Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Micro-proze de Paul Diaconescu

Must

Ce cadou îi putea face dacă nu un parfum? Vânzătoarea îi recomandă un flacon foarte atrăgător şi făcu un pacheţel frumos în hârtie aurie, legat cu o panglică roz, lungă şi buclată ca o spirală fără sfârşit. Vânzătoarea îi mai oferi, graţios, o poşetă de carton cu baiere dintr-o sfoară groasă, o poşetă neagră pe care scria cu litere albe: CARTIER.
...Dopul şampaniei pocni uşor, paharele subţiri şi înalte sunară vesel, în nări simţi, umedă şi rece, aroma bulelor care urcau din paharul aburit, spărgându-se în aerul încărcat de amintirea ultimelor patru decenii. O îmbrăţişă şoptindu-i în ureche "La mulţi ani!" şi se aşeză la masă. Pe scrinul din faţă, sub vitrina cu cristale şi argintărie, pacheţelul auriu reflecta lumina plafonierei.
Sfârşiră cina cu un lichior de migdale amare, un Amaretto, şi trecură în camera de zi, căci începea ultimul episod din serialul pe care-l urmăriseră timp de patru luni. Apoi, mulţumit şi obosit, se retrase în dormitor după obişnuita igienă de seară. Ca în fiecare seară din ultimii patruzeci de ani.
Era deja aţipit când, câteva minute mai târziu, se întinse şi ea alături de el, sub plapuma de atlas bleu-ciel. Aştepta, desigur, o îmbrăţişare. Dar... Se parfumase! Se parfumase şi parfumul pe care i-l oferise la recomandarea vânzătoarei, fără să-l adulmece cu propriile sale nări, se dovedea a fi un vechi şi neuitat parfum. Al cui? Efluviile parfumului îl transportară în trecut, în tinereţe, în prima tinereţe. Al cui putea fi acest parfum? Cine-şi putea îngădui un asemenea parfum franţuzesc "pe-atunci", când un lux ca acesta se plătea atât de scump şi nu era de găsit decât la "Consignaţia"?
Ea îi puse mâna pe piept, în vreme ce el era tot mai preocupat de întrebarea: cine putea folosi acest Must de Cartier? Cocheta Lili? Mai curând Oana. Soţul ei, director general... Dar exista acest parfum în urmă cu peste patruzeci de ani? Poate că se numea altfel, poate că era, de fapt, un Guerlain, un Dior, un Chanel. Nimic nu-i nou, totul se reia, totul revine: moda, gusturile, ideile...
îi luă mâna, care-l mângâia uşor prin bluza întredeschisă a pijamalei şi i-o aşeză, frumos, peste plapumă. Apoi se întoarse spre noptieră, aprinse lampa, luă cartea şi se prefăcu că citeşte. La fiece respiraţie efluviile parfumului îi umpleau nările cu încăpăţânare. Cine putea fi? Ana... Lili... Tia... Oana?
...Stinse lampa abia după ce auzi sforăitul ei uşor şi egal. Dar somnul întârzia. Oana... Tia... Lili... Ana... Cum mai arătau oare? Se sperie la gândul că trecuseră atâţia ani. Apoi, încet-încet, se lăsă legănat de acest refren absurd, până ce nu mai rămase din el decât nişte silabe fără sens: li-a...ti-na-li-na-na-na...na...

Mirabelle

Nu ştiu dacă-ţi poţi imagina cum arată o pisică norvegiană. Cenuşie, cu striuri verde închis, ca brădetul din munţii lor. E o pisică de pădure, un soi de lynx, cu urechi ascuţite, prelungite cu smocuri de păr, ca nişte corniţe drăceşti.
Când Margot a plecat în Anglia, a lăsat-o pe Mirabelle lui Gunnar, vecinul ei. "Dragă prietene, ai rămas singur. }i-ar prinde bine să ai un suflet în casă" - îi spusese, şi Gunnar a acceptat. Cu trei luni în urmă, Birgitta, soţia lui, murise. Era, într-adevăr, singur. Rudele, câte îi mai rămăseseră - doi veri - trăiau foarte departe, dincolo de Cercul Polar.
Imaginează-ţi două odăiţe la etajul 5 1/2 într-un bloc înconjurat de brazi. Dacă în cămăruţele astea vei înghesui nişte canapele şi fotolii grele, două dulapuri ţărăneşti, din Dalecarlia, totul împodobit cu perne şi perniţe; dacă pe parchet vei aşterne o mochetă roasă, vei înţelege mai uşor ceea ce urmează. Ba, nu! Ar trebui să vezi şi florile înşirate pe toate pervazurile şi, mai ales, acele imense vase din care se înălţau până în tavan crengi şi frunzişuri pe tulpini groase cât braţul. Erau plantele ei, acum veştejite. "Ne dau oxigen" - spunea ea. Pe el îl înăbuşeau, dar în ultimii ani le udase, stropise, pulverizase la cererea Birgittei care nu se mai putea mişca decât cu două bastoane. Se îngrăşase, devenise enormă.
Margot mă rugase să mai trec pe la Gunnar. M-am dus după o săptămână. N-am putut sta mult. Mirosea! Mai rău ca pe vremea când trăia Birgitta, cu toate bolile ei. "Mănâncă foarte mult - mi-a spus Gunnar, arătându-mi pisica. Uite cum s-a îngrăşat!" Nu mi s-a părut.
După câtva timp am primit o ilustrată de la Margot şi-am trecut din nou pe la Gunnar. Pisica era sus, pe cel mai înalt dulap şi mă privea fix, cu ochii ei mari şi verzi, parcă fosforescenţi. "Mă urmăreşte - mi-a spus Gunnar. Se ţine după mine, scai. în bucătărie sare pe frigider, în dormitor, pe garderob şi mă priveşte, uite-aşa." Şi mi-a povestit visul din acea noapte: se întorcea de la plimbare cu Birgitta, s-au urcat în lift şi, în timp ce liftul suia încet, tot mai încet, a simţit cum Birgitta se măreşte, creşte, ocupă tot spaţiul. Liftul s-a oprit între ziduri şi... s-a trezit brusc, asudat, sufocat, cu palpitaţii: Mirabelle torcea pe pieptul lui! L-am sfătuit s-o închidă seara în bucătărie şi m-am grăbit să ies.
Bănuise, oare, Margot, că după plecarea sa Mirabelle va mai trăi doar opt săptămâni? înătr-o dimineaţă, Gun­nar şi-a pus costumul negru înnoit la incinerarea Birgittei, a băgat pisica în cuşca ei şi a dus-o la veterinarul din Stureby, care i-a făcut injecţia letală.
Gunnar a mai trăit doi ani, ultimul la azil. Când a simţit că se apropie ceasul, a chemat un preot. }i-ai fi putut imagina aşa ceva?! El, care toată viaţa a fost comunist şi ateu! Ei, da, s-a spovedit şi-a murit cu convingerea că el o omorâse pe Birgitta...

Fotografia

Faleza era mărginită de o balustradă vopsită, pe vremuri, în alb. Vopseaua se scorojise, pete mari, negre, cenuşii, roşcate dezveleau barele de fier ruginit. Dar pe fotografie petele nu se vedeau. Ea stătea cu spatele la balustradă, cu coatele sprijinite pe bara superioară şi zâmbea. Era seară, către apus, lumina scădea pe nesimţite, contururile nu mai erau atât de sigure, încât poza părea uşor mişcată. Deşi fotografia era veche, în alb-negru, se vedea că părul ei nu era nici brun, nici blond ci, probabil, castaniu. Sub briza mării o şuviţă de păr îi căzuse pe frunte, acoperind sprânceana stângă. Poate de aceea zîmbetul ei părea trist.
...Costel era în deplasare, departe, undeva în Maramureş. Poate că mai era îndrăgostit de ea, căci îi telefona în fiecare zi. Frumos din partea lui, dar... Tocmai începea vara. O vară mult aşteptată. Rodica şi Felicia o invitaseră la o plimbare pe faleză. Era o seară în care luna plină răsărea din mare. Şi veniseră la întâlnire cu un fost coleg de liceu, inginer piscicol sosit în delegaţie de la minister. Când, la orizont, o geană roşie se desprinse din mare, tipul recitase câteva versuri în franceză, apoi tradusese. Era vorba de o sultană care privea, din castelul ei de pe malul Bosforului, lucirea lunii printre valuri şi... cam atât. O poezie, zicea, de Victor Hugo. Parcă auzise şi ea ceva, de el, într-o emisiune la radio. "Da' tu eşti un romantic, mă Virgile !" - îl apostrofase Felicia. "Poate că sunt un poet ratat, fără să ştiu" - a răspuns el şi a râs.
Poza i-o făcuse a doua zi. Era obosită şi speriată, fericită şi nefericită, şi o dureau, o, cum o dureau !, toţi muşchii după orele, nesfârşite, petrecute în camera de oaspeţi de la Institutul piscicol. Apoi, ce nebunie !, să coboare cu el pe faleză... Se sprijinise de balustradă cu tot trupul. Bara de fier mai păstra ceva din căldura soarelui de peste zi. Dacă balustrada s-ar fi rupt atunci, dacă... Ar fi fost, poate, mai bine.
...Cu toate că poza se afla, ca şi rătăcită, printre alte fotografii şi nimicuri în sertarul noptierei, într-o zi Costel o descoperise şi o întrebase : "Cine ţi-a făcut poza asta?" "Rodica" - replicase fără ezitare, căci avea răspunsul pregătit. Apoi, fotografia rămase uitată în acelaşi sertar şi anii trecură, mulţi, decolorând totul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara