Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Mic-dejun cu Audrey (I) de Mircea Mihăieş

Cartea lui Sam Wasson, Fifth Avenue 5 a.m.: Audrey Hepburn, Breakfast at Tifanny’s, and the Dawn of the Modern Woman (Harper, 2010) nu e biografia unei actriţe, ci „biografia” unui film. Fireşte că, de la un capăt la altul, silueta misterioasă ca o lumină neagră, difuză şi ameninţată de-un veşnic tremur, în care-o recunoaştem pe Audrey Hepburn, se impune drept marea prezenţă a cărţii.

Dar e o prezenţă filtrată printr-un rol memorabil, cel al lui Holly Golightly, eroina celebrului micro-roman al lui Truman Capote, Breakfast at Tifanny’s. Deşi Sam Wasson dedică suficiente pagini vieţii de familie a actriţei, dificultăţilor provocate de un soţ dominator, gelos şi manipulant, dar pe care se încăpăţâna să-l iubească, aceste secvenţe nu reprezintă nici pe departe centrul de greutate al cărţii. Ele sunt însă importante pentru înţelegerea energiei interne, a forţei de comunicare a actriţei, aşa cum transpar ele în acest rol.

Printre vedetele americane, Audrey Hepburn reprezintă, şi din acest punct de vedere, o excepţie. Născută într-o familie înstărită, anglo-belgiană, cu ascendenţă nobiliară, a vrut să ajungă balerină. Avea 1,75 m, ceea ce, înainte de epoca „vitaminelor” şi-a „chimicalelor”, însemna prea mult pentru scena unde evoluau fragilele vedete care abia îi ajungeau la umăr. Drept urmare, a optat pentru teatru şi film. Sam Wasson cunoaşte bine împrejurările în care fata timidă şi expresivă s-a lansat în marea carieră internaţională – şi reuşeşte să confere descrierii haloul unei proze à la Truman Capote de cea mai bună calitate, savuroasă şi plină de fineţe psihologică.

Parcurgând paginile cărţii, nu poţi să nu-ţi pui o întrebare oarecum nelalocul ei: ce voia, în fond, Audrey Hepburn? Să joace în filme ori să se mărite? Valorile, aspiraţiile, visele, convingerile ei migrau în direcţia întemeierii unei familii. Voia cu disperare „un cămin” şi, în primii ani de carieră în industria filmului, a fost mereu gata să renunţe la glorie pentru a se transforma într-o soţie model şi-ntr-o mamă model. Un scenarist cu imaginaţie ar putea gândi un anti- Revolutionary Road, cu Audrey Hepburn în rolul casnicei visând o viaţă tihnită, anonimatul desăvârşit, dedicată treburilor gospodăreşti şi educaţiei copiilor.

Împinsă spre celebritate, terorizată de-un program exterminator, ea continua să viseze totuşi la ceea ce nu putea avea: o existenţă simplă, conformistă, previzibilă. Or, după cum se vede şi din portretul indirect făcut de Sam Wasson, destinul a fost mai puternic decât voinţa ei. Până la întâlnirea decisivă cu Mel Ferrer (tipul brutei încrezute, al meschinului gelos, al semiratatului paranoic, dar plin de succes, al macho-ului grosolan şi agresiv), Audrey s-a îndrăgostit de toţi bărbaţii cu care juca. Ar fi vrut să se mărite cu William Holden. Ce-a împiedicat-o n-a fost „amănuntul” că el era deja însurat, ci că-şi făcuse vasectomie şi visul ei de a avea „o groază de copii” nu mai era posibil…

În 1951, Audrey Hepburn avea douăzeci şi doi de ani şi juca rolul principal într-un film uşurel, Monte Carlo Baby, turnat chiar în celebra localitate monegască. Lucrurile mergeau bine: era îndrăgostită de-un tânăr, James Hanson, fermecător, bogat, şi care o iubea cu pasiune. Viitorul părea strălucitor şi calm. Tot ce-i lipsea – şi avea să-i lipsească toată viaţa, până în 1967, când se va retrage pentru a-şi îngriji copiii – era timpul. Goana nebună pe mapamond, rolurile care veneau spre ea cu o viteză de bolid nu-i îngăduiau să trăiască aşa cum dorea. Şi toate acestea se datorau, într-un fel ciudat, lui Colette, marea supravieţuitoare a epocii „belle-époque”. Cunoscută la fel de mult pentru scandalurile din viaţa ei, cât pentru cele vreo cincizeci de romane de succes, de la seria Claudine, la Chéri şi Gigi, Colette era, în 1951, stăpâna absolută a vieţii culturale franceze.

Întâmplarea face ca, la şaptezeci şi opt de ani, să se fi aflat chiar în hotelul în care Audrey Hepburn filma o scenă din filmul mai sus pomenit:
„Spre marea ei iritare, Colette descoperi că sala unde se lua cina fusese închisă pentru filmările la Monte Carlo Baby. Aţi fi amabilă, i s-a adresat maître d’, să luaţi cina în salonul pentru micul dejun? Absoluement non! Insultată, Colette i-a dat pe toţi la o parte, intrând în salonul pentru cină şi nimerind chiar în mijlocul filmării.

Mulţimea a amuţit. Echipa de filmare privea tăcută. În afară de Colette, nimeni nu respira. Observând-o pe strania tânără, Colette privi cu ochii mijiţi în lumina reflectoarelor, apoi îşi ridică ochelarii pentru a vedea mai bine.

Audrey n-avea habar că e privită. Iar Colette n-avea habar cine era fata. Ceea ce ştia e că parc-ar fi păşit în propria ei carte: chipul, trupul şi expresia aparţineau în întregime lui Gigi, care părea să fi prins pe loc viaţă.

Poate c-a privit-o câteva minute, sau poate numai câteva clipe, dar Colette a vorbit imediat, pentru că aşa cum Audrey avea s-o dovedească de-un milion de ori, nu era nevoie decât de-o secundă pentru a-i seduce pe cei care o priveau. Într-o clipită – o cantitate determinabilă ştiinţific atunci când e vorba de stele – i-a transmis lui Colette ceea ce un autor reuşeşte să descrie abia într-o carte întreagă. Adică, povestea unei tinere parizience care, la şaisprezece ani, se pregătea să-şi înceapă educaţia de curtezană.
Voilà, îşi spune Colette sieşi, c’est Gigi.
Şi iată cum a început transformarea lui Audrey.
Voilà…
Pur şi simplu aşa.”

Două excelente biografii publicate în ultimii ani (Colette, la vagabonde assise, de Hortense Dufour [2004], şi Colette, de Madeleine Lazard [2008]) probează cu asupra de măsură că marea scriitoare se pricepea, între altele, şi la femei. Dar e la fel de adevărat că Audrey Hepburn îşi ţinea, dacă se poate spune asta, „misterul la vedere.” Era în felul ei de-a fi, în construcţia spiritual-motrice a fiinţei sale ceva ce te izbea. Ceva care te răscolea şi provoca dependenţă. Dar era nevoie şi de-un ochi tulburat pentru a capta chimio-fascinaţia împrăştiată cu dezinvoltură de tânăra care tocmai păşea din zona minoratului artistic în spaţiul succesului planetar:

„Totul părea atât de magic şi, într-un anumit sens chiar era, dar ca în orice act de stabilire a distribuţiei, epifania lui Colette se născuse din ceva mai mult decât din intuiţie viscerală – se născuse din fapte. Cu toate că senzualitatea autentică a lui Audrey, Gigi-itatea ei, erau evidente, nimeni, înaintea lui Colette, nu le văzuse. Poate că şi din cauza ciudăţeniei lui Audrey. Avea picioare prea lungi, un mijloc prea subţire, tălpi prea lungi, ochi prea mari, un nas prea lung şi nări prea proeminente. Când zâmbea (şi zâmbea mereu), gura parcă îi înghiţea întreaga faţă, dând la iveală dinţii ascuţiţi care nu arătau prea bine în prim-plan. Nu era, în niciun caz, genul de fată atrăgătoare. Drăguţă poate, fermecătoare cu siguranţă, iar machiajul uşor şi bustul nu mai mare de doi pumni n-o făceau deloc atractivă. Şi biata fată mai avea şi un chip cam rotund! Cu toate acestea, Colette continua s-o soarbă din priviri. Era fascinată.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara