Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Milan Kundera arta romanului de Simona Cioculescu

Scriitorul ceh Milan Kundera s-a născut la Brno, în familia muzicologului Ludvík Kundera, profesor la Academia de Arte Frumoase Janá1ek (JAMU) din acest oraş. A făcut el însuşi studii muzicale la aceeaşi academie, fiind până la vârsta de 25 de ani, după propria mărturisire, mult mai atras de această artă decât de literatură. După terminarea Conservatorului, şi-a continuat studiile la Praga la Academia de Artă Cinematografică (FAMU), în cadrul căreia, după absolvire, a ocupat timp de mai mulţi ani postul de docent de literatură universală. în această calitate i-a avut studenţi pe cei mai mulţi din promotorii "noului val" al cinematografiei (Milos Forman, J. Menzel).
Anul 1968 a produs o falie în viaţa omului şi artistului Kundera. între invazia sovietică, care a marcat "sfârşitul primăverii de la Praga" şi stabilirea în Franţa în 1975, Kundera, care a fost unul din artiştii reprezentativi ai acestei prime încercări de a se da faţă umană socialismului, a trecut printr-o perioadă deosebit de dramatică, trăind coşmarul existenţial de a fi considerat duşman în propria ţară şi de a fi tratat în consecinţă (eliminat din profesiune, împiedicat să publice, supravegheat, anchetat, ameninţat chiar cu exterminarea).
L-am cunoscut pe Milan Kundera la Praga, în decembrie 1969, la Uniunea Scriitorilor, al cărui membru mai era încă în acel moment. Mecanismele distructrive ale puterii puse în mişcare nu ajunseseră încă să anihileze toate structurile existente ale vieţii politice, sociale şi culturale. Procesul a durat câţiva ani. Kundera mai preda încă la facultate şi era - dacă nu mă înşeală memoria - şi redactor la o revistă de cultură. Câteva din cărţile lui, printre care ciclul de povestiri Iubiri caraghioase şi romanul Gluma, apăruseră la Paris, în traducerea lui François Kérel - primite triumfal de critică şi public. Despre un alt roman, Viaţa e în altă parte, apărut şi el, în 1973, la Paris, e vorba într-o scrisoare din decembrie acelaşi an, care-mi este adresată şi în care Kundera se referă la modul de viaţă pe care-l ducea în acel moment. Scrisoarea e redactată în limba franceză, limbă pe care Kundera o iubea mult şi o vorbea destul de bine. Din aceeaşi cauză prefera să vorbim în franceză, şi nu în cehă. Iată un fragment:
"Mulţumesc pentru scrisoare. Tocmai am primit-o. Cea pe care mi-ai trimis-o mai înainte n-a sosit. Asta fiindcă adresa mea pragheză (la facultate) nu mai e valabilă, credeam că ştii lucrul acesta. Nu mai sunt la Facultate (din anul ^71), n-am nici o slujbă, şomez, nu pot publica nimic aici şi trăiesc complet retras, ceea ce nu e rău, dimpotrivă. Dar: nu ştiu ce viitor va avea această ciudată situaţie! Acum o lună mi-a fost decernat la Paris Premiul Medicis pentru ultimul meu roman, ceea ce a fost o bună satisfacţie pentru mine, dar în acelaşi timp cauza unor mari necazuri, pentru că eram considerat aici ca unul care nu mai exista şi dintr-odată am îndrăznit să exist!
Draga mea Simona, aş prefera să trăiesc ascuns, ascuns cu modestie în micile mele amuzamente, în micile mele aventuri şi plăceri, dar cum vezi sunt obligat să trăiesc cu neplăcere un destin care nu mi se potriveşte deloc!"
Atmosfera coşmarescă a acestei perioade, care a mers accentuându-se spre 1975, apare evocată în două din romanele publicate de autor după stabilirea în Franţa: Cartea râsului şi a uitării (1978) şi Insuportabila uşurătate a fiinţei (1984). Acesta din urmă a fost fără îndoială romanul european care a marcat cel mai puternic momentul anilor ^80, prin conţinutul său tragic, prin compoziţia polifonică, prin modul inimitabil de a uni eseul cu naraţiunea într-o reţea de aluzii, reminiscenţe şi motive revenitoare. Kundera va rămâne cu siguranţă maestrul acestui tip de meditaţie romanescă din care a făcut una din caracteristicile romanului post-proustian. Faptul este pus în lumină de el însuşi în eseul Arta romanului (care urmează să apară curând la Editura Humanitas).
Alcătuit din şapte părţi, volumul Arta romanului a fost publicat în 1986, la Editura Gallimard şi a fost cea dintâi carte scrisă de Kundera direct în franceză. în ansamblul lui el este, cum precizează autorul în prefaţă, "bilanţul reflecţiilor mele asupra artei romanului". Cartea, adaugă Kundera, n-are intenţii teoretice, ci e confesiunea unui practician, în măsura în care opera oricărui romancier conţine o viziune implicită a istoriei romanului, "arta născută din râsul lui Dumnezeu".
în epoca contemporană, epoca "paradoxurilor terminale", romanul e menit să lupte contra a ceea ce Heidegger numea uitarea fiinţei. El trebuie să fie un fel de contrapondere a progresului lumii, care conduce în special prin mijloacele de informare în masă, la o uniformizare şi unificare a istoriei planetei. Romanul, ca model al lumii bazat pe relativitatea şi ambiguitatea lucrurilor omeneşti, dacă vrea să descopere porţiuni noi de adevăr - deci să-şi împlinească menirea - nu poate să o facă decât în răspăr cu progresul lumii. Istoria romanului, ca operă a Europei, înseamnă succesiunea descoperirilor romaneşti şi nu însumarea cantitativă a romanelor.
Personalităţile-cheie ale acestei istorii personale a romanului sunt Rabelais, Cervantes, Sterne, Diderot, Flaubert, Kafka, Musil, Gombrowitcz şi Broch. Concluzia finală a analizelor este că romanul, dacă vrea să supravieţuiască, nu mai poate trăi în pace cu spiritul timpului nostru, care este cel al uniformizării mass-mediatice şi al kitsch-ului.
într-adevăr, romanul a pierdut câteva bătălii -, dar războiul e în curs. Să-i urăm succes.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara