Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Metamorfoza infernurilor de Cristian Măgura


Tentaţia de a deveni scriitor" (titlu dat unui pasaj autobiografic din carte) a fost încă o dată prea mare pentru Anatolie Paniş când, la respectabila vârstă de 70 de ani, oferă publicului o culegere memorialistică cu un titlu cheie: Lagărul e viaţa noastră. Unele experienţe personale sunt inedite, altele au circulat deja prin intermediul câtorva reviste culturale (România literară, Cronica, 13 Plus). Unele capitole sunt rezervate mărturisirilor unui basarabean, conaţional cu autorul, altele unui profesor pensionar din Buftea ori chiar unui anonim.

Primele pagini ale cărţii trădează dubla intenţie a autorului: una memorialistică şi alta literară (textul suportă un efort vizibil de "literaturizare" lăsând să se observe negocierea dintre talentul scriitorului de astăzi şi istoria tristă începută pe 19 septembrie 1950, la mai puţin de 18 ani; distanţa în timp lasă loc pretenţiilor stilistice). Nevoia de a povesti, de a ieşi din tine, de a te elibera prin verb este o ultimă tehnică de salvare: "Aşadar, gândesc sau încerc a gândi ca un adevărat condamnat la moarte. Simt nevoia să-mi povestesc viaţa. De fapt asta am vrut să şi spun. Doresc să-mi înfrumuseţez şi să-mi oxigenez trecutul, fiinţarea." Dacă te uiţi în urmă, timpul nu curge asemenea unui lichid prin vasele comunicante, egal şi indiferent, ci discontinuu, pe "fragmente", din insulă în insulă de semnificaţie. Povestirea integrează semnificaţiile într-un ansamblu larg al metamorfozei infernurilor, unul comunisit şi altul postdecembrist. Aş dori să izolez trei astfel de "insule" care nu pot solicita indiferenţa cititorului de astăzi.

Tragica experienţă comunistă începe pentru Anatolie Paniş la 19 septembrie 1950, când este arestat pentru un motiv de neînţeles astăzi: spusese cum că Basarabia ar fi o provincie românească. Situaţia părea cam neclară în acei ani. Anchetatorii Securităţii craiovene opinau că acest "judeţ", greu de localizat pe hartă, ar fi fost furat de Antonescu de la ruşi. Totuşi, dată fiind complexitatea problemei, tânărul basarabean este livrat Securităţii bucureştene din Calea Rahovei. În acest sediu draconic exista o gheretă strâmtă, cât să ai loc în ea, cu toţi pereţii perforaţi din afară de mii de cuie. Aici erau "reciclaţi" "duşmanii poporului", "bandiţii", "criminalii împotriva umanităţii". "Rostul acelei cabine era bine studiat. Arestatul nemaiputând suporta poziţia de drepţi, se rezema de ceva. (...) Se rezema în inconştienţa sau în cedarea sa de pereţii acelei gherete infernale şi instalaţia se prăbuşea. Aşadar, se răsturna ghereta cu trupul celui de dinăuntru pe acele vârfuri de cuie."

Un alt episod aminteşte de celebra colecţie de atrocităţi a lui Ivan Karamazov. În timpul unei deportări spre Kazahstanul de Nord, un copil de 12 ani încearcă să fugă ascunzându-se în tufişuri. Kaghebiştii observaseră intenţia şi, vrând să se "distreze", au asmuţit o haită de câini care l-au sfâşiat. Imaginea patrupedelor cu câte o bucată din corpul copilului în gură este teribilă, mai ales că toate acestea se întâmplaseră sub ochii mamei.

Ultima experienţă selectată este una petrecută în lagărul de la Poarta Albă, loc de exterminare a deţinuţilor pe Canalul Dunărea- Marea Neagră. Un evadat este prins şi, drept răsplată, este scuipat de toţi cei zece mii de "bandiţi". "S-a povestit apoi că vreo câţiva deţinuţi ar fi fost totuşi întorşi ca să scuipe în conştiinţă, nu în bătaie de joc."

Ultima parte a cărţii demonstrează încă o dată că nimic nu se pierde, totul se transformă. Este infernul acestor ultimi ani pe care îl suportăm cu toţii. Tonul autorului nu se schimbă. Este acceaşi durere, aceeaşi întristare profundă din "primul infern". "Scriu cu obidă. Vă rog să mă iertaţi..." Cartea merită citită, chiar dacă nu este o realizare literară deosebită. De fapt, cred că ar interesa mai puţin acest aspect.