Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mica Românie de Mihai Zamfir

Ne întîlnim de două ori pe an, primăvara şi toamna.Cîteodată suntem paisprezececincisprezece, altădată ajungem la aproape treizeci.

Cînd se împlineşte un număr rotund de ani de la terminarea liceului, ne strîngem peste patruzeci, adică aproape tot grupul disponibil.

Ne chemăm între noi pe numele mic, cu apelative copilăreşti aproape uitate de noi înşine: sunt diminutivele cu care ne strigau părinţii, în urmă cu zeci de ani.

Vorbim despre tot ce ne interesează, fără restricţii tematice, dar subiectul predilect rămîne "epoca de-atunci", ce făceam la şcoală, cum erau profesorii, în ce fel descopeream lumea; pe scurt, cum era viaţa în Paradis, adică în locul de unde am fost alungaţi după trecerea bacalaureatului.

Aţi înţeles desigur că e vorba de colegii mei de liceu, de cei care - în urmă cu mulţi ani - au terminat liceul Dimitrie Cantemir din Bucureşti. Inutil să precizez: pe atunci liceele erau încă "de băieţi" şi "de fete". Vorbesc, deci, despre seria mea a Liceului de băieţi Dimitrie Cantemir, o serie ai cărei componenţi au urmat, fără excepţie, învăţămîntul superior. Segregarea pe genuri şi proporţia de sută la sută a intrării la Facultate explică multe.

S-a scris o întreagă literatură despre camaraderia adolescenţilor, despre relaţiile dintre ei formate prin convieţuire, despre întîlnirile festive la un număr rotund de ani de la absolvire, despre melancolia ce întovărăşeşte revederile, despre pitorescul divergent al traiectoriilor pe care le-a luat viaţa unui grup omogen, clasa de liceu. În cazul nostru însă, al colegilor mei de la liceul Cantemir, cea mai mare parte a clişeelor acestui gen de para-literatură nu se potriveşte.

Totul s-a petrecut pe neaşteptate. La începutul anilor '80, cînd atmosfera din ţară devenise irespirabilă, ne-am întîlnit - în Piaţa Rosetti din centrul Bucureştilor - cinci colegi de liceu, absolut întîmplător, într-o seară de vară. Fericiţi de hazard şi împinşi, obscur, spre o comunicare existentă cîndva, uniţi de tragedia pe care toată lumea o trăia, am hotărît să-i căutăm pe ceilalţi. Întreprindere himerică! Două săptămîni de telefoane, de scrisori, telegrame şi mesaje verbale; la data fixată, rezultatul a întrecut însă cele mai optimiste prevederi: peste treizeci de bărbaţi în toată firea - avînd acum fizionomia uşor caricaturală a celui care tocmai sare pragul de patruzeci de ani, ne aflam împreună la ora şi locul stabilite. După cîteva minute de stînjeneală, perplexitate şi şovăială, ne aruncam unii în braţele altora şi formam din nou acelaşi grup dintotdeauna, pe care soarta îl despărţise, odată cu încetarea oficială a copilăriei. Ne aflam din nou laolaltă, elevii celor patru clase paralele de la liceul Cantemir.

Reuniunile noastre au prins cadenţă. Pînă ce s-au fixat la regula fermă de două pe an. La fiecare nou echinox, apăreau alte figuri, pe care în primele secunde le descifram cu greu din noaptea amintirii. Cînd, în 1987, la împlinirea unui număr rotund de ani de la absolvire, ne-am dat peste cap pentru a-i strînge la un loc pe toţi profesorii (încă în viaţă) şi pe toţi colegii, cînd
s-a strigat catalogul celor patru clase paralele, adevărul a ieşit la iveală, uluitor: din 96 de şcolari ce compuseseră cîndva clasele a X-a, A, B, C, şi D, 46 se fixaseră definitiv în străinătate. Aveam adică aproape cincizeci la sută de "transfugi". Deveneau brusc inutile studiile sociologice ori anchetele sociale pentru a vedea ce se întîmplă de fapt cu românii în "epoca de aur" ceauşistă. La treizeci de ani de la bacalaureat, aproape jumătate dintre absolvenţii unui mare liceu bucureştean părăsiseră ţara. Harta internă a Republicii Socialiste România apărea desenată în cîteva linii, cu o claritate necruţătoare.

Absolvenţi ai unui liceu ce avusese trunchi unic, seria noastră a oferit un mare număr de ingineri, dar şi de fizicieni, matematicieni, medici, arhitecţi, avocaţi şi profesori. Ba chiar şi de actori, regizori, muzicieni. Nimic din ceea ce-i uman nu ne-a rămas, se pare, străin. Din grupul nostru fac parte medici celebri (unul dintre ei a ajuns vice-preşedintele Societăţii Internaţionale de Neurochirurgie: e drept că a plecat la timp din ţară!), alţii sunt şefi de secţii şi de spitale; proporţia profesorilor universitari din diferite domenii rămîne impresionantă (unul dintre ei conduce Societatea Română de Inventică). Curios şi reconfortant: nici unul dintre noi nu a făcut, înainte de 1990, carieră politică, nici unul n-a ajuns activist de partid ori ofiţer de securitate. O stranie omogenitate a domnit în rîndul adolescenţilor de acum patruzeci de ani, care au ştiut, instinctiv, să deosebească adevărul de minciună şi să se comporte în consecinţă.

Altă bizarerie: la întîlnirile din primii ani de după Revoluţie, atunci cînd pasiunile politice - în fine, eliberate - distrugeau familii şi prietenii de-o viaţă, unitatea grupului n-a suferit fisuri. Faptul că nu avusesem nici un comunist printre noi a facilitat situaţia; de altfel, imensa majoritate s-a aflat şi după 1989 de partea bună a baricadei, iar cei care încă şovăiau au pus prietenia înaintea politicii. Caracterul se formează, prin urmare, în copilărie şi în adolescenţă, atunci cînd ţi se dezvăluie datele importante ale existenţei.

E drept că, după primele întîlniri, cînd au respirat atmosfera generaţiei (mai ales pe cea politică) şi cînd au observat ce fel de club a format, spontan, grupul nostru, patru colegi ne-au părăsit şi n-au mai apărut la nici o reuniune. Nu m-a mirat dezertarea lor, cît rapiditatea cu care s-a despărţit grîul de neghină şi proporţia derizorie a acesteia din urmă.

Cea mai mare parte a vieţii noastre active s-a desfăşurat sub un regim de toţi detestat. Dar valoarea individuală a răzbătut uneori la suprafaţă. Modeşti, fără să ajungă la vîrful piramidei (acolo unde se instalaseră politrucii, lichelele şi odraslele lor), cantemiriştii au activat etern în eşalonul doi, doar ca profesionişti, dar ca profesionişti de mare calitate; datorită activităţii lor (şi a altora ca ei, mii de necunoscuţi din toată ţara), România a supravieţuit între 1965 şi 1990. În şcoli, spitale, în institute de cercetare, pe şantiere au existat, metaforic vorbind, mii de "cantemirişti" care - în ciuda indicaţiilor absurde pornite de la vîrf şi a izolării paranoice în care se afla România - au făcut ca imensul mecanism reprezentat de o economie naţională să fie menţinut în stare de funcţionare timp de un sfert de secol. Pe cît de necunoscuţi sunt astăzi aceşti semi-eroi anonimi, pe atît de celebri au ajuns, fiecare în parte, în aria lor profesională, în matematică, fizică, inginerie ori medicină.

O ultimă ciudăţenie a acestui grup ciudat: cînd ne întîlnim, fiecare îşi lasă la uşă reuşita socială. Diferitele traiectorii ale existenţei fiecăruia se pun între paranteze. Nu suntem însă nici pe departe egali între noi, pares, deoarece o subtilă ierarhie ne structurează clubul. Oricît pare de curios, ierarhia a rămas aceea dictată de notele pe care le-am avut ca elevi, de valoarea mediilor din urmă cu patruzeci de ani. Dincolo de cariere uneori extraordinare, de banii din bancă, de poziţia căpătată între timp - acele îndepărtate note obţinute cu peste patru decenii în urmă condiţionează şi astăzi comportamentul unor oameni maturi, aflaţi în pragul bătrîneţii.

Fenomen de arierare colectivă? Mă îndoiesc. Grupul nostru nu este nici măcar excesiv-nostalgic, ci pur şi simplu realist: atunci, demult, la vîrsta de 14-15 ani, fiecare dintre noi am aflat despre ceilalţi cum sunt. Ce s-a întîmplat după asta a fost doar rodul hazardului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara