Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Mic dicţionar de vacanţă de Pavel Şuşară

Tradiţie şi experiment

După 1990,  vocabularul activ al artelor plastice româneşti s-a îmbogăţit, cu o extremă rapiditate, pe două dintre căile bine cunoscute de către lingvişti:  pe de o parte,  prin reactivarea  unor forme lexicale aparent caduce, iar, pe de altă parte,  printr-o adevărată invazie neologistică. În prima categorie intră cu precădere elemente din recuzita eclezială, de la  moaşte la crucifixe şi de la jertfă la feştilă, în timp ce în cealaltă au sedimentat concepte barbare, cum ar fi: instalaţie, performance, video art, land art, happening, body art şi aşa mai departe.  Evident că de cele dintîi se leagă tendinţele tradiţionaliste, autarhice şi animate de nostalgii spiritualiste, iar în jurul celor din urmă se construiesc ideile integratoare şi se întreţin aspiraţiile sincroniste.  Dacă privirea rămîne aţintită doar în cîmpul pur al esteticului şi nu cedează tentaţiei de a coborî către ideologic şi către conţinuturile morale,  totul este în ordine şi perfect îndreptăţit. Dacă, însă, formele de exprimare, tehnicile şi materialele încep să creadă despre sine că sînt privilegiate fie prin vechime, fie prin noutate, atunci datele problemei se schimbă fundamental.  Şi, de obicei, în această confuzie eşuează cei care de fapt nu sînt nicăieri.  Cînd spre limbajele tradiţionale se îndreaptă minţile  inerte, incapabile de a trăi cu supleţe  spiritul timpului,  tradiţionalismul devine dogmă, argument pentru susţinerea exclusivismelor şi lozincă derizorie, după cum bascularea în neconvenţional şi în experimentul delirant doar din incapacitatea de a percepe  şi de a exprima o idee articulată devine, la rîndul ei, cam acelaşi lucru.


Oraşul şi artistul

Oraşul nu este doar un sat mai mare, o aşezare  cu o mai accentuată desfăşurare pe verticală,  în care apa şi căldura vin  (dacă vin!)  pe ţevi şi în ale cărei canale  sug aurolacii din pungă, ci el este infinit mai mult decît atît, şi în structurarea, în dinamica, în expresia, în existenţa lui profundă şi chiar în metafizica sa,  artistul are  un rol esenţial. Iar prezenţa acestuia nu este una spontană şi circumstanţială,  ci,  pur şi simplu, o condiţie vitală a existenţei oraşului însuşi. Cu atît mai mult în spaţiul românesc şi, cu atît mai mult, în sudul ţării,  unde oraşul este o apariţie tîrzie,  dezvoltată rapid,  fără organicitate şi, de cele mai multe ori, chiar fără reflexe urbanistice minimale.  Contradicţiile şi tensiunile rezolvate în Occident într-o istorie urbană îndelungată au fost preluate aici aproape în simultaneitate  şi ele au determinat direct configuraţia spaţiului,  dezvoltarea lui,  viaţa sa cotidiană şi chiar aspiraţiile asunse. Cel care, în final, i-a temperat excesele  şi i-a defrişat drumul,  i-a construit fizionomia, i-a precizat psihologia şi i-a conturat noua mitologie  a fost Artistul: arhitectul, pictorul, sculptorul, graficianul, actorul şi saltimbancul, scriitorul, muzicianul de salon sau chiar şi biata dizeuză cu bancnota mototolită între ţîţe. Pentru că mai mult decît în plan funcţional şi administrativ,  în înfăţişările lui nemijlocite oraşul trăieşte într-un complicat sistem de codificaţii şi sub o densă anvelopă simbolică.


Artele decorative
 
Părăsindu-şi condiţia lor de arte aplicate, cu o funcţie clară şi cu o stilistică generală bine determinată, artele decorative s-au trezit, încetul cu încetul, suspendate între memoria utilităţii pierdute şi gratuitatea expresiei. În cazurile cele mai optimiste, artistul decorativ, fie el metalist, ceramist, textilist sau sticlar, s-a refugiat în universul seducător al materialelor şi al tehnicilor, încercînd să extragă de aici, din inepuizabilul său cîmp de virtualităţi, direcţiile mari ale gîndirii plastice şi formele artistice propriu-zise. În celelalte cazuri, mai puţin fericite ori şi mai rău, el a făcut tentative disperate fie de a mima gratuit obiectul utilitar, pe care l-a conservat formal, dar l-a deposedat de funcţie, fie de a imita, cu un patetism de cele mai multe ori înduioşător, formele şi efectele consacrate, cu precădere, în pictură şi în sculptură. Cu alte cuvinte, dacă nu a devenit un tehnician autist, un fel de scafandru captiv în străfundurile materialului, artistul decorativ a visat negreşit să facă tablouri din ceramică, sculptură din lînă, arhitecturi din sticlă şi bijuterii cît casa, adică să devină un fel de sculptor sau un fel de pictor într-o lume în care nici unul, nici altul nu au ce căuta.
 

Etnografie şi oţel

Complexul de ţară eminamente agrară, care va fi însoţit discret, vreme de mai multe decenii, conştiinţa de sine  a României, şi-a găsit în anii totalitarismului comunist cea mai aberantă şi mai grotescă formă de rezolvare: industrializarea sălbatică şi popularea geografiei patriei cu giganţi din diferite specii, în rîndul cărora erau răsfăţate ramura metalurgică şi cea petrochimică. Dacă dezvoltarea petrochimiei a dus, iniţial, la raţionalizarea drastică a benzinei şi a combustibililor, în general, iar mai apoi la organizarea unor licitaţii la care participau doar organizatorii, înflorirea metalurgiei a avut consecinţe nebănuite.  Prima a fost de natură peisagistică şi funciară întrucît au răsărit dintr-o dată, pe coasta dealului, pe malul Dunării sau în inima Bărăganului, nişte schelării apocaliptice de metal negricios - în care ficţiunea ştiinţifico-fantastică se amesteca insesizabil cu viziunile coşmareşti medievale - ce au dizlocat dintr-o singură lovitură  sute de hectare de pămînt arabil, a cărui scoatere din circuitul agricol trebuia compensată de productivitaea sporită a spaţiilor verzi din faţa blocurilor  şi a rondurilor pentru flori din faţa caselor.  A doua consecinţă a fost una demografică şi etnofolclorică, uşor de observat chiar la faţa locului, şi ea s-a manifestat prin depopularea satelor, prin îngroşarea mahalalelor urbane şi prin strămutarea vetrelor folclorice din Moldova în Bărăgan şi din Ţara Haţegului tocmai pe malurile Dunării. Dacă se auzea, în lungile ore de odihnă de pe la cozi, vreun cîntec moldovenesc în inima Călăraşiului sau vreunul pescăresc, îngînat pe volutele largi ale doinei din ţinutul Pădurenilor, nu era nimic de mirare. Milenarele şi lentele trasee ale transhumanţei erau reiterate acum sub presiunea unor urgente nevoi ale oţelului. Cea de-a treia consecinţă a fost una artistică, în cel mai adevărat înţeles al cuvîntului, şi ea este, poate, singura formă de activitate care a răzbunat subtil, dar cu mari şanse de durată şi cu o enormă putere de convingere, dezordinile gîndirii de tip comunist şi aventura periculoasă, economic, dar şi simbolic, a jocului cu focul, adică a relaţiei nefireşti cu forţele combustive. Naşterea, dacă nu cumva avortul, marilor combinate siderurgice a dezvoltat o artă specifică a metalului, despre care nu se putea vorbi, pînă în acel moment, în cîmpul artelor plastice româneşti. Aşa cum industria oţelului a scos copiii de ţărani fără pămînt din satele lor colectivizate şi i-a calificat ca oţelari, forjori, strungari etc., tot aşa oţelul a scos sculptorii din materialele lor tradiţionale, lemnul, piatra, lutul, gipsul şi bronzul şi i-a apropiat de tehnici noi, de probleme ale spaţiului neexplorate încă şi de o altă dinamică a gîndirii artistice.


Salon şi productivitate

Cînd nu era pus direct, ca înainte de 1990, sub copertina încăpătoare şi confortabilă a Cîntării României, Salonul de artă, fie el naţional sau municipal, se aşeza singur, în virtutea nenumăratelor reflexe condiţionate, în descendenţa aceluiaşi ,,grandios festival”, aşa cum s-a întîmplat încă vreo cîţiva ani buni după ’90. Cu mici excepţii, el era o demonstraţie masivă de conformism şi de mediocritate, fără structură, fără idei şi, mai ales, fără consecinţe. Cum artiştii importanţi refuzau cu obstinaţie să participe la aceste bilanţuri gregare, rămînea loc suficient pentru tot felul de prezenţe exotice. Pictori, sculptori, graficieni şi alte specialităţi, care nu reuşeau de ani buni să-şi adune lucrări pentru o personală, se trezeau brusc, în preajma Salonului, din prelunga lor picoteală şi se înfăţişau proaspeţi cu aceeaşi lucrare pe care o tot plimbau de la o ediţie la alta, de la naţional la municipal şi viceversa. Se năştea, astfel, o specie nouă în lumea artelor noastre contemporane: artistul salonard sau sezonierul. O efemeridă, la urma urmelor, care bătea o clipă din aripioare şi apoi se stingea anonim, odată cu golirea melancolică a simezelor. Dar pe lîngă faptul că era neverosimil de plat, Salonul crea şi o imagine falsă a artelor noastre de astăzi; fie prin incapacitatea naturală de a reprezenta fenomenul viu, fie prin omisiuni voluntare şi prin manipularea vinovată a privitorului. Chiar dacă, de exemplu, numeroşi artişti au încercat şi înainte de ’90, dar, mai ales, în ultimii ani, să iasă din convenţia tabloului şi din tradiţia materialelor şi a tehnicilor, să relaxeze conceptele de obiect şi de acţiune artistică, aceste tendinţe au fost nu numai privite cu suspiciune, ci şi eliminate cu dispreţ din orizontul interesului public. Astfel, Saloanele nu făceau decît să flateze aşteptările mărunte, să administreze confortul privirilor incapabile de risc şi, mai ales, să cultive în artiştii înşişi un sentiment de siguranţă atemporală. Estropiind realitatea artistică, falsificînd coordonatele unui sistem în plină dinamică, aceste Saloane deveniseră metafora senzorială a propagandei comuniste chiar şi atunci cînd, de drept, comunismul dispăruse. Atît cît putea el să dispară după o continuă înflorire de peste cincizeci de ani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara