Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Mic bilanţ de ocazie de Barbu Cioculescu


Cu mulţi ani în urmă, atras de numele lui Lawrence Olivier, neuitatul Hamlet blond şi Richard al III-lea brun, am asistat cu plictiseală la derularea unei pelicule în care vedeta juca pe un iremediabil cabotin, ce-şi irosea viaţa intimă, încredinţat că este un mare şi neînţeles artist. Numărul în care se producea pe scenă cabotinul de music hall înfăţişa, cu baston şi canotieră, un ins încă tânăr, dansând step - ceea ce-i permitea anumite figuri cu bastonul - pe când se plângea de rigorile fiscului, de ubicuua prezenţă a perceptorului.
Publicul de pe ecran făcea un haz moderat de fâţâielile eroului, cel din sală, printre care mă număram, nu pricepea obsesia insului, ce se dorea reprezentând un tip curent al societăţii britanice. Asta pentru că, acasă la noi, în plin comunism, impozitele, taxele, cheltuielile de regie treceau ca şi neobservate, în puţinătatea, totuşi, a lichidităţilor pe care regimul roşu le rezerva salariaţilor săi - şi, în fapt, întreaga populaţie a ţării aparţinea categoriei salariale.
Mai înainte de comunism exista problema fiscalităţii, făcea, la teatrul de revistă deliciile fanilor lui Tănase. Pe atunci, portăreii băteau toba la domiciliul insolvabililor. Tânăr profesor la Găieşti, înscris într-un partid tânăr şi el, ce se opunea liberalilor ajunşi, Şerban Cioculescu făcea, dimpreună cu Vladimir Streinu, propagandă în judeţ, fief-ul şefului său, mare elector, profesorul de matematici Cezar Spineanu, denumit de adversarul mucalit Miraboul dâmboviţenilor. Vorbind sătenilor, tata promitea ridicarea păturii ţărăneşti. "- Mie mi-a şi ridicat-o!" se auzise o voce din popor. "- Cine?" întrebase oratorul, interlocat. "- Priciptorul", fusese răspunsul.
Practicând cele mai felurite forme de spoliaţiune şi jaf, oficialităţile comuniste îşi făceau pe alte căi plinul şi cu asemenea stricteţe, încât aveau de unde destina sectorului de investiţii 30% din P.I.B., cu creşteri anuale între 11-14%. Se putea, astfel, construi metroul la Bucureşti, dar şi hărăbaia în care legiferează astăzi parlamentul României.
Când, îndată după fuga şi executarea lui Nicolae Ceauşescu, s-a pus fundamentala problemă a edificării unei noi orânduiri, garantând libertatea cetăţeanului, proprietatea, preconizând descentralizarea şi privatizarea acelei imense averi a statului ce aparţinuse în realitate P.C.R.-ului şi mai precis familiei Ceauşescu, două mari direcţii au divizat opinia publică naţională, trasând istoricul societăţii româneşti pe mai bine de un deceniu.
Primii ani de după Revoluţie - vreo şase - au aparţinut acelor democraţi ai ultimului tren dispuşi a proteja proprietatea, nu şi a o garanta, partizani ai unei reforme cu pas încet şi jumătăţi de măsură care să lase în administraţia statului întinse posesiuni şi domenii, cu implicitele puteri discreţionare, aşa zicând spre a nu crea un brusc disconfort societăţii. Tineretul, partidele istorice renăscute, preconizau reforma dură, radicală, cunoscându-i preţurile, dar contând pe rapiditatea operaţiei. Aceasta, la rândul ei, făgăduia o spectaculoasă redresare.
Scheme abstracte, acuzând interese opuse, într-o perspectivă de anvergură, întruchipând trecerea de la un regim totalitar, pietrificat, dar intrat în reflexe, la democraţia liberală a tuturor iniţiativelor. Electoratul a votat cu repetiţie calea moale, care a început, de îndată ce şi-a dat pe faţă neajunsurile, să-l nemulţumească, iar mai apoi să-l exaspereze. În lungi ani de împotmolire, electoratul a înţeles, pe propria-i spinare, că o cale moale a Reformei nu e mai puţin dureroasă şi, mai ales, că nu duce la vreun liman, sleind, în schimb, rezervele materiale ale societăţii.
Cele două miliarde de dolari aflate în vistieria statului - Ceauşescu intenţiona, se pare, fondarea unei bănci internaţionale de natură să-i aducă lui acele venituri pe care le realizau bancherii occidentali, împrumutându-l - azvârlite populaţiei spre a-i potoli aspiraţiile revoluţionare, se duseseră grabnic pe apa sâmbetei, noile relaţii de tip capitalist blagosloveau naţia cu primele eşaloane de miliardari, foştii experţi în comerţul exterior ai defunctului regim, aventurieri ai tuturor azimuturilor.
În noiembrie 1996, doar unul din trei alegători l-a mai votat pe dl Iliescu şi ceva mai mulţi schimbarea. Punctul pe i l-a pus formaţia politică a dlui Roman, nici de tot reacţionară, precum formaţiile ce tocmai părăseau puterea, nici dispusă a da liberă trecere unei radicale reforme. Alegerea ca preşedinte al ţării a d-lui Emil Constantinescu, lider al C.D.R., trebuia să pecetluiască moralitatea a ceea ce se aştepta să fie un regim novator, numirea d-lui Victor Ciorbea ca prim-ministru indica decizia de acţiune.
Părea de la sine înţeles că vor fi trecute în civilitate toate acele cadre neocomuniste din armată, justiţie, finanţe, administraţie, cultură, sub a căror lungă guvernare post-decembristă nu fusese vorba de aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, de promulgarea unei legi a lustraţiei, a accesului la dosarele Securităţii, de înapoierea imobilelor naţionalizate, de descentralizare administrativă - etc. etc. Ceea ce s-a petrecut însă în cei trei ani şi jumătate trecuţi de atunci ne este prea proaspăt în minte spre a amănunţi pe stadii şi etape. Învigorării mult întârziatei Reforme i
s-a substituit iniţial o politică numită a stabilităţii, cu deviza că astfel vom intra foarte curând în NATO. A fost, în realitate, intervalul de timp al redistribuirii posturilor, al erodării primelor entuziasme: inerente contradicţii între partide cu interese opuse au generat crize după crize şi aceeaşi lentoare a mersului Reformei ca şi mai înainte. S-a guvernat făcând faţă greutăţilor zilei timp de mai bine de trei ani. Este drept că au fost multe asemenea greutăţi - dar este aceasta o scuză?
Spre generala consternare apoi, nici unul din vinovaţii trecutei guvernări, cunoscuţi pentru incorectitudine şi corupţie n-a fost tras la răspundere, întocmai cum sub guvernarea dlui Ion Iliescu nici un fir de păr nu s-a clintit din frizura foştilor torţionari, de parcă un acord secret ar fi stat la temelia a ceea ce s-a numit ulterior Revoluţia din '89. Nesupăraţi cu nimic, nesancţionaţi, guvernanţii neocomunişti trecuţi în opoziţie şi-au revenit din derută, şi-au strâns rândurile, au trecut la contraatac. Lamentaţiile preşedintelui ţării, amestecate cu clipe de euforie, când părea că, iată, se întreprinde ceva concentrat, sistematic împotriva corupţiei, trecerea sarcinii pe umerii unei justiţii debile, înglodată în proceduri, au ros pe margini o popularitate care ar fi trebuit să crească.
Presa, care săpase mormântul regimului Iliescu, a trecut pe un registru tot mai critic, generând inerente dificultăţi de a se mai deosebit, din concert, falsele note ale mercenarilor trecutului. Un parlament trândav n-a pierdut excelentul prilej de a se face o dată mai mult de râs, când într-o clipă de neatenţie şi-a dublat salariile, în recenta comedie de succes. S-a modificat, acum, lista acelor profesiuni de la care nu se pot lua înapoi banii...
Succese incontestabile pe plan extern ale Coaliţiei nu au fost însoţite de fluxurile de capital, de sosirea de împrumuturi, nici măcar acolo unde am fost păgubiţi, investiţiile din afară au fost sublime în chip caragialian, lipsind cu desăvârşire. Le-a ţinut departe o politică incoerentă, birocraţia avidă; Puterea a acceptat situaţia ca pe o fatalitate. În timp ce statele foste comuniste din centrul şi din estul Europei culegeau foloasele unei Reforme duse la capăt, România celor trei ani de declin economic de abia trăgea o linie demarcatoare către redresare, în cel de al patrulea an de guvernare a Coaliţiei - an electoral!
Va accepta electoratul anului 2000 explicaţiile oficialităţii, pornind de la dezastruoasa moştenire preluată în 1996? Se va declara mulţumit cu lista de succese ce-i va fi supusă, o seamă dintre ele majore şi destule altele modeste, dar necontestabile? Se va gândi de două ori înainte de a-l vota pe dl Ion Iliescu, amintindu-şi avatarurile acestui politician abil, lunecos, nechinuit de complexul minciunii, va da votul echipei Gherman, Hrebenciuc, Solcanu, pentru un nou guvern Văcăroiu, întinerit după patru ani de şedere în muzeul măştilor de ceară? Va merge la urne ca să-l răsplătească pe aducătorul minerilor la Bucureşti, pe activul semnatar al tratatului de prietenie cu U.R.S.S., pe părintele sufletesc al primelor promoţii de miliardari de carton?
N-ar face-o, probabil, când o a treia forţă s-ar prefigura pe eşichier. Ea s-a născut în rândurile dreptei şi ale noii democraţii creştine, însă va avea un cuvânt de spus prin 2004. N-ar face-o, când nu s-ar rostogoli pe povârnişul mortal al unei curse ce pretinde pentru uzul obştesc mai tot ce câştigă. Ereditatea unor cumplite vremi când răul platnic era agăţat cu capul în jos deasupra ligheanului cu mangal fumegând stăruie în genele noastre. A fi introdus o fiscalitate de tip occidental într-o comunitate cu stricte venituri de subsistenţă este darul pe care-l va lăsa actuala putere noilor guvernanţi de la finele anului 2000. Dacă aceştia îşi vor alătura vreunul din partidele actualei Coaliţii, se va interpreta ca un meritat gest de recunoştinţă. Ironia soartei ar opera atunci ca dl Iliescu să fi fost nu numai începătorul, ci şi terminatorul Reformei în România. Iar bizareria destinului, ca investiţiile, fondurile cu care Occidentul a fost aşa de zgârcit faţă de adoratorii lui, să înceapă a curge din butoaie de lapte şi miere în ceardacul iliescian.
Să nu pună stăpânire pe mine, atunci, o dulce-funerară nostalgie la trezirea imaginii cabotinului ce frământa scândurile scenei cu tălpi scârţâitoare, învârtind zadarnic bastonul, trimiţând câte un deget spre canotieră, în monotona căinare de ravagiile fiscului?
Într-un poem al său, Constant Tonegaru vorbea de o lentilă care se descompunea fiindcă văzuse prea multe. Ridicând lupa deasupra hârtiei, ca s-o străpungă raza de soare, încă gratuită, o mică flacără şterge literele.