Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Merge şi aşa? de Marius Chivu


Deşi dicţionarul a ajuns la Eliade şi la Eugen Ionescu, tot Eminescu rămîne vedeta acestui al treilea volum. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, şi Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Basarabia, şi-au adjudecat onoarea de a scrie despre ,poetul naţional". Din păcate, articolul despre Eminescu este atît de banal, încît nici nu merită discutat. Eugen Simion mai scrie un medalion Eliade corect, deşi, dacă tot afirmă că ,Nuntă în cer este cel mai bun roman al lui Eliade", poate că nu strica, totuşi, măcar o frază în plus. Astfel, rămîne doar o afirmaţie aruncată neglijent într-un text care se ocupă în detaliu doar de Noaptea de Sînziene. Mihai Cimpoi însă îi expediază în bătaie de joc în cîte o jumătate de pagină (cu tot cu bibliografie) pe cei mai buni poeţi basarabeni contemporani: Vasile Gîrneţ şi Emilian Galaicu-Păun, făcînd praf meritul dicţionarului de a-i integra literaturii române pe scriitorii de peste Prut. Mai ales că, din volumul al doilea, oricum lipseau, de pildă, Vitalie Ciobanu (impardonabilă lacună), Tamara Cărăuş, Margareta Curtescu şi probabil şi alţii mai puţin cunoscuţi. De aceea aştept să văd tonul şi spaţiul ce va fi acordat lui Grigore Vieru.

Ca şi în cazul celorlalte volume, bune şi foarte bune articole semnează Alexandra Ciocîrlie, Roxana Sorescu, Dan Mănucă, Dan Grigorescu, Monica Spiridon (excelentă la Virgil Ierunca), Tania Radu (concentrat şi substanţial la Florin Iaru,), Virgiliu Florea (despre Enea Hodoş, păcat că nu i-a văzut Manualul de istoria literaturii române publicat la Caransebeş în 1893, altfel s-ar fi referit, pe merit, la primul nostru canon literar), Gabriela Drăgoi (despre Vintilă Horia, Nicolae Filimon şi Hasdeu, mai puţin despre Dinicu Golescu). Mircea Anghelescu a arătat (în Dilema veche, nr. 90) că medalioanele la Ion Ghica şi la Heliade-Rădulescu sînt variantele din 1987 preluate - remaniat stilistic, doar cu schimbări de topică - din Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900. Nu sînt singurele cazuri, la fel se întîmplă şi cu cîteva materiale preluate din Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-1990 alcătuit de Ion Hangiu. De altfel, puţini colaboratori îi aduc la zi pe scriitorii despre care scriu. Dacă n-ai avea indiciile bibliografice datate 2003, n-ai avea alte indicii că dicţionarul e atît de recent. Articolele dedicate revistelor Echinox şi Euphorion sînt aproximative şi, în măsura în care jumătate din ele o constituie pur şi simplu liste cu cîteva zeci de scriitori colaboratori, irelevante şi chiar enervante.

Nicolae Bîrna scrie un fragment cosmetizat ideologic despre Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu văzut ca ,un fel de supapă pentru exuberanţa tinerilor, promova pe scară largă genuri de muzică anterior marginalizate de autorităţi ori ţinute în underground şi difuza în cercuri foarte largi valori ale poeziei contemporane. Desigur, comporta şi derapaje pe linia înregimentării gregare (chiar dacă aparent răzvrătite). Oficialitatea îl supraveghea atent, tolerîndu-l totuşi de vreme ce organizatorii recurgeau la oficierea cultului lui Nicolae Ceauşescu." Dar în aceste afirmaţii stă toată grozăvia ideologică a cenaclului, numai că N. Bîrna se face că plouă, aşteptînd, probabil, mulţumiri că nu l-a făcut pe A. Păunescu de-a dreptul disident sau, vegheat vigilent de coordonator, ne sugerează să citim printre rînduri. Nimic surprinzător însă pentru cei care ştiu că A. Păunescu este doctorandul lui E. Simion. Prevăd un viitor medalion în care bardul de la Bîrca va fi proclamat lejer unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani şi un mare susţinător al culturii adevărate în anii '80. În aceste condiţii, e inutil să deplîng lipsa de la bibliografia cenaclului a eseului lui Paul Cernat, esenţial pentru înţelegerea instituţiei Păunescu în comunism, publicat în volumul colectiv În căutarea comunismului pierdut. Adrian Păunescu a reuşit, prin Cenaclul Flacăra, nu să creeze mentalitate precum poezia proletcultistă, dar să dezamorseze spiritul nonconformist, provocîndu-l organizat prin false manifestări de atitudine şi creînd iluzia exprimării nerestrictive. Cine avea impertinenţa morală de a-şi ,încărca" versurile în anii '80, cei mai debili ani ai naţionalismului ceauşist, cu vorbe precum ,democraţie", ,demnitate", ,libertate" e limpede că folosea poezia ca pe o armă ideologică.

Cristina Martha Balinte scrie un medalion Anton Holban relativ corect, dar insuficient, cam redundant, fără nerv şi, din păcate, fără perspectivă. Nimic despre pasiunea pentru muzică şi pentru călătorii, şi oricum prea puţin despre obsesia morţii - aspecte fundamentale pentru înţelegerea lui Holban. Publicistica e şi ea trecută cu vederea. În plus, face greşeala fatală de a considera nuvelele drept pre-texte ale romanelor (,romanele nu sînt decît amplificări ale trăirii tragice în conştiinţă examinate în nuvele"). Cu excepţia cîtorva capitole de romane publicate în avanpremieră în periodice, nuvelele care alcătuiesc ciclul Irinei, de pildă, (Icoane la mormîntul Irinei, Halucinaţii, Marcel, Obsesia unei moarte, Conversaţii cu o moartă, Colonelul Iarca şi Două feţe ale aceluiaşi peisagiu) toate au fost publicate începînd cu anul 1932. Or, romanul O moarte care nu dovedeşte nimic apăruse un an mai devreme. Nuvelele sînt, de fapt, fragmentele unui proiect scriptural unitar şi de durată, continuînd obsesiile din romane. Apoi, Jocurile Daniei, după părerea mea, cea mai radicală formulă romanescă din interbelic şi cel mai bun roman holbanian, apare doar menţionat. Sînt sigur că Nicolae Florescu ar fi scris un articol mai bun şi, în general, e o problemă că nu s-au împărţit scriitorii mai întîi în funcţie de specializări şi de afinităţi. S-ar fi evitat, astfel, din start foarte multe articole ratate.

Marcel Duţă îi dedică lui Paul Everac două pagini elogioase cu cîteva fraze scăpate de sub control, fraze scrise într-un limbaj lemnos altoit ici-colo cu sintagme nobile gen ,noua dramă absolută camilpetresciană", ,deplina ştiinţă a meşteşugului dramatic" ş.a.m.d. Afirmaţii precum ,cel mai prolific autor dramatic român contemporan" sau 1959, anul Everac pentru dramaturgia românescă" sînt corecte dacă nu le foloseşti axiologic. Mă tem că M. Duţă nu sesizează importanţa accentelor. Un bun medalion Şerban Foarţă nu ne spune însă nimic despre eseistica acestuia, dar nu ştim cui să reproşăm acest aspect întrucît articolul - am aflat întîmplător - nu e scris de cine e semnat. Mira Feticu îl ameţeşte pe Emil Hurezeanu făcîndu-l coleg de generaţie cu Dinu Flămînd, Stan Velea apreciază la superlativ un volum despre Urmuz şi despre avangarda literară românească scris de Zdzislaw Hryhorowicz, nimic altceva decît un plagiat demonstrat după Ion Pop, Marin Mincu şi Nicolae Manolescu; Carmen Brăgaru citează în medalionul dedicat Norei Iuga numai versuri din primele două volume, făcîndu-i poetei - într-o inspiraţie de zile mari mai ales în ultimul deceniu - o mare nedreptate. Dacă Gheorghe Grigurcu iese pe nedrept şifonat din mîinile lui Andrei Grigor care, de fapt, plăteşte o poliţă în contul ,ereziilor" est-etice ale criticului din Tg. Jiu, în schimb jenantele defulări postdecembriste ale lui Paul Goma îi apar lui Laurenţiu Hanganu drept semne ale unei mari literaturi satirice: ,umorul negru şi violenţa expresiei se împletec cu talentul caricatural al autorului pentru a converti situaţiile reale în scene şi gesturile semnificative în tablouri ".

Din bibliografia la Fundoianu lipseşte o contribuţie critică esenţială: Caietele Euresis, 1999-2000, un număr de excepţie unde îi sînt dedicate lui Benjamin Fondane, probabil, cele mai consistente comentarii şi eseuri din ultimul deceniu. Această lipsă îmi întăreşte impresia că neajunsuri majore DGLR le are inclusiv la atît de lăudatul capitol bibliografic. Lista cu absenţi este şi în cazul acestui volum destul de mare. La o minimă evaluare, lipsesc: Radu Florescu, Sorin Gherguţ, Adela Greceanu, Irina Horea (că tot s-a făcut aşa caz de recuperarea traducătorilor), Mihai Ignat, Augustin Ioan, Doina Ioanid, Letiţia Ilea, Al.Th. Ionescu, Doina Jela... Şi asta în timp ce încă se mai pot descoperi absenţe din primele două volume. Una dintre ele este Rodica Draghincescu.

Ţin să mai spun că pe mine m-a lăsat rece ţinuta grafică a dicţionarului atîta timp cît nici o fotografie nu e însoţită de numele fotografului. Probabil multe sînt făcute de Ion Cucu - care cred că ar fi meritat un cît de mic medalion în acest dicţionar -, altele însă, cum sînt cele cu Eugen Ionescu, de pildă, aparţin, cu siguranţă, unor fotografi francezi renumiţi ale căror nume menţionate firesc în colţul fotografiei nu ar fi făcut decît să onoreze paginile dicţionarului.

Concluzia după primele trei volume ar fi o întrebare (opţional) retorică: chiar merge şi aşa?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara