Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
MERIDIANE de ---

Viaţa aventuroasă a lui Conan Doyle

Sherlock Holmes şi-a devorat autorul care, cum se ştie, a încercat de mai multe ori să scape de el. În 40 de ani, Holmes a trăit vreo 60 de aventuri. În acest timp, Arthur Conan Doyle a scris un număr impresionant de romane, nuvele, poveşti, piese de teatru, reportaje şi chiar lucrări consacrate... spiritismului, în patima căruia căzuse în ultima parte a vieţii (a murit în 1930). O viaţă povestită de el însuşi şi în care Sherlock Holmes nu ocupă decît un capitol. Aşa cum se vede din autobiografia Viaţa mea aventuroasă (publicată acum cu succes şi în Franţa, la Ed. Terre de Brume), Conan Doyle era un temperament sanguin, viguros, sportiv şi fair-play. Viaţa lui a început în 1859, într-o fundătură din Edinbourgh, unde a învăţat să-şi rezolve diferendele cu alţi băieţi prin box. A primit o educaţie spartană la iezuiţi, apoi, înainte de a împlini 20 de ani şi avînd doar cunoştinţele medii ale unui student la medicină, s-a îmbarcat ca doctor pe o balenieră ce se îndrepta spre ţinuturile arctice. Curînd a ajuns şi în Africa. Toate păţaniile sînt povestite cu umor englezesc, vigoare, dar şi – epoca obliga – cu o decenţă victoriană. Poate ar fi o plăcută lectură de vacanţă şi pentru cititorii de la noi.
 

Arta elocinţei

Dominique de Villepin, ministrul de Externe francez, a publicat de curînd la Gallimard o carte de poeme de 800 de pagini, Eloge des voleurs de feu. Luc Ferry, colegul lui de la Ministerul Educaţiei, a semnat, la Ed. Odile Jacob, un eseu intitulat Lettre a tous ceux qui aiment l’ecole. Autorlîcul politicienilor (manifestat şi la noi) perpetuează însă în Franţa o lungă tradiţie de intelectuali-scriitori-oameni politici, iar elocinţa şi retorica fac parte în asemenea măsură din caracterul francez, încît ele au o valoare socială, sînt un mijloc indispensabil de promovare în societate (ceea ce nu e cazul la noi). Precum teatrul pentru englezi, cîntul vocal pentru italieni sau muzica instrumentală pentru nemţi, retorica e arta favorită a francezilor. Uşurinţa şi eleganţa exprimării atît orale, cît şi în scris sînt studiate şi exersate în toate treptele de învăţămînt, iar orice candidat la o funcţie publică trebuie să susţină un examen scris şi unul oral în faţa unui juriu foarte atent la nivelul lor de cultură generală şi la eleganţa şi accesibilitatea discursului.

 
Scandal în Spania

Apărut la Madrid, la Editura El Cobre (a cărei coproprietară este Miriam Tey, cunoscută feministă, directoarea Institutului Femeii), volumul de proză Todas putas de Hernán Migoya a stîrnit polemici violente, feministele cerînd retragerea lui din librării. Lăsînd la o parte titlul Toate curve, ele l-au acuzat pe Migoya că în prima povestire a culegerii, El Violador, face apologia violului. „Nu-i adevărat”, a răspuns scriitorul. “Pentru mine cuvîntul curvă nu e deloc periorativ, ci evocă o senzualitate quasi inconştientă, eminamente feminină, fără nici o legătură cu prostituţia. Cît despre Violator, e vorba de fapt în acest capitol de un mod al relaţiilor dintre bărbat şi femeie sau, pentru a mă exprima în manieră antropologică, despre riturile de acuplare umană. Fără ipocrizie. E poate provocator, dar proza mea se vrea ironică, satirică. E nevoie de puţin umor şi să nu roşim cînd auzim cuvîntul sex”. Un comitet de apărare a lui Hernán Migoya (din care fac parte şi cunoscuţii scriitori Antonio Muñoz Molina şi Pere Gimferrer) a dat un comunicat în care se aminteşte marelui public că personajul nu trebuie confundat cu autorul. „Ceea ce e pozitiv în toată tevatura asta – a declarat Migoya în «El Mundo» – e că voi cîştiga mulţi bani, fiindcă volumul se va vinde. Negativ e faptul că i-am creat neplăceri lui Miriam Tey, o persoană inteligentă, progresistă şi feministă. Îmi pare rău.”
 

Viitorul libertăţii

Poate avea democraţia ca revers o diminuare a libertăţii? În noua sa carte, The Future of Freedom: Illiberal Democracy at Home and Abroad (Ed. Norton, New York), Fareed Zakaria, redactor-şef la „Newsweek” răspunde afirmativ. După opinia lui, „guvernele alese care pretind că reprezintă poporul impietează frecvent asupra puterilor şi drepturilor altor elemente ale societăţii”, precum justiţia, presa, consiliile locale etc. Astfel, dacă Orientul Mijlociu sau China sînt împinse prea rapid spre democraţie, se vor produce regimuri politice instabile şi intolerante. Pentru Fareed Zakaria, o ţară nu are şanse să adopte un regim cu adevărat democratic dacă nu a cunoscut în trecut experienţa libertăţii şi dacă nu are în prezent un venit pe locuitor, de cel puţin 5000 de dolari pe an.

 
Banda originală a unei vieţi

Născut la Londra în 1957, Nick Hornby a devenit cunoscut în 1992 cu un roman, Cartonaşul galben, povestea unei pasiuni pentru fotbal. Romanul următor, Înaltă fidelitate, apărut în 1995 şi ecranizat în 2000 de Stephen Frears, face portretul comic al unui colecţionar de discuri muzicale. În ultimul său roman, Bunătatea, mod de folosinţă, naratorul e o femeie care retrasează parcursul tragi-comic al unui bărbat devenit dintr-un soţ bun, unul foarte rău. Cea mai nouă carte a lui Nick Hornby, apărută anul acesta la Viking Press se intitulează 31 de cîntece şi nu e o operă de ficţiune: autorul britanic îşi prezintă piesele favorite de muzică rock, explicînd pentru fiecare de ce îi place.
 

Conştiinţa şi romanul

Clasic în viaţă al literaturii britanice, David Lodge e scriitorul preferat al mediilor intelectuale europene. La 68 de ani, încă nu şi-a sfîrşit reglarea de conturi cu lumea universitară. De mare succes internaţional (inclusiv la noi, unde a fost editată la Polirom) s-a bucurat trilogia satirică alcătuită din romanele Schimb de dame, Ce mică-i lumea! şi Meserie!, dar şiTerapie, şi Gînduri ascunse, care au drept personaje tot universitari prinşi în aventuri extraconjugale. Cea mai nouă carte a lui David Lodge e o culegere de eseuri cu titlul Consciousness and the Novel (Conştiinţa şi romanul, Ed. Secker & Warburg), în care scriitorul afirmă în esenţă că doar literatura ştie să descrie fluxul conştiinţei umane. Cartea – explică „The Guardian” – „reproduce articole de critică şi textele unor conferinţe şi se termină cu o conversaţie animată între mai multe personaje pe nume Dickens, James, Forster, Waugh, Updike, Roth şi Amis (sr. şi jr.) – toţi convocaţi la un examen confratern de către afabilul David Lodge. La un capăt al mesei stă Kierkegaard, unul din eroii textuali ai romanului Terapie, iar într-un colţ, Lodge însuşi află de la ziaristul care-l intervievează ce a vrut cu adevărat să spună în ultimul său roman, Gînduri ascunse...”

 
Vasil Bikov

Presa bielorusă, rusă şi poloneză au adus un omagiu unanim scriitorului Vasil Bikov, dispărut recent la vîrsta de 79 de ani. Considerat „nu doar un mare scriitor, ci şi o autoritate morală, un simbol al Bielorusiei”, el e revendicat şi de patrimoniul naţional rus, pentru romanele sale avînd ca temă cel de al doilea război mondial, prezentat cinstit, cu toate monstruozităţile şi trădările, ceea ce i-a adus în anii ’60-’70 mari necazuri cu cenzura. În ultimul deceniu, el a fost un opozant al preşedintelui Lukaşenko şi un militant pentru independenţa Bielorusiei. Puterea n-a vrut să facă din el un martir (era prea cunoscut), dar l-a discreditat şi persecutat pînă la a-l sili să-şi părăsească ţara în 1998 pentru a se exila în Finlanda, în Germania (ironia sorţii) şi, finalmente, la Praga. S-a întors însă să moară acasă şi a fost înmormîntat cu onoruri oficiale.
 

Alan Parker - romancier

După 14 filme şi 28 de ani în cinematografie, regizorul Alan Parker a trecut la literatură. Recentul său roman The Sucker’s Kiss începe cu scena catastrofalului cutremur din 1906, de la San Francisco, apoi urmăreşte aventurile unui tînăr hoţ ce traversează America în anii marii depresiuni economice. Gurile rele s-au întrebat dacă nu cumva eşecul filmului său David Dale (cu Kevin Spacey şi Kate Winslet) l-a determinat pe cineast să schimbe filmul pe literatură. Nici vorbă, răspunde Alan Parker în „The Guardian”. Au fost unii care au spus că nu voi mai face niciodată un alt film după asta. Dar eu nu sînt ca acei regizori francezi care fac mereu şi mereu acelaşi film. Criticilor poate nu le-a plăcut David Dale, dar eu o să am totdeauna ceva nou de făcut”. Şi apoi, scrierea unui roman are avantajele ei: „N-a mai trebuit să merg să cerşesc milioane de dolari la Los Angeles”.
 

Ultimul Goytisolo

Despre ultimul său roman, Telon de Boca, scriitorul spaniol Juan Goytisolo, acum în vîrstă de 72 de ani şi stabilit la Marrakech, a declarat că e şi cel din urmă, deşi nu are de gînd să abandoneze scrisul: va colabora în continuare cu articole şi eseuri în presa din Spania. Scurtul roman de 99 de pagini apărut la Ed. Aleph este un fel de voiaj interior, o întoarcere în trecut, pe fondul războiului şi dezolării, pentru a vorbi despre durerea pierderii, despre uitare şi vid esenţial.

 

Biografia lui Cocteau

Cineast, poet, om de teatru şi desenator, Jean Cocteau (1889-1963) a fost unul din creatorii cei mai fecunzi ai secolului XX. Dotat cu o capacitate unică de transformare, el a fost un veritabil barometru ce capta “aerul timpului”, îmbrăţişînd sau precedînd toate curentele artistice de pînă la 1950. Unui Cocteau proustian i-a urmat un Cocteau avangardist, apoi unul neoclasic, fără a-l mai socoti pe cel oniric şi feeric. Inovatorul în planul creaţiei a fost dublat de un personaj proteiform, un auto-ficţionar ce îşi creea propria mitologie: a fost voluntar în 1916, Pygmalion-ul lui Raymond Radiguet a cărui moarte prematură l-a împins către stupefiante şi spiritism în 1930, a fost cîntăreţ de jazz şi “inventatorul” lui Genet, l-a iubit pe Jean Marais şi a fost antrenorul unui boxer negru - în toate aceste ipostaze păstrîndu-şi rara generozitate şi intensitate a trăirii. Biografia pe care i-o consacră Claude Arnaud la 40 de ani de la moarte este un roman despre toţi aceşti Cocteau care au locuit în-tr-un artist adevărat.


Un nou interes pentru Bergson

În timpul vieţii, Henri Bergson (1859-1941) a fost copleşit de onoruri. A început cu o avalanşă de premii şcolare, a reuşit printre primii la concursul de admitere la Ecole Normale Supérieure (unde i-a avut colegi pe Jaurès şi Durkheim), iar prima sa carte, Eseu despre datele imediate ale conştiinţei, i-a adus la 30 de ani celebritatea. La începutul sec. XX, cursurile lui de la Collège de France erau frecventate de întreg Parisul intelectual şi monden. Bergson era apreciat, după cum o dovedeşte corespondenţa sa, nu doar de eminenţi filosofi şi savanţi, ci şi de scriitori şi oameni politici. Aceştia din urmă i-au încredinţat mai multe misiuni în SUA, în special pe lîngă preşedintele Wilson, pentru a-i convinge pe americani să intre în război de partea aliaţilor. În 1927, Bergson a obţinut Premiul Nobel pentru literatură şi apoi a fost decorat cu Marea Cruce a Legiunii de onoare. Dar după moartea lui, în 1941, a început o lungă perioadă de dizgraţie pentru cel ce a fost filosoful francez cel mai important al secolului XX. Doar în ultimii ani s-a pus capăt acestui dezinteres, iar publicarea la Presses Universitaires de France a Corespondenţei, a unei biografii a lui Bergson scrise de Philippe Soulez şi Frédéric Worms, precum şi inaugurarea seriei de Anale bergsoniene l-au adus din nou pe autorul Rîsului sub reflectoarele actualităţii.


Bustamante

Jean-Marc Bustamante este reprezentantul Franţei la Bienala de la Veneţia 2003, iar expoziţia lui deschisă în Pavilionul francez de la Veneţia la 15 iunie poate fi văzută pînă la 2 noiembrie. Născut în 1952 la Toulouse, Bustamante este unul dintre puţinii artişti francezi din generaţia sa care beneficiază de o recunoaştere internaţională (operele sale au fost expuse la Tate Gallery din Londra, la Documenta de la Kassel, la Kunsthalle din Berna). Fotografia, sculptura, desenul, arhitectura concură la realizarea lucrărilor lui. Editura Gallimard a consacrat artistului o carte semnată de cinci renumiţi critici de artă.

 
Medicină narativă

Creat în urmă cu 270 de ani, spitalul Bellevue din New York e cea mai veche instituţie medicală din SUA, celebră pentru secţia ei de psihiatrie, dar şi pentru faptul că aici sînt îngrijite persoane defavorizate afroamericane şi imigranţi clandestini. Acum, datorită medicului Danielle Ofri, spitalul editează şi o revistă literară bianuală „Bellevue Literary Review”, ajunsă la al treilea număr. Cu practică în consultarea pacienţilor şi în pregătirea studenţilor medicinişti, Dr. Ofri a ajuns la concluzia că jargonul medical standardizat şi impersonal nu favorizează comunicarea medic-pacient, drept care le-a cerut studenţilor şi internilor să scrie eseuri şi nuvele, pornind de la cazurile cele mai interesante. Textele cu povestiri ce relatează experienţe umane prin prisma sănătăţii, bolii şi vindecării i-au depăşit aşteptările, atît prin calitatea scriiturii, cît şi prin interpretarea creativă a destinelor unor bolnavi. „Bellevue Literary Review” a publicat cele mai bune texte scrise de studenţi, medici şi asistente şi a avut un real succes, astfel încît Universitatea Columbia şi Colegiul medicilor americani au propus ca în programa viitorilor medici să fie inclus şi un curs de „medicină narativă”. În istoria literaturii universale există destui scriitori-medici foarte cunoscuţi, dar este pentru prima oară cînd scrisul literar e folosit pentru a-i învăţa pe doctori să le vorbească pacienţilor într-un limbaj obişnuit, din care să înţeleagă în ce constă boala şi tratamentul lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara