Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Metafora revelatorie de Irina Marin


Volumul de poezie Acul şi steaua al domnului Gheorghe Grigurcu se înscrie în zona metaforicului revelatoriu. De dimensiuni reduse, epigramatice, poemele sale au, de cele mai multe ori, concentraţia lirică a unui haiku şi calitatea acestuia de a surprinde instantaneul fulgurant al unei stări trecătoare: "Buzele crinului/ înverzite de iarba/ pe care atât de discret/ o paşte"; sau: "Un munte/ cum un uger/ nemuls;" sau: "Vântul: o vânătaie/ pe obrazul văzduhului." Este o poezie nominală, prin excelenţă, în care accentul cade pe revelarea legăturilor intime, imperceptibile, dintre lucruri. Aşa cum o sugerează şi titlul volumului, fundamentală pentru viziunea poetului este o percepţie dihotomică asupra universului, "mântuită" prin revelarea consubstanţialităţii cosmicului cu miniaturalul. Idiosincratica înlocuire a adverbului de comparaţie "ca" prin "cum" devine marca formală a acestei viziuni neo-simboliste exprimate prin analogii sinestetice: "...argintăria transpiră cum pielea unei fecioare/ pântecul corăbiilor crapă cum merele coapte..." (Aventură).
Substanţa lirică a acestor poezii pare a se revendica de la constatarea călinesciană potrivit căreia amestecul de regnuri este în sine poetic. Alăturarea nestingherită a unor cuvinte din registre semantice disjuncte dizolvă limitele conceptuale convenţionale, scurtcircuitând inerţiile limbii. Versurile domnului Grigurcu se rup de discursivitatea percepţiei cotidiene, conturând crâmpeie de viziune, intermitente intuiţii poetice, din care se încheagă o lume proteică, aflată sub ameninţarea vidului: "O blană strălucitoare dar/ înăuntru
nici o vietate/ o lumină orbitoare/ dar înăuntru pustiu/ o lamă din care se scurge/ sângele cald/ al unui om ce n-a existat vreodată;" sau: "Nimic aici nimic dincolo/ nimicurile se conjugă apoi/ se separă pentru totdeauna/ aidoma morţilor de vii;" sau: "Nu mai e nimeni/ pe nicăieri/ doar trecutul se scurge/ cu-ncetul prin răni/ asemenea apei de izvor." în acest context, prezenţa divină apare ca simplu efect de mimesis al unei lumi metamorfice; îngerii şi-au pierdut transcendenţa devenind palide motive mitologice în colinde maramureşene: "Dumnezeu e oglinda în care/ toate faptele se petrec încă o dată" (Nici o compoziţie); sau: "... o hartă topografică e viaţa ta pieritoare/ după care i se orientează viata veşnică" (Murmură sângele Domnului); sau "... când ziua e-un gingaş abator/ în care florile plâng în oglinzi/ cu lacrimi de sânge/ aidoma îngerilor/ din maramureşene colinzi."
Este în viziunea poetică a domnului Grigurcu ceva din arta suprarealistă a unui Magritte sau Dali, unde abisalul ia forme reificate şi stranietatea juxtapunerilor comunică o viziune profund personală asupra lumii, scăpată din chingile reprezentărilor convenţionale. Dihotomia din titlu este consecvent subminată de corespondenţele care alcătuiesc substanţa acestor poezii.


Gheorghe Grigurcu, Acul şi steaua, Editura Charmides, Bistriţa, 2001, 108 pag.