășească vreodată în bucătărie. Sub interdicția de a intra în vorbă cu băieții, Riri suferă de o timiditate paralizantă, care o împiedică să rostească vreun cuvînt în prezența lor. Tace și se înroșește, handicap dureros care o silește la un exercițiu extrem: săptămîni la rînd se așează zi de zi în fața oglinzii și deschide gura spre a mima dialogul, ordalițiul vorbitului în geam arătîndu-și pînă la urmă roadele: adolescenta începe să lege conversații cu băieții, pînă acolo că, atingînd dezinhibarea, fuge cu Titel, viitorul soț, la o cabană din Piatra Raiului, lipsind două zile de acasă, aventură în urma căreia mama, siderată de răzvrătirea fiicei, declară că „eu nu am nici o fată“ (p. 195). Dar supărarea îi va trece, Muța cea încăpățînată acceptînd în final ca Riri să se întîlnească cu pețitorii imberbi.
Înscrierea la Medicina din București în anii ‘50 va asculta de logica epocii: fugind de facultățile umaniste unde marxismul făcea legea, Riri Manor alege o ramură tehnică, pentru care însă nu arată nici o pasiune, dovadă că, în timp ce colegii tocesc detalii anatomice, ea citește dramaturgia lui Ibsen, spre a se răsfăța apoi cu literatura franceză. Cînd e sfătuită să renunțe la o facultate de care nu se simte atrasă, Riri alege varianta tenacității, după regula că un lucru odată început trebuie terminat, absolvirea Medicinei dovedindu-se providențială abia după plecarea în Israel, unde va face carieră în oftalmologie. Dacă ar fi rămas în țară, e greu de crezut că Riri Manor ar fi profesat, din cauza carenței de tehnică medicală, dar mai ales grație înclinației sale pentru literatură. În felul acesta, în urma emigrării, Israelul i-a dat cariera medicală și i-a luat expresia literară, căci timp de 20 de ani în Riri imboldul scrisului a amuțit.
Creșterea celor doi copii și profesia de neuro-oftalmolog îi va confisca timpul, pînă în ziua în care, trezită parcă dintr-o halucinație, va constata că, sufletește vorbind, soțul nu-i mai inspiră nimic, drept care va divorța fără șovăire la vîrsta de 45 de ani, nu fără a avea parte de o ceartă aprigă cu Muța, al cărei rol de Hestia apărînd cu aplomb instituția căsniciei nu va avea sorți de izbîndă. În ochii lui Riri, ruptura dintre soți nu putea fi camuflată sub o coabitare din obligație. Criza divorțului va avea însă un efect neașteptat. După 20 de ani de tăcere, Riri Manor va începe să scrie poezie, dintr-un impuls ce părea definitiv epuizat. În pielea profesorului universitar se petrece o ecloziune lirică, medicul făcînd loc bardului în virtutea unei metamorfoze pe care criza din familie a înlesnit-o.
Vor urma anii de după 1989, cînd Riri Manor se va întoarce la lumea literelor din România, răzbunîndu-se la senectute pentru tăcerea din anii studenției. Astăzi, bucuria pe care o simte scriind o poezie o depășește pe aceea pe care i-o inspiră salvarea unui bolnav, caz în care stofa lirică își ia revanșa asupra deformării medicale, acel gen de cinism care preschimbă doctorii în roboți ai diagnosticului și în automate ale terapiei.
Natură sociabilă, Riri Manor se hrănește la propriu din impresia pe care i-o inspiră semenii. Sursa ei de energie stă în ființa pe care o are în față. Extrovertită fiind, nu o văd retrăgîndu-se în condiție claustră spre a-și prefira meditațiile în singurătate. E opusul sfielii monahale și contrariul placidității discrete. În plus, fire voluntară reacționînd spontan la întîmplări, nu cade în reverii duioase. Cînd plînge o face zgomotos, cînd rîde se manifestă așijderea. E o ființă prin excelență tranzitivă, activă și lipsită de dospiri reflexive. Mi-o pot închipui copilărindu-se sau supărîndu-se pînă la iritare, dar nu o văd frămîntîndu-se în capcane mistice sau în îndoieli metafizice. Arțăgoasă da, duioasă nu. Viața i-a fost o chestiune de temperament, nu o dilemă privind perpectiva asupra lumii. Cînd s-a revoltat (împotriva mamei, a soțului) a făcut-o impulsiv și dintr-o dată, fără să caute argumente menite a-i justifica gestul. De altfel, ochii și zîmbetul spun totul: un spiriduș energumen aflat în permanentă mișcare. Un arlechin cu ochi înțepători, zburdînd prin viață ca o mierlă pe care prezența umană o atrage irepresibil.
Volumul place, fiindcă e lipsit de ideologie și de acuze colective. Riri Manor își descrie viața fără ranchiună, ocolind obiceiul de a întocmi certificate de culpabilizare generală. Scrie simplu, direct, fără sofisticări stilistice. Un volum onest din partea unei ființe care, ajunsă la 82 de ani, și-a păstrat vioiciunea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara