Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Mihail Sadoveanu (opera postbelică) de Alex. Ştefănescu


Ştefan cel Mare şi C.A.P-urile



Toate personajele lui Sadoveanu vorbesc la fel (şi anume, ca Sadoveanu). Scriitorul nu are spirit histrionic. Această inaptitudine (stilistică) de a juca mai mult decât un rol a reprezentat de-a lungul timpului forma sa de rezistenţă la influenţe.

De la debutul din 1904 şi până în 1944, Sadoveanu a rămas mereu el însuşi, nemarcat de regimurile politice şi literare care s-au succedat. A făcut figuraţie solemnă pe scena actualităţii, dar şi-a păstrat un fond compact de indiferenţă visătoare, lăsând vremurile să treacă pe lângă el ca ceţurile pe lângă un vârf de munte.

Iată însă că imediat după ocuparea României de către sovietici, scriitorul a încercat mai repede decât alţii să-şi schimbe felul de a scrie, în conformitate cu exigenţele propagandei comuniste. Psihologic, reacţia lui avea o explicaţie: la sfârşitul deceniului patru, extremiştii de dreapta i-au ars cărţile în pieţele publice (ceea ce l-a speriat atât de tare încât l-a determinat să-şi construiască în grabă o cabană într-un loc uitat de lume - la Bradu Strâmb, pe Valea Frumoasei - şi să stea retras acolo până la sfârşitul războiului). Din punct de vedere artistic, însă, schimbarea de voce a lui Sadoveanu încă din primele zile ale ocupaţiei sovietice nu-şi găseşte nici o justificare. Scriitorului nu-i stă bine să simuleze entuziasmul, să se maimuţărească, numai pentru a-i fi cuiva pe plac.

Geo Bogza avea să-l numească pe Mihail Sadoveanu “Ştefan cel Mare al literaturii româneşti”. Este nefiresc - şi grotesc - ca Ştefan cel Mare să-l laude pe Stalin şi să-i sfătuiască pe ţărani să înfiinţeze colhozuri.

Sadovenismul, aşa cum s-a definit de-a lungul a patruzeci de ani - din 1904 şi până în 1944 - este incompatibil cu ideologia comunistă. În operele lui reprezentative, scriitorul practică (în descendenţa lui Eminescu) un cult al trecutului şi “pledează” pentru o atitudine imobilă şi contemplativă. (În Nopţile de Sânziene, roman publicat în 1934, în plină maturitate, nu numai oamenii locului, ci şi pădurea se răzvrătesc împotriva maşinilor “nemţeşti” care vin să tulbure viaţa patriarhală.) Or, ideologia comunistă dezvoltă, cum se ştie, o retorică a “înnoirii”, a “industrializării”, care, chiar dacă este naivă sau demagogică, se aude mereu, asurzitor. Cât de mult se poate preface un scriitor pentru a trece peste noapte de la preferinţa declarată pentru o viaţă patriarhală la apologia combinatelor siderurgice? şi cât de convingător se poate preface un scriitor ca Mihail Sadoveanu care structural nu se poate preface?

Altă contradicţie irezolvabilă este aceea dintre naturismul sadovenian şi cecitatea faţă de natură a comuniştilor. Spre deosebire de Slavici, Rebreanu sau Preda, interesaţi aproape exclusiv de existenţa umană, Sadoveanu şi-i reprezintă pe oameni integraţi în mediul lor natural. Pentru el omul este o fiinţă, care trăieşte aceleaşi evenimente - naşterea, iniţierea în tehnicile de supravieţuire, reproducerea, extincţia - ca toate celelalte fiinţe. Dacă privim de departe opera sadoveniană, nu vedem în primul rând oameni, ci peisaje, în care sunt, bineînţeles, şi oameni, aşa cum sunt furnici prin iarbă.

Partidul comunist ia în considerare exclusiv omul, bineînţeles, nu din umanism, ci pentru că numai omul contează în lupta pentru putere. Din punctul de vedere al unui propagandist al acestui partid, lumea este un spaţiu ocupat doar de oameni, un fel de lagăr, fără păduri care să poată servi drept refugiu şi fără munţi care să poată pune în umbră, prin măreţia lor, pretinsa grandoare a sistemului. Literatura sadoveniană devine de o falsitate stridentă în momentul în care autorul se raliază acestui mod de a vedea lucrurile, reprezentând fiinţa umană ca pe un zoon politikon. Lui Sadoveanu nu i potriveşte să se intereseze de prozaicele probleme ale organizării unei colectivităţi, de “lupta de clasă” etc. Când o face este nefiresc, ca un urs care execută un număr de circ.



Ironia involuntară



Imediat după vizita în URSS din 1945, Mihail Sadoveanu îşi publică impresiile de călătorie într-un volum intitulat Caleidoscop (1946). Tabloul vieţii de fiecare zi din Uniunea Sovietică, aşa cum apare în cartea sa, este idilic. Autorul se străduieşte să flateze, în fiecare paragraf, ţara vizitată. Cu o naivitate simulată, în stilul diplomaţiei orientale, el se miră copilăreşte descoperind că bagajele nu se fură la aeroport sau că şoferul automobilului Academiei nu se răsteşte la pasageri. Ne aflăm - să nu uităm - în cea mai comunistă ţară de pe planetă, în inima însăşi a comunismului, acolo unde toate bagajele se fură şi toţi şoferii sunt insolenţi. Şi totuşi scriitorul face apologia stilului de viaţă din URSS:

“Cobor cu emoţiune într-o lume nouă, pe care multă vreme am socotit-o străină şi îndepărtată. E o lume de obraze binevoitoare şi amicale. Bagajele rămân să se supravegheze singure şi sunt sigur că vor veni să ne găsească acolo unde ne duc automobile repezi.

Pe străzi foarte curate, populaţia care se duce să-şi îndeplinească munca zilei. Fiecare în sectorul său. Munca e datorie şi onoare. Folosul e al obştei. Tramvaie şi autobuze pline. La staţiuni coadă şi ordine domoală, fără agenţi ai ordinei publice. De altminteri, ştiu că zadarnic aş căuta pe acest deţinător al autorităţii în înţelesul vechi. Relaţiile dintre oameni s-au schimbat profund. Un funcţionar e un slujbaş conştiincios al poporului. Şoferul care ne conduce e un tovarăş politicos. Se simte egal cu mine, nu e plictisit, nu e nervos, nu aşteaptă bacşiş.” (Moscova).

Textul devine ironic, împotriva intenţiei autorului. Un cititor tânăr, care nu ar cunoaşte împrejurările, ar putea crede că toată publicistica lui Sadoveanu de după război este o satiră la adresa comunismului, o satiră la fel de caustică ca aceea a lui Orwell. Să citim şi noi, din această perspectivă, articolele apologetice şi să ne legănăm pentru o clipă în iluzia că Sadoveanu persiflează utopia marxist-leninistă:

“Un patriotism fierbinte îi leagă pe toţi; nu un patriotism îngust, şovin şi netolerant, ci patriotismul pentru o operă comună de bine, patriotismul realizărilor vaste şi binefăcătoare în care se înfrăţesc cu toţii.” (Kremlin şi metrou);

“Kremlinul, cetatea medievală a puterii absolute, e astăzi al poporului. Lângă sălile imperiale, Sovietul Suprem şi-a stabilit sediul. Se alege acolo dreptatea popoarelor înfrăţite.” (idem);

“Ştim ce grijă se acordă învăţământului popular şi special; avem cunoştinţă despre binefacerile asistenţei sociale şi organizarea igienei publice.” (A.R.L.U.S.);

“Victoria democraţiei e un fapt pe care îl au cu toţii în priviri şi în auz.” (idem).

Numai Ion Budai-Deleanu, în Ţiganiada, şi-a mai bătut joc cu atâta vervă de o utopie. El însă chiar îşi bătea joc, spre deosebire de Mihail Sadoveanu care laudă cu toată seriozitatea şi este doar involuntar ironic.



O variantă a “limbii de lemn”



Admiratorii prozatorului s-au simţit şocaţi luând cunoştinţă de noul lui mod de a scrie. Nu era vorba numai de o schimbare de atitudine, ci şi de o înlocuire a limbajului somptuos-evocator de altădată (sinteză livrescă, de mare rafinament, a trei limbi române: una populară, una arhaică şi una imaginară), cu o variantă a “limbii de lemn”, care, pe lângă stereotipiile lingvistice specifice discursurilor comuniste, păstra şi unele expresii sadoveniene, într-o combinaţie imposibilă. Pentru a salva imaginea “marelui povestitor”, aceşti admiratori (unii dintre ei, critici literari ingenioşi) au lansat ipoteza că Mihail Sadoveanu anume îşi scrie prost textele propagandistice pentru a da de înţeles cititorilor că el nu şi le asumă. Cu alte cuvinte, lipsa de valoare ar constitui un “mesaj secret” adresat publicului (şi posterităţii) prin care scriitorul îşi declară inaderenţa la ceea ce afirmă. (Unii exegeţi au mers şi mai departe, susţinând că romanul Mitrea Cocor îi este străin la propriu lui Mihail Sadoveanu, având alt autor.) Ar fi frumos dacă ar fi adevărat. Numai că, recitind acum romanul Păuna Mică, publicat în 1948, ne dăm seama că scriitorul n-a avut niciodată intenţia de a face o asemenea demarcare. El se străduieşte sincer să “evolueze” în direcţia preconizată de partidul comunist.

Romanul cuprinde istoria înfiinţării spontane a unui falanster în Păuna - un sat din apropiere de Dunăre. Câţiva refugiaţi din diferite zone ale ţării - Iosif Natanailă, “meşter”, Neonil Roşca, “cărturar şi filosof, dar ţăran ca dumneata şi dumnealui”, Costică Bibescu, “bărbat tânăr, vânturat prin lume, vorbitor cu tâlc la botezuri şi nunţi”, Neculăieş Mânecuţă, “unul care găseşte pricini la toate”, Gheorghe Omu, “persoană respectată” şi alţii - primesc, la împroprietărire, pământ de proastă calitate undeva, în afara satului, şi hotărăsc să facă o “tovărăşie”, ca să supravieţuiască. Îşi pun puţina agoniseală împreună şi, asemenea unui Robinson Crusoe colectiv, reuşesc să creeze o oază de civilizaţie pe pământul până atunci nelucrat şi nelocuit. Mihail Sadoveanu doreşte, în mod vizibil, să demonstreze superioritatea stilului de viaţă colectivist, dar şi să se delecteze cu descrierea apelor Dunării, a bălţilor şi a stufărişului. Această indecizie n-a făcut impresie bună autorităţilor. În plus, romanul a fost criticat pentru libertatea pe care şi-a luat-o scriitorul de a imagina apariţia unui nucleu de existenţă comunistă fără intervenţia partidului comunist.

În Mitrea Cocor, 1949, Mihail Sadoveanu renunţă, în sfârşit, la toate tabieturile lui de scriitor-boier şi reprezintă lupta de clasă de pe o poziţie radicală (caricaturizând-o involuntar).

Falia dintre exploataţi şi exploatatori apare încă din familie, despărţindu-i pe Iordan Lungu, un ţăran modest şi generos, ca şi pe copilul lui, Dumitru, poreclit Mitrea Cocor, un răzvrătit înnăscut, de Agapia, soţia lui Iordan şi mama lui Mitrea, o femeie rea şi lacomă, cu vocaţie de “chiaburoaică”, şi de fiul ei preferat, Ghiţă Lungu, care, ca morar, va face servil jocul boierului din Malu-Surpat, Cristea-Trei-Nasuri, şi îi va înşela pe ţărani la calcularea uiumului. După moartea ambilor săi părinţi, într-un accident de căruţă, Mitrea este dat slugă la boier, de către propriul lui frate, care vrea să se bucure singur de pământul rămas moştenire.

Conform unei scheme epice care va mai fi folosită de zeci de scriitori, Mitrea Cocor munceşte până la istovire, mănâncă mămăligă alterată, ia bătaie pe nedrept, se răzvrăteşte ca un revoluţionar amator (pentru că încă nu i-a întâlnit pe comunişti) şi este înfrânt, face armata şi ia cunoştinţă de cupiditatea şi lipsa de patriotism a ofiţerilor superiori, învaţă carte mai mult pe cont propriu, atras de învăţătură ca de o “lumină”, merge la război, este luat prizonier de sovietici, îşi formează, în prizonierat, o concepţie marxist-leninistă despre lume, cu concursul unor propagandişti de acolo (personaje luminoase), participă la alungarea armatei hitleriste de pe pământul românesc, este rănit, îşi regăseşte iubita, o fată săracă şi pură, şi ea exploatată de cei bogaţi, care între timp îi născuse un copil, se întoarce în satul natal şi face dreptate ţăranilor, înfăptuind, la indicaţia partidului comunist, reforma agrară.

Romanul nu numai că este prost scris, într-un stil zgrunţuros, care nu mai aduce aminte aproape prin nimic de mătăsosul limbaj sadovenian, dar etalează o gândire rudimentară. Iată cum îl iniţiază un fierar (reprezentant al clasei muncitoare) pe Mitrea Cocor în semnificaţia istorică a “Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”:

“- Auzişi tu, Mitreo, prietene, de revoluţia ruşilor?

Mitrea dădu din cap mirat. Da, auzise.

- Auzişi, dar n-ai ştiut ce-a fost. Acolo s-au sculat asupriţii, au răsturnat împărăţia, au măturat stăpânirea capitaliştilor şi au întemeiat stăpânirea clasei muncitoare.”

Acest roman - nu pur şi simplu lipsit de valoare, ci încărcat de urâţenie - a fost prezentat ani la rând ca model de “măiestrie artistică”, atât la Şcoala de Literatură (printre ai cărei profesori s-a numărat, de altfel, şi Sadoveanu), cât şi în paginile revistelor literare, angajate în formarea scriitorilor comunişti.



Maculatură şi literatură



Pentru a descoperi pagini de adevărată literatură sadoveniană datând din perioada proletcultistă trebuie răscolită multă maculatură. Nada Florilor, 1950 (variantă nouă, politizată a unei scrieri din 1928, Împărăţia apelor) are ca subiect iniţierea unui băiat, Iliuţă Dumitraş, în secretele pescuitului, dar şi în acelea ale mişcării socialiste; cadrul îl constituie tot un fel de falanster, creat de la sine, în 1888, în stufărişul unei bălţi, unde se refugiază mai mulţi răzvrătiţi împotriva ordinii sociale şi oameni sărmani. În Clonţ de fier, 1951, este vorba despre un “duşman al regimului”, Zaharia Dumitrache, care, manipulat de chiaburi, încearcă să îl ucidă pe un ţăran cu vederi de stânga, Nică Giudeţ. În Aventură în Lunca Dunării, 1954, apare din nou o comunitate umană care asigură fericirea membrilor ei, o comunitate umană care este însă de data aceasta o gospodărie agricolă colectivă - de la Vieroş, în Lunca Dunării - condusă de un fost comunist ilegalist, inginerul Emilian Popovici. În Cântecul Mioarei, roman neterminat, publicat postum, este folosit un personaj-pretext - tipograful Petru Matei, refugiat în munţi ca sihastru, încă din 1920, pentru a scăpa de urmărirea Poliţiei după ce îl bătuse pe seducătorul surorii lui, un avocat, bineînţeles, bogat - este folosit, deci, un personaj-pretext pentru a-i da scriitorului posibilitatea să-şi imagineze cum i se înfăţişează România, cu “măreţele ei realizări” din jurul anului 1950, unui om care n-a mai coborât din munţi de treizeci de ani (şi care, în sfârşit, coboară, pentru că trebuie să-şi trateze o fractură la un spital din oraş).

Aceste cărţi şi numeroase altele (unele, simple broşuri) trebuie date la o parte pentru a ajunge la cele care chiar merită recitite: Fantezii răsăritene, 1946, Nicoară Potcoavă, 1952, şi Lisaveta (tot un roman neterminat, publicat postum). Fanteziile răsăritene au farmecul unor “opere minore” scrise la bătrâneţe. Ele se apropie, prin factură, de poveşti şi de fabule, nota distinctivă dând-o atmosfera orientală. Există în paginile lor şi un fin umor de idei. În povestirea Vama de la Eyub, de pildă, este vorba despre un turc, Ali, care, fără a fi învestit de vreo autoritate, înfiinţează o “vamă” la intrarea într-un cimitir şi îşi câştigă astfel existenţa. Toţi cei care intră în cimitir îi plătesc taxa cerută, fără să-l legitimeze. În ceea ce priveşte Lisaveta, merită atenţie nu romanul în întregime (un fel de “amintiri din copilărie”, de pe vremea când autorul avea vârsta de şapte ani), cât romanul din roman şi anume romantica poveste de dragoste dintre Lisaveta, fiica lui Gheorghe Cucu, un ţăran bolnav de piept, şi Alisandru Panţâru, care trebuie să-şi apere iubita de asediul amoros al vătafului boieresc Nastasache.

Nicoară Potcoavă reia subiectul din Şoimii (roman publicat cu aproape jumătate de secol în urmă). Este vorba despre cele întâmplate după omorârea lui Ion Vodă cel Cumplit de turci pe câmpul de luptă, ca urmare a trădării sale de către mai mulţi boieri în frunte cu Ieremia Movilă. Aliaţii fostului domnitor, printre care fraţii săi de mamă, Nicoară (poreclit Potcoavă, pentru că era în stare să rupă o potcoavă cu mâinile goale) şi Alexandru se ascund un timp în casa bătrânului boier Dăvideanu, unde Nicoară şi Alexandru se îndrăgostesc amândoi de angelica fiică a trădătorului Ieremia Movilă; apoi ceata de luptători o ia în direcţie inversă, trece Nistrul şi pregăteşte împreună cu cazacii zaporojeni o expediţie de pedepsire la Iaşi, împotriva partidei sprijinite de turci, inclusiv împotriva domnitorului instalat de Poarta Otomană în locul lui Ion Vodă, Petru Şchiopul. Expediţia reuşeşte, Nicoară este proclamat domnitor, dar când el hotărăşte decapitarea lui Ieremia Movilă, Alexandru, mai puţin rezistent moral, se sinucide, după ce îl omoară pe bătrânul Petrea Gânj, fără să ştie că le este tată, şi lui, şi lui Nicoară. În cele din urmă, moare şi Nicoară, demn, executat de polonezi, din poruncă turcească.

Romantismul naiv al subiectului, foarte vizibil în Şoimii, se estompează în Nicoară Potcoavă, prin transformarea discretă a literaturii într-un joc de-a literatura. În acest roman scris la bătrâneţe, relatarea propriu-zisă este înlocuită de un ceremonial al relatării (ca în Hanu-Ancuţei). În felul acesta este evocată, de exemplu, ultima bătălie purtată de oastea moldovenească sub conducerea lui Ion Vodă: drumeţii care trag la hanul lui Goraşcu Haramin istorisesc pe îndelete, într-o ediţie orală mereu revăzută şi adăugită, tot ce ştiu sau îşi imaginează în legătură cu sfârşitul domnitorului. Pe de altă parte, portretizarea unui personaj ca prezvitera Olimbiada, care lecuieşte cu ajutorul medicinii neconvenţionale (am spune azi) rana lui Nicoară, este realizată printr-o suprapunere de simboluri livreşti, printr-o fină, abia sesizabilă parodiere a imaginii “vindecătorului popular” din literatură (inclusiv din literatura sadoveniană).



RECTIFICARE



D-l Gelu Negrea, autorul unei inteligente şi provocatoare cărţi despre Caragiale (Anti-Caragiale) îmi atrage atenţia asupra erorii pe care am făcut-o într-un comentariu critic din România literară nr. 51-52/ 2003, lăsând să se înţeleagă că eroina lui Caragiale care vrea scandal cu orice preţ este Zoe din O scrisoare pierdută. Aşa e, d-l Gelu Negrea are dreptate, am greşit. A fost un caz de “falsă memorie”. Cea care vrea scandal cu orice preţ este în realitate Miţa Baston din D-ale carnavalului.

Am tot întârziat cu această precizare sperând că între timp şi Zoe va începe să aibă chef de scandal. Cum nu s-a întâmplat aşa, îmi fac mea culpa şi îi mulţumesc d-lui Gelu Negrea pentru semnalarea greşelii. M-aş bucura să-mi citească şi de acum înainte textele cu aceeaşi atenţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara