Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Mic-dejun cu Audrey (2) de Mircea Mihăieş

Între personajele cărţii (Sam Wasson se amuză, în paginile introductive, să ni-i prezinte ca pe genericul unui film), un loc central îl ocupă – sau ar trebui să-l ocupe – Truman Capote. Deşi „distribuit” într-un rol important, el dispare curând din prim-planul cărţiifilm derulate sub privirile noastre.

Cu atât mai mult, cu cât, fiind al doilea pe „generic”, interpretează partitura „Romancierului care voia o mamă.” Parcurgând biografiile lui Gerald Clarke (Capote. A Biography, Simon and Shuster: New York, 1988) şi George Plimpton (Truman Capote, Nan A. Talese: New York, 1997), care, la rândul lor, au stat la baza a două filme relativ recente, Capote şi Infamous, constatăm că autorul lui Breakfast at Tiffany’s nu putea fi descris mai bine decât în necontenita lui obsesie pentru mama pierdută. Chiar la maturitate, Lillie May continua să fie o prezenţă obsesională în viaţa lui. Excepţionalul „reportaj conversaţional” A Day’s Work din volumulMusic for Chameleons (1980) e o dovadă în acest sens:

„Când ajungem pe strada a Optzeci şi şaptea, întind mâna în direcţia unei ferestre de la etajul patru, la numărul 1060, Park Avenue, şi-i spun lui Mary: «Aici a trăit mama. Acolo era dormitorul ei. Era frumoasă şi foarte inteligentă, dar nu voia să trăiască. Avea multe motive – sau cel puţin credea că are. Dar, la urma urmelor, cred că de vină era doar soţul ei, tatăl meu vitreg. Îşi croise singur drumul în viaţă, avea mult succes – mama îl venera, şi era cu adevărat un om de treabă, dar era cartofor, dăduse de bucluc şi pierduse o groază de bani, şi-a ruinat afacerea şi a ajuns la Sing Sing. ş...ţ Aşa că într-o seară mama s-a îmbrăcat frumos şi a dat o recepţie, toată lumea spunea că arăta frumos. Dar, după chef, înainte de a merge la culcare, a luat treizeci de Seconale şi nu s-a mai trezit niciodată»”.

Pe Holly Golightly, eroina din Breakfast at Tifanny’s, o cheamă, de fapt, Lulamae Barnes – o convertire cât se poate de străvezie a numelui mamei lui Capote. Asemănările biografice se opresc aici, dar cele comportamentale vor fi fost suficient de puternice pentru a-l împinge pe romancier la acest travesti cu pronunţate conotaţii psihanalitice. Cartea lui Sam Wasson nu e, însă, o exegeză a operei lui Capote. Din complicata reţea de scrieri imaginarautobiografice, el a decupat doar secvenţele în care Capote a interacţionat cu cei doi producători ai filmului făcut după cartea sa, Marty Jurow şi Richard Shepherd. N-a fost nici măcar scenarist, postură în care-l vom întâlni pe George Axelrod. Cu simţul omului de la Hollywood şi cu dezinvoltura celui obişnuit să umble cu foarfeca prin munca prozatorilor, Axelrod a modificat intriga şi a schimbat finalul, astfel că dintr-o carte cu încheiere ambiguă a rezultat un happy-end în cel mai pur stil californian.

Când scrie Breakfast at Tifanny’s, Truman Capote era deja o celebritate. Cu toate acestea, Harper’s Bazaar îi refuză cartea. Motivul: limbajul vulgar şi neîngrijit. În plus, eroina ere „prea carnală” şi publicarea povestirii ar fi constituit un risc. Cei de la Esquire cumpără însă imediat drepturile şi măresc suma primită de Capote. Cartea apare aproape simultan la Editura Random House şi în revista sus-menţionată. Succesul e considerabil. Mai mult, tot felul de femei din lumea înaltă a New York-ului pretind că ele ar fi modelul care l-a inspirat Capote.

Adevărul e că Truman Capote a pus în Holly Golightly câte puţin din celebrităţile pe care le frecventa. Şi Gloria Vanderbilt, şi Babe Paley (considerată cea mai frumoasă femeie a vremii), şi Oona O’Neill (fiica lui Eugene O’Neill şi soţia lui Charlie Chaplin), şi Carole Marcus şi Gloria Guiness au împrumutat câte ceva personajului. Sam Wasson are dreptate: „Ca orice ficţiune, Holly Golightly era alcătuită din mai multe nonficţiuni. Visele ei despre societatea înaltă sunt împrumutate de la mama lui Truman, neliniştea existenţială de la Capote însuşi, dar personalitatea ei, care părea să-i aparţină într-un mod atât de intim, provenea din acea coterie de dive din Manhattan pe care Truman le adora cu pasiune. Le numea lebedele lui.”

Pentru rolul lui Holly, Truman Capote o visa pe Marilyn Monroe. Producătorii nu erau prea încântaţi. Marilyn aflase de la fotograful ei despre carte şi părea interesată de rol, chiar dacă nu i se potrivea: Holly reprezenta tipul fetei voluntare, aproape agresive, plină de iniţiativă, pe când Marilyn era şi în realitate, şi în rolurile care i-au adus celebritatea, o întrupare a fragilităţii şi neajutorării. Ieşirea din această situaţie potenţial explozivă a venit de la Marilyn însăşi. Oricât i-ar fi plăcut rolul şi oricât l-ar fi admirat pe Truman Capote, nu era pregătită să joace o eroină care fuma dintr-un ţigaret de-un metru, bea direct din sticlă, se prostitua în lumea înaltă şi asigura legătura între şeful şi membrii unei bande de mafioţi.

Truman Capote, fericit că încasase o sumă regească, iese şi el din scenă, refuzând să se implice în producţia filmului. Mintea îi zbura deja în altă parte: la scrierea unei cărţi docufictive, despre masacrarea unei familii din Kentucky. Cartea avea să apară şapte ani mai târziu şi, sub titlul In Cold Blood, a devenit unul din marile romane ale secolului al douăzecilea. „Scriitorul de gaguri” George Axelrod avea, în felul acesta, mână liberă să facă din cartea (pe care de altfel o adora) tot ce se aştepta publicul hollywoodian. După cincisprezece săptămâni de scriere a scenariului, patru săptămâni de revizuire şi altele două de consultare cu producătorii, averea familiei Axelrod a sporit cu o sută de mii de dolari – o sumă considerabilă pentru acea vreme.

Mare parte din cartea lui Sam Wasson e dedicată studierii reţelei de conflicte, compromisuri şi tensiuni din lumea cinematografiei americane. Producători, actori şi actriţe devin parte a unui spectacol fără scenariu, în care personalităţile accentuate – precum George Peppard, care se comporta pe platoul de filmare ca şi cum el ar fi fost vedeta filmului – sunt prezentate în contrast cu amabilitatea, drăgălăşenia şi generozitatea lui Audrey Hepburn. Povestea filmării peliculei este o aventură în sine, un efort creator început, aşa cum spune chiar titlul cărţii, într-o dimineaţă, la ora cinci, pe Fifth Avenue în Manhattan, şi continuată într-o febrilitate aventuroasă până la premiera gândită şi ea asemeni unui film, în care invitaţiile erau scrise în tonul şi limbajul snob-seducător, asezonat cu expresii şi cuvinte franţuzeşti, al lui Holly Golightly.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara