Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Mihai Nadin în dialog cu Jens Bergmann de ---

Mihai Nadin, născut în data de 2 februarie 1938 la Braşov, a absolvit Facultatea de Electronică la Universitatea Politehnică din Bucureşti şi Facultatea de Filozofie la Universitatea Bucureşti, unde şi-a luat şi doctoratul în Estetică. A primit un titlu post-doctoral (Logică, Filosofie şi Teoria ştiinţei) la Universitatea Ludwig Maximilian din München. Are la activ peste 200 de publicaţii pe aceste teme şi a ţinut conferinţe în lumea întreagă. În 1994 a înfiinţat Institutul de Cercetare a Sistemelor de Anticipare – antÉ, pe care l-a transferat în 2004 la Universitatea Texas din Dallas. După 2003, Nadin a predat la Universitatea Stanford, la Universitatea California-Berkeley şi la Universitatea din Bremen. Din 2004, este Ashbel Smith Professor la Universitatea Texas din Dallas.

Domnule Profesor Nadin, văzându-i pe toţi aceia care par a face corp comun cu smartphone-ul lor, păreţi să vă vedeţi confirmată prezicerea informatizării omniprezente.

Într-adevăr, fenomenul nu poate fi ignorat. Cel mai important aspect este acela că între timp, aproape toate activităţile specializate au ajuns să se bazeze pe calculator. Şi că logica ce stă la baza utilizării acestora s-a schimbat în mod fundamental din 2002 şi până în zilele noastre. Astfel, un smartphone existent astăzi pe piaţă are 20 până la 30 de senzori care permit utilizarea interactivă (şi o performanţă de procesare mai mare decât aceea a unui supercomputer). Este un salt cantitativ şi calitativ într-un timp foarte scurt.

În ce sens?

Suntem tot mai puţin nevoiţi să ne adaptăm tehnologiei prin învăţarea unor comenzi specifice. În schimb, tehnologia se adaptează la noi. Faptul este evident în sistemele cu comandă vocală, cum ar fi Siri. Acestea sunt interfeţe noi, capabile să înveţe de la noi în timp real. La baza acestui proces fundamental sunt aşa numitele ontologii, un termen care provine din ontologie, i.e., filozofia existenţei. Pe scurt, aceste ontologii digitale permit ca interacţiunea cu maşinile să se desfăşoare în conformitate cu natura umană. Împreună cu învăţarea automată, deschide posibilităţi inimaginabile. A început o eră în care noi nu mai slujim tehnologia ci, mai curând, tehnologia ne slujeşte pe noi. Nimeni nu ştie ce forme concrete va îmbrăca acest fenomen în viitor, însă lumea nouă a procesării informatice integrate şi distribuite va fi foarte diferită de precedenta.

În filmul de anticipaţie „Her,” protagonistul se îndrăgosteşte de un sistem de operare pe nume Samantha, care îi vorbeşte cu glas blând. Acesta este viitorul la care vă referiţi?

Nu tocmai. Însă această idee hollywoodiană este interesantă deoarece indică o evoluţie remarcabilă. Anterior, se presupunea că maşinile înlocuiesc anumite abilităţi umane. Astăzi însă se petrece altceva: maşinile sunt concepute pentru a imita acţiunea şi gândirea umană.

Nu este înspăimântător gândul că mai devreme sau mai târziu maşinile vor fi capabile să facă acest lucru?

Teama este de fapt nefondată deoarece maşinile nu dispun de capacitatea care ne defineşte, şi anume anticiparea exprimată în acţiune. Calculatorul algoritmic, care predomină încă, poate răspunde la întrebări, dar nu poate formula vreuna. Nu are imaginaţie. Aceasta rămâne competenţa noastră de bază şi premiza oricărei activităţi creative.

Fanii Big Data [megadate, ansambluri de date mult prea mari pentru a putea fi gestionate prin intermediul instrumentelor existente de prelucrare şi gestionare a bazelor de date, n.trad.] ar contrazice această afirmaţie. Ei se pretind capabili să descopere pericolul, de pildă, analizând cantităţi mari de date cu o viteză ameţitoare. Ce părere aveţi?

Obsesia colectării datelor este stupidă: Cine măsoară mult, măsoară nimicuri. Metoda poate fi potrivită în scopuri de marketing, însă nu şi pentru achiziţia cunoaşterii. Mai mult, dobândim informaţii doar prin asocierea datelor cu semnificaţia. Restul sunt nimicuri. Nu putem vedea viitorul privind în oglinda retrovizoare. Un exemplu în acest sens îl constituie cantitatea uriaşă de date colectate de diversele servicii de informaţii din Statele Unite. În ultima vreme, acestea s-au dovedit a fi eronate în pofida — sau, poate, tocmai din cauza — Big Data. Desigur, este tentantă viziunea că omul ar putea identifica un ucigaş înainte de comiterea crimei recurgând la tehnologia modernă de observaţie, ca în filmul Minority Report. Asta nu funcţionează însă în realitate. Prevenţia are o dimensiune anticipativă.

Şi atunci?

Interacţiunea umană rămâne cheia. Oamenii nu pot judeca decât în raport cu experienţele lor concrete, cu indivizii pe care îi întâlnesc şi îi percep ca atare. Fiecare individ este unic. Modurile Big Data disimulează această perspectivă.

Cu toate acestea, sunt colectate mai multe date decât oricând altcândva. Păreţi a fi destul de singular în îmbrăţisarea acestei poziţii.

O fi — şi îmi place aşa. Doar peştii morţi se lasă purtaţi de curent. Vreau însă să discut foarte serios despre o diferenţă crucială între aplicaţiile Big Data şi procesul decizional uman. La baza aplicaţiilor Big Data stă aşteptarea unei performanţe de procesare maxime. Creierul uman, în schimb, are tendinţa de a minimiza consumul de energie. În comparaţie cu un calculator, creierul uman operează extrem de eficient, cu cât mai puţine informaţii posibil. Făpturile umane nu cercetează datele, ele identifică semnificaţiile. Noi interpretăm lumea şi suntem călăuziţi de intuiţia a ceea ce s-ar putea întâmpla. Fiecare face asta în felul lui propriu.

Şi poate eronat?

Desigur. Cu toate acestea, mult mai rar decât aceia care au transformat în dogmă perspectiva deterministă a lumii. Ideea că evenimentele viitoare sunt predefinite doar prin condiţiile anterioare şi cele actuale ne limitează atât înţelegerea schimbării cât şi capacitatea de a ne implica într-o schimbare semnificativă.

Acest mod de a gândi este predominant şi comod deoarece generează un sentiment de securitate, nu-i aşa?

Probabil. Mie personal îmi plac surprizele. De aceea, sunt recunoscător statului Nordrhein-Westfalia pentru a nu mă fi transformat într-un funcţionar public [cu toate beneficiile pe care acest statut li le aduce germanilor]. După pensionarea impusă de stat din postul de conducător al departamentului Proiectării Informatizate de la Universitatea din Wuppertal, am ales să îmi continui activitatea. Această continuare a activităţii mele didactice şi de cercetare mi-a oferit multe experienţe incitante şi îmi produce, încă, o mare bucurie.

Un proiect pe care l-aţi întreprins înaintea actualelor sisteme de asistenţă a fost „maşina care îmbătrâneşte”: un vehicol care se adapta obiceiurilor şoferului şi compensa deficienţele induse de vârstă. Ce s-a ales de el?

Am prezentat conceptul cu 15 ani în urmă mai multor fabricanţi de automobile (cum ar fi Mercedes, la institutul lor de cercetare din Palo Alto, California, şi Audi, în Ingolstadt) — fără succes la momentul respectiv. Apoi, am publicat ideea în speranţa că altcineva o va prelua. Şi exact asta s-a şi întâmplat. Producătorii de automobile promovează aşa numitele capacităţi de adaptabilitate. Astăzi lumea întreagă vorbeşte despre maşina care se conduce singură a celor de la Google. Cei doi fondatori ai companiei erau, întâmplător, studenţi pe când predam la Universitatea Stanford. Nu aş pretinde niciodată că mi-au luat ideea. Sunt însă fericit că această idee, una dintre numeroasele împărtăşite studenţilor mei şi comunităţii ştiinţifice, devine realitate.

Maşinile care se conduc singure pot face inutili milioane de şoferi profesionişti. La vremea primei noastre conversaţii aţi prezentat deja poziţia conform căreia toate sarcinile de rutină pot fi automatizate, oamenilor rămânându-le doar activităţile creative. Vor fi suficient de multe asemenea activităţi?

Sunt convins de acest lucru. Ba, mai mult, nu am întâlnit niciodată vreun individ care să nu fie creativ. Fiecare individ este unic. Singura problemă este aceea că mulţi nu îşi cunosc talentul. Adevărata provocare o constituie recunoaşterea acestuia. Pentru asta avem nevoie de un sistem educaţional diferit de cel de care dispunem în prezent, care măsoară rezultate prin testele standardizate PISA (inspirate de sistemul American de educaţie). Modelul industrial de educaţie este mai rezistent decât credeam. Avem nevoie de o educaţie cu tentă anticipativă.

Scade creativitatea odată cu vârsta?

Da, ne pierdem capacităţile anticipatorii. Fenomenul este valabil şi în cazul societăţilor, companiilor şi instituţiilor, care îmbătrânesc şi ele. Îmbătrânirea înseamnă că reacţionăm tot mai mult, în loc să fim pro-activi. Ajungem la rutină.

Ce putem face în această privinţă?

Abilitatea de a acţiona într-un mod anticipativ poate fi menţinută printr-un antrenament adecvat. În Institutul nostru, la Universitatea Texas din Dallas, am elaborat un joc de calculator („Amazing Grace”) bazat pe o rutină reuşită de menţinere a mobilităţii aplicată modelului cultural al coregrafului senegalez („mama dansului african”) Germaine Acogny. Destul de interesant, atâta timp cât jucătorii se implicau doar prin intermediul calculatorului, rezultatul era mai curând limitat. Situaţia s-a schimbat atunci când jucătorii au interacţionat unii cu alţii. Interacţiunea este decisivă, deoarece doar prin intermediul ei se declanşează şi stimulează nevoia de acţiune anticipativă.

Anticiparea este tema dumneavoastră de căpătâi. Întrevedeţi un domeniu în care ar putea rodi ideile dumneavoastră?

Proiectarea, informatica (informatica predictivă şi anticipativă) şi arhitectura au confirmat deja o parte dintre ele. Cu toate acestea, cazul cel mai important este acela al medicinei.

Cum aşa?

Asta deoarece medicina bazată pe modelul industrial, aplicată fiecăruia în mod egal, şi-a atins limitele. În viitor va trebui să existe o medicină personalizată care să detecteze bolile chiar înainte ca acestea să devină simptomatice.

Medicina personalizată a fost declarată de ani de zile, însă nu pare să existe vreun progres.

Cu toate acestea, totul înclină în favoarea sa. Să luăm în considerare esenţa sistemelor vii, comparativ cu lumea fizicii. Toţi electronii sunt la fel. Şi totuşi, în lumea asta nu există nici măcar o celulă identică cu o alta. În plus, avem experienţa cercetării genetice. Proiectul Genomului Uman, în care s-au investit miliarde de dolari, promitea o hartă a fiinţei umane. Nu există însă o asemenea hartă; fiecare persoană îşi are propria înzestrare genetică. Ba, mai mult, aceasta se schimbă continuu. Dacă v-aţi analiza genomul anul acesta şi apoi anul următor, aţi descoperi diferenţe semnificative. Anumite caracteristici apar, destul de evident, nu ca reacţie la influenţele mediului, ci în avans. Aceasta este conexiunea cu anticiparea.

Ce decurge de aici?

Am să menţionez două proiecte. Un cercetător francez, prezent la conferinţa mea despre anticipaţie şi medicină, a examinat sute de sugari pentru semne care să indice autismul: cum se mişcau, cum reacţionau la alte persoane, ş.a.m.d. A rezultat crearea unor profile anticipatorii de mare acurateţe. Am un studiu similar întreprins împreună cu un coleg de la Universitatea Texas-Southwestern Medical. Am reuşit să depistăm care sunt indivizii care s-ar putea îmbolnăvi de Parkinson – cu şase ani înainte de apariţia primelor simptome.

Maladia Parkinson este incurabilă. Oare acest diagnostic le aduce vreun beneficiu viitorilor pacienţi?

Cu cât afecţiunea este diagnosticată mai de timpuriu, cu atât mai curând poate fi acordat ajutorul. Pentru a înţelege procesele, mai sunt necesare încă multe cercetări. Suntem însă în direcţia cea bună.

Interviu apărut în decembrie 2015 în revista „Brand Eins” din Germania

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara