Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Meridiane de ---

Un roman pentru care e greu să ai îngăduinţă

Philip Hensher este puţin cunoscut publicului român, probabil că printre singurele pagini din opera sa traduse la noi fiind acelea care au fost incluse în celebra antologie Granta, o selecţie de texte ale celor mai promiţă tori 20 de tineri prozatori britanici, publicată în 2003 şi apărută în româneşte în colecţia Byblos (Curtea Veche Publishing).
Cartea de faţă, un roman masiv de aproape 1.000 de pagini, apărut în excelente condiţii grafice la Editura Leda, poate fi citită în afara unui orizont de aşteptare precis conturat.
Romanul deapănă poveştile când separate, când comune, ale unui grup de personaje – mai precis nişte vecini –, din zona Sheffieldului. De la bun început frapează faptul că personajele nu sunt câtuşi de puţin individualizate. Despre însuşirile lor fizice nu aflăm nimic vreme de sute de pagini, naratorul păstrând o discreţie absolută şi în ceea ce priveşte radiografierea lor psihologică. Singurele indicii care se pot deduce (anevoios) reies din dialog. În Îngăduinţa nordului se vorbeşte mult, uneori fără rost, se turuie verzi şi uscate, de la bârfe minore, până la platitudini de tot felul. Adeseori senzaţia acută experimentată de cititor este aceea de moară care macină în gol. Vorbele sunt golite de sens şi vin să ilustreze absurdul unor existenţe care se desfăşoară parcă în afara oricăror repere. Comparaţia cea mai evidentă care se impune este aceea cu o piesă precum Cântăreaţa cheală a lui Eugène Ionesco.
Nici cu detaliile spaţiale şi temporale nu stăm mai bine. Acţiunea este plasată în preajma oraşului Sheffield (probabil că de aici şi referinţa geografică din titlu – Sheffieldul fiind totuna, pentru mulţi englezi, mai ales din preajma capitalei, cu „nordul”). Ca timp, istoriile se desfăşoară pe parcursul a două decenii, începând undeva prin anii ’70. Indiciile temporale nu sunt explicite, dar se pot deduce din detalii aparent mărunte – obiceiuri vestimentare, formule de salut, presa vremii. Îngăduinţa nordului este, citită astfel, un soi de consemnare atentă a spiritului timpului şi a schimbărilor prin care a trecut societatea britanică în ansamblul ei între 1970 şi 1990. Astfel, personajele centrale nu sunt nici doamna Warner, nici Katherine Glover, nici Tim, nici întreaga pleiadă de nume alipite unor fiinţe de hârtie lipsite de însuşiri şi de viaţă, ci mai degrabă timpurile, mentalităţile, atitudinile, tabieturile, convingerile politice sau sociale. Aici stă poate singurul merit al unui roman stufos şi obositor – în creionarea fină a imaginii de ansamblu a unei epoci apropiate de noi. În consemnările sale, Philip Hensher procedează aproape cinematografic, înregistrând realitatea distant şi rece, printr-o acumulare permanentă de amănunte. Frazele însă curg mai mereu monoton: „Daniel văzuse anunţul în sala de aşteptare, înainte să intre la consultaţie ca să afle că dinţii lui sunt în regulă, în urmă cu un an. Zugrăveala din interior era de aceeaşi culoare cu uşa de la intrare, un verde crud mai ponosit, o nuanţă devenită ieftină cu timpul, iar spaţiile comune ale casei aveau pereţii acoperiţi cu un agresiv tapet cu flori. La fiecare colţ de scară exista câte o floare-păianjen într-un coş împletit, cu inflorescenţele moarte scuturate şi împrăştiate în jur, sau câte o figurină de porţelan ieftin ori o farfurie decorativă dintr- o staţiune turistică englezească, obiecte de două ori retrogradate, fiind mai întâi scoase din casa elegantă a dentistului, apoi şi din sala de aşteptare a cabinetului său. În hol se adunau teancuri de scrisori pentru chiriaşi plecaţi de ani de zile, unele cu somaţii fioroase scrise pe plicuri, îndemnându- i să le deschidă neîntârziat. Undeva, în clădiri anonime de birouri, maşini de scris se ocupau de afacerile acestor chiriaşi dispăruţi; poate într-o zi unul avea să se întoarcă şi să dorească să-şi ridice corespondenţ a.” (p. 555)
Îngăduinţa nordului e o carte aproape fără noimă. Nu rezistă ca vastă cronică de familie în lipsa unor personaje în carne şi oase, după cum nici nu prezintă vreun interes istoric şi social. E greu de crezut că aceia care vor dori să înţeleagă o perioadă recentă a istoriei britanice, plină de schimbări sociale, politice şi mentalitare, vor avea îngăduinţa să parcurgă 1 000 de pagini atât de anoste. Singurul merit care trebuie semnalat este al traducătoarei, Iulia Arsintescu, care a izbutit să redea un text coerent şi fluid. Din păcate însă, nu a putut scrie altă carte.

Răzvan Mihai Năstase


Armata Salvării

„Primăvara arabă” în literatura din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii a început de ceva vreme. Această realitate a fost observată cel mai bine de către lumea occidentală care a folosit în strategia de promovare gândită pentru cărţile scriitorilor de origine arabă curajul acestora de a vorbi despre subiectele interzise în lumea din care provin precum sex, libertate politică sau diverse aspecte socio- economice.
Succesul lor, în mare parte datorat subiectului, nu atât stilului, nu poate fi contestat, chiar dacă cu greu se poate spera la un nou Premiu Nobel pentru Literatură.
Faptul că sexul vinde este o realitate demonstrată în nenumărate rânduri, iar asocierea sex – lume arabă devine cu adevărat explozibilă. Este şi cazul scriitorului marocan Abdellah Taïa, care-şi transpune experienţa personală într-un roman cu un titlu extrem de sugestiv, Armata Salvării. În literatura arabă, în general, plecarea spre Occident este prezentată drept o modalitate de salvare (finalizată sau nu cu succes), iar în cazul de faţă o cale de experimentare a propriei orientări şi identităţi homosexuale, subiect tabu oriunde în lumea arabă, fapt care însă nu-i anulează existenţa. Cu toate acestea, cartea lui Taïa nu este nici prima, nici cea mai curajoasă şi, cu siguranţă, nici ultima abordare a homosexualităţii în literatura de origine arabă. Egipteanul Naguib Mahfuz, laureat al Premiului Nobel, Tahar ben Jelloun, Ala al-Aswani sau Hanan al-Sheikh sunt doar câţiva dintre scriitorii de orgine arabă care au vorbit despre această realitate ascunsă a Orientului.
Ce evidenţiază Armata Salvării este tocmai caracterul autobiografic declarat, care sporeşte impactul evenimentelor redate. În plus, faptul că Taïa evită să vorbească despre modul în care personajul îşi acceptă orientarea sexuală aduce în prim-plan alte faţete ale romanului asupra cărora cititorul se va opri cu siguranţă şi care îi dau, de fapt, o anumită consistenţă şi valoare.
Una dintre ele este caracterul iniţiatic al parcursului pe care personajul Abdellah Taïa îl descrie cu atâta dezinvoltură. Trecerea de la lumea Marocului tradiţional, cu familia numeroasă care se îngrămădea doar în două cămăruţe sau cultul pentru primul băiat născut, la prospeţimea Genevei, tărâmul făgăduinţei care dezamăgeşte prin răceala umană, dar care, în acelaşi timp, atrage prin libertatea pe care i-o oferă, îl bulversează pe marocanul Abdellah şi creează un alt Abdellah, ale cărui trăsături urmează a fi definite în timp. Romanul lui Taïa reia, de asemenea, un motiv des abordat în literatura de origine arabă: dispreţul occidentalului faţă de arabul care „îndrăzneşte” să-i invadeze locul, dar pe care-l vede drept atât de exotic la el acasă, în Maroc.
De ce merită citit romanul Armata Salvării? Pentru că personajul Abdellah Taïa, ca şi scriitorul Abdellah Taïa, intrigă prin naturaleţea cu care spune lucrurile, prin simplitatea cu care le scrie şi, nu în ultimul rând, pentru că niciodată nu se spune destul despre tabuurile din lumea arabă.

Mihail Breban

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara