Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

La baza imaginii pe care mai toată lumea o are astăzi despre Kafka stă un roman, scris de Max Brod imediat după moartea lui Kafka şi publicat în 1926. Savuraţi-i titlul: Împărăţia magică a iubirii. Acest roman-cheie este un roman cu cheie. Recunoaştem în protagonistul său, scriitorul german Nowy de la Praga, un autoportret în culori avantajoase al lui Brod însuşi (adorat de femei, invidiat de autorii de doi bani). Nowy-Brod îi pune coarne unui bărbat care, mai târziu, prin intrigi josnice şi trase de păr, reuşeşte să-l bage în puşcărie pentru patru ani. De la bun început, ne pomenim prinşi într-o poveste cusută cu aţă albă, alcătuită din cele mai neverosimile coincidenţe (personajele se întâlnesc, din pură întâmplare, în largul mării, pe un pachebot, pe o stradă din Haifa, pe o stradă din Viena), asistăm la lupta dintre buni (Nowy, amanta lui) şi răi (încornoratul, atât de vulgar că-şi merită cu prisosinţă coarnele, şi un critic literar care desfiinţează sistematic minunatele cărţi ale lui Nowy), suntem impresionaţi de răsturnări melodramatice (eroina se sinucide nemaiputând suporta o viaţă sfâşiată între soţul înşelat şi bărbatul care-l înşală), admirăm sufletul sensibil al lui Nowy-Brod care leşină la tot pasul.
E un roman care ar fi fost uitat înainte să fi fost scris dacă între personajele sale nu s-ar fi numărat şi Garta. Fiindcă acest Garta, prieten apropiat al lui Nowy, este un portret al lui Kafka. Fără această cheie, Garta ar fi cel mai neinteresant personaj din întreaga istorie a literaturii. Brod îl numeşte "un sfânt al timpului nostru", dar nici despre acţiunea sfinţeniei sale nu aflăm mare lucru, exceptând faptul că, din când în când, sufocat de încurcături amoroase, Nowy-Brod îi cere prietenului său un sfat, pe care acesta - lipsit, ca un sfânt ce se află, de orice experienţă în domeniu - e incapabil să i-l dea.
Admirabil paradox: imaginea lui Kafka şi destinul postum al operei sale sunt integral concepute şi proiectate pentru prima oară în acest roman naiv, în această fabulaţie caricatural romanescă, situată, estetic vorbind, la antipodul artei lui Kafka.

2
Câteva citate din roman: Garta "era un sfânt al timpului nostru, un sfânt adevărat". "Una din marile sale calităţi era aceea de a rămâne pururi independent, liber şi de a privi cu un sfânt echilibru toate mitologiile, deşi în fond le simţea aproape de sufletul său." "Dorea puritatea absolută, nu putea dori altceva..."
Cuvintele sfânt, sfinţenie, mitologie, puritate nu au nimic retoric; trebuie luate în sens literal: "Dintre toţi înţelepţii şi profeţii care au păşit cândva pe acest pământ, a fost cel mai tăcut [...] Poate că nu-i lipsea decât încrederea în sine pentru a fi un călăuzitor al omenirii! Nu, nu era un călăuzitor, nu glăsuia poporului şi nici discipolilor, ca alţi conducători spirituali ai oamenilor. Păstra tăcerea; oare din pricină că pătrunsese mai adânc în marele mister? Acţiunea lui a fost fără îndoială mai anevoioasă decât a lui Buddha, căci dacă reuşea, reuşea pe vecie."
Şi iarăşi: "Toţi întemeietorii de religii erau siguri pe ei; şi totuşi unul - cine ştie dacă nu cumva cel mai sincer dintre toţi -, Lao-zî, s-a retras în umbra mişcării pe care a iniţiat-o. Fără îndoială, Garta a făcut la fel."
Garta e prezentat drept un om care scrie. Nowy "acceptase să fie executorul testamentar al lui Garta în tot ce ţinea de opera lui. Chiar Garta îl rugase s-o facă, punându-i însă condiţia stranie de a distruge totul". Nowy "ghicea motivul acestei ultime dorinţe. Garta nu anunţa o religie nouă, voia să-şi trăiască credinţa. Cerea de la sine însuşi efortul suprem. Cum însă nu-l atinsese, scrierile lui (sărmane trepte menite a-l ajuta să urce pe culmi) rămâneau fără valoare pentru el".
Cu toate astea, Nowy-Brod nu voia să asculte de dorinţa prietenului său, fiindcă, după el, "scrierile lui Garta, chiar simple eseuri fiind, aduc oamenilor ce rătăcesc în beznă presimţirea binelui superior şi de neînlocuit spre care tind".
Într-adevăr, nimic nu lipseşte din acest portret.

3
Fără Brod, azi n-am cunoaşte nici măcar numele lui Kafka. Imediat după moartea prietenului său, Brod i-a editat cele trei romane. Fără nici un ecou. A înţeles atunci că, pentru a impune opera lui Kafka, avea de purtat un adevărat război, un război îndelungat. A impune o operă înseamnă s-o prezinţi, s-o interpretezi. A urmat din partea lui Brod o adevărată ofensivă de artilerie: prefeţele: la Procesul (1925), la Castelul (1926), la America (1927), la Descrierea unei lupte (1936), la jurnal şi la scrisori (1937), la nuvele (1946); apoi dramatizările: Castelul (1953) şi America (1957); dar mai ales patru importante cărţi de interpretare (remarcaţi titlurile!): Franz Kafka, biografie (1937), Credinţa şi învăţătura lui Franz Kafka (1946), Franz Kafka cel ce arată calea (1951) şi Disperare şi mântuire în opera lui Franz Kafka (1959).
Imaginea schiţată în Împărăţia magică a iubirii e întărită şi dezvoltată prin aceste texte: Kafka este în primul rând un gânditor religios, der religiöse Denker. E drept că "n-a dat niciodată o explicaţie sistematică a filozofiei sale şi a concepţiei sale religioase despre lume. Totuşi, filozofia sa poate fi dedusă din opera lui, mai ales din aforisme, dar şi din poezie, din scrisori, din jurnale, ca şi din felul în care a trăit (mai cu seamă din el)".
Şi mai departe: "Adevărata însemnătate a lui Kafka nu poate fi înţeleasă fără a face distincţia între două curente ale operei sale: 1) aforismele, 2) textele narative (romanele, nuvelele).
În aforisme, Kafka expune das positive Wort, cuvântul pozitiv destinat omenirii, credinţa sa, chemarea aspră adresată fiecărui individ de a-şi schimba viaţa personală."
În romanele şi nuvelele sale, "el descrie cumplitele pedepse care-i aşteaptă pe cei ce nu vor să asculte cuvântul (das Wort) şi să urmeze dreapta cale".
Remarcaţi ierarhia: sus de tot: viaţa lui Kafka înţeleasă ca exemplu de urmat; la mijloc: aforismele, adică toate pasajele sentenţioase, "filozofice" din jurnal; jos de tot: opera narativă.
Brod era un intelectual remarcabil, înzestrat cu o energie ieşită din comun; un om generos, gata să se bată pentru ceilalţi; ataşamentul lui faţă de Kafka era sincer şi dezinteresat. Necazul cu el era orientarea lui artistică: om al ideilor, habar n-avea ce înseamnă pasiunea formei; romanele sale (a scris vreo douăzeci) sunt jalnic de convenţionale; şi mai cu seamă: nu pricepea absolut nimic din arta modernă.
De ce-l iubea atunci Kafka atât de mult? Dar cine încetează să-şi iubească cel mai bun prieten doar fiindcă scrie versuri proaste?
Totuşi, omul care scrie versuri proaste devine periculos când se apucă să editeze opera prietenului său poet. Să ne închipuim că cel mai influent comentator al lui Picasso ar fi un pictor incapabil să-i înţeleagă pe impresionişti. Ce-ar spune el despre tablourile lui Picasso? Probabil acelaşi lucru pe care l-a spus Brod despre romanele lui Kafka: că ne descriu "cumplitele pedepse care-i aşteaptă pe cei ce nu urmează dreapta cale".

4
Max Brod a creat imaginea lui Kafka şi a operei sale; în acelaşi timp, el a creat kafkologia. Chiar dacă le place să se distanţeze de părintele lor, kafkologii nu ies niciodată din terenul delimitat de el. În ciuda cantităţii astronomice a textelor produse de ea, kafkologia desfăşoară, în variante infinite, mereu acelaşi discurs, aceeaşi speculaţie care, devenind din ce în ce mai independentă de opera lui Kafka, nu se mai hrăneşte decât din sine însăşi. Prin nenumărate prefeţe, postfeţe, note, biografii şi monografii, cursuri universitare şi teze de doctorat, ea produce şi întreţine propria sa imagine despre Kafka, astfel încât ceea ce publicul cunoaşte sub numele de Kafka nu mai e Kafka, ci un Kafka kafkologizat.
Cum putem defini kafkologia?
1) După modelul lui Brod, kafkologia cercetează cărţile lui Kafka nu în marele context al istoriei literare (al istoriei romanului european), ci aproape exclusiv în microcontextul biografic. În monografia lor, Boisdeffre şi Albérčs îl invocă pe Proust care refuza explicaţia biografică a operei, dar numai pentru a spune că Franz Kafka cere o excepţie de la regulă, cărţile lui fiind "inseparabile de persoana sa. Fie că se numeşte Josef K., Rohan, Samsa, arpentorul, Bendemann, Josefina, cântăreaţa, un Artist al foamei sau Trapezistul, eroul cărţilor sale nu e nimeni altul decât Kafka însuşi". Biografia este cheia principală pentru înţelegerea operei. Mai mult: unicul sens al operei este acela de a fi o cheie pentru înţelegerea biografiei.
2) După modelul lui Brod, sub pana kafkologilor, biografia lui Kafka devine hagiografie; de neuitat rămâne emfaza cu care Roman Karst şi-a încheiat discursul la colocviul de la Liblice din 1963: "Franz Kafka a trăit şi a suferit pentru noi!" Diferite feluri de hagiografii: religioase; laice: Kafka, martir al însingurării; stângiste: Kafka frecventând "asiduu" adunările anarhiste (potrivit unei mărturii ce frizează mitomania, mereu citată, nicicând verificată) şi urmărind "cu mare atenţie Revoluţia din 1917". Fiecare cult cu apocrifele sale: Convorbirile lui Gustav Janouch. Fiecare sfânt cu jertfa sa: dorinţa lui Kafka de a i se distruge opera.
3) După modelul lui Brod, kafkologia îl exclude sistematic pe Kafka din domeniul esteticii: fie în calitate de "gânditor religios", fie, la stânga, în calitate de contestatar al artei, cu o "bibliotecă ideală şceţ n-ar cuprinde decât cărţi pentru ingineri sau mecanici, ca şi pentru juriştii care statuează norme" (cartea lui Deleuze şi Guattari). Ea cercetează neobosit relaţiile lui Kafka cu Kierkegaard, cu Nietzsche, cu teologii, dar îi ignoră pe romancieri şi pe poeţi. Nici Camus nu vorbeşte, în eseul său, despre un Kafka romancier, ci despre un Kafka filozof. Scrisorile şi romanele sunt tratate la fel, dar cele dintâi sunt evident preferate celor din urmă: iau la întâmplare eseul despre Kafka al lui Roger Garaudy: scrisorile sunt citate de 54 de ori, jurnalul de 45 de ori; Convorbirile lui Janouch de 35 de ori; nuvelele de 20 de ori; Procesul de 5 ori; Castelul de 4 ori, America nici o singură dată.
4) După modelul lui Brod, kafkologia ignoră existenţa artei moderne; ca şi cum Kafka n-ar aparţine generaţiei marilor novatori, Stravinski, Webern, Bartók, Apollinaire, Musil, Joyce, Picasso, Braque, toţi născuţi ca şi el între 1880 şi 1883. Când, în anii '50, s-a avansat ipoteza apropierii sale de Beckett, Brod a protestat numaidecât: sfântul Garta n-are nimic de-a face cu o atare decadenţă!
5) Kafkologia nu este o critică literară (ea nu examinează valoarea operei: aspectele până atunci necunoscute ale existenţei dezvăluite de operă, inovaţiile estetice prin care opera a reprezentat o răscruce în evoluţia artei etc.); kafkologia este o exegeză. Ca atare, ea nu reuşeşte să vadă în romanele lui Kafka decât alegorii. Acestea sunt religioase (Brod: Castelul = harul divin; arpentorul = noul Parsifal pornit în căutarea divinului; etc., etc.); psihanalitice, existenţialiste, marxiste (arpentorul = simbolul revoluţiei, fiindcă face o nouă împărăţie a pământului); politice (Procesul lui Orson Welles). În romanele lui Kafka, kafkologia nu caută lumea reală transformată de o imaginaţie colosală; ea decriptează mesaje religioase, descifrează parabole filozofice.

5
"Garta era un sfânt al timpului nostru, un sfânt adevărat." Dar poate un sfânt să frecventeze bordelurile? Brod a editat jurnalul lui Kafka cenzurându-l un pic; a eliminat din el nu numai aluziile la târfe, dar şi tot ce era legat de sexualitate. Kafkologia a exprimat întotdeauna îndoieli cu privire la virilitatea autorului de care se ocupă şi se complace să discute despre martiriul impotenţei lui. Astfel, de multă vreme, Kafka a devenit sfântul protector al nevrozaţilor, al depresivilor, al anorexicilor, al plăpânzilor, sfântul protector al contorsionaţilor, al preţioaselor ridicole şi al istericilor (în filmul lui Orson Welles, K. urlă isteric, când, dimpotrivă, romanele lui Kafka sunt cele mai puţin isterice din întreaga istorie a literaturii).
Biografii habar n-au de viaţa sexuală a propriilor neveste, dar au impresia că o cunosc pe cea a lui Stendhal sau Faulkner. Despre a lui Kafka n-aş îndrăzni să spun decât atât: viaţa erotică (nu foarte comodă) din vremea sa semăna prea puţin cu a noastră: fetele de atunci nu făceau dragoste înainte de căsătorie; unui celibatar nu-i rămâneau deci decât două posibilităţi: femeile căsătorite de familie bună sau femeile uşoare din clasele inferioare: vânzătoare, slujnice şi, bineînţeles, prostituate.
Imaginaţia din romanele lui Brod se inspiră din primul izvor; de aici erotismul lor exaltat, romantic (încornorări dramatice, sinucideri, gelozii patologice) şi asexual: "Femeile frumoase se înşală când îşi închipuie că un bărbat cu suflet larg acordă vreo însemnătate actului fizic. Acesta nu-i decât simbolul unui sentiment, dovada că o femeie mi-e devotată trup şi suflet. Dragostea unui bărbat nu este decât lupta dusă pentru a câştiga bunăvoinţa (die Güte) unei femei" (Împărăţia magică a iubirii).
Dimpotrivă, imaginaţia erotică a romanelor lui Kafka se nutreşte aproape exclusiv din celălalt izvor: "Am trecut prin faţa bordelului, ca prin faţa casei unei iubite" (Jurnal, 1910, frază cenzurată de Brod).
Deşi au ştiut să analizeze magistral toate strategiile de seducţie, romanele secolului XIX lăsau în umbră sexualitatea şi actul sexual însuşi. În primele decenii ale secolului nostru, sexualitatea iese din ceţurile pasiunii romantice. Kafka (alături de Joyce, bineînţeles) a fost printre cei dintâi care au descoperit-o în romanele sale. El nu dezvăluie sexualitatea ca teren de joc destinat unui mic cerc de libertini (în maniera secolului XVIII), ci ca pe o realitate deopotrivă banală şi fundamentală a vieţii oricărui individ. Kafka dezvăluie aspectele existenţiale ale sexualităţii: sexualitatea opusă dragostei; stranietatea celuilalt ca o condiţie, ca o cerinţă a sexualităţii; ambiguitatea sexualităţii; laturile ei excitante şi respingătoare totodată; teribila insignifianţă, care nu-i scade câtuşi de puţin puterea înfricoşătoare etc.
Brod era un romantic. La baza romanelor lui Kafka cred că disting, dimpotrivă, un profund antiromantism; el se manifestă pretutindeni: în felul în care Kafka priveşte societatea, ca şi în modul său de a construi o frază; dar poate că la originea acestui antiromantism se află viziunea lui Kafka despre sexualitate.

6
Tânărul Karl Rossmann (protagonistul Americii) e alungat din casa părintească şi trimis în America din pricina unui nefericit accident sexual cu o slujnică ce-i "făcuse un copil". Înaintea împreunării, slujnica ţipa: "Karl, o Karl al meu!"; "Karl, în schimb, nu vedea mare lucru şi era foarte incomodat de mormanul de aşternuturi calde, pe care îl îngrămădise - după cât îşi da seama - anume pentru el..." Pe urmă, ea "îl zgâlţâi, îi ascultă bătăile inimii, îşi oferi, la rându-i, pieptul ca să-i asculte şi el bătăile inimii". Apoi, "îi umblă cu mâna peste trup, cu un gest atât de scârbos încât Karl îşi smuci capul de pe pernă, încordându-şi gâtul". În fine, "îl izbi de câteva ori în şir cu pântecele; veni momentul când puteai crede că femeia face parte din trupul lui şi, foarte probabil, din această pricină, Karl simţi o cumplită nevoie de ajutor".
Această modestă împreunare este pricina a tot ce va urma în roman. E deprimant să descoperi că destinul tău are drept cauză ceva total lipsit de semnificaţie. Dar a descoperi o neaşteptată lipsă de semnificaţie este în acelaşi timp o sursă a comicului. Post coitum omne animal triste. Kafka a fost primul care a descris comicul acestei tristeţi.
Comicul sexualităţii: idee inacceptabilă pentru puritani, ca şi pentru neo-libertini. Mă gândesc la D.H. Lawrence care a înălţat imnuri Erosului, evanghelistul împreunării care, în Amantul doamnei Chatterley, încearcă să reabiliteze sexualitatea cu o infuzie de lirism. Numai că sexualitatea lirică e şi mai comică decât sentimentalismul liric din secolul trecut.
Perla erotică a Americii este Brunelda. Federico Fellini a fost fascinat de ea. De multă vreme visează să facă un film după America, iar în Intervista ne prezintă scena castingului pentru acest film visat: pe ecran se perindă mai multe candidate incredibile pentru rolul Bruneldei, alese de Fellini cu bucuria exuberantă pe care i-o cunoaştem. (Insist însă: această bucurie exuberantă era şi a lui Kafka. Căci el n-a suferit pentru noi! S-a amuzat pentru noi!)
Brunelda, fosta cântăreaţă, "foarte sensibilă", pe care "picioarele o supără întotdeauna din cauza gutei". Brunelda, cu mâinile ei mici şi moi, cu bărbia dublă, cu corpul "din cale afară de voluminos". Brunelda stând în capul oaselor, cu picioarele depărtate, care "făcea un efort maxim, cu o respiraţie greoaie, cu gemete şi pauze de odihnă" pentru a se apleca şi "pentru a-şi apuca ciorapii de capătul de sus". Brunelda ridicându-şi rochia şi ştergându-i lacrimile lui Robinson cu poala. Brunelda care nu poate să urce câteva trepte şi trebuie purtată pe braţe - spectacol care-l impresionează pe Robinson în aşa hal că va rămâne să suspine pentru tot restul zilelor: "Ah, Dumnezeule, Dumnezeule, cât era de frumoasă!" Brunelda în cadă, goală, în picioare, spălată de Delamarche, plângându-se şi gemând tot timpul. Brunelda lungită în aceeaşi cadă, lovind furioasă apa cu pumnul. Brunelda pe care doi bărbaţi se chinuiesc două ceasuri s-o coboare pe scări, ca s-o aşeze într-un cărucior împins apoi de Karl pe străzile oraşului către un loc misterios, probabil un bordel. Brunelda aşezată în acest vehicul, complet acoperită cu un şal, ceea face ca un poliţist s-o ia drept un sac cu cartofi.
Nou în această zugrăvire a urâţeniei obeze e faptul că este atrăgătoare; atrăgătoare în chip morbid, ridicol, dar atrăgătoare totuşi; sexualitatea Bruneldei e monstruoasă, la limita dintre respingător şi excitant, iar strigătele de admiraţie ale bărbaţilor nu sunt doar comice (sunt comice, bineînţeles, sexualitatea este comică!), ci şi absolut sincere. Nu-i de mirare că Brod, adorator romantic al femeilor, pentru care împreunarea nu era o realitate ci un "simbol al sentimentului", n-a văzut nimic autentic în Brunelda, nici măcar umbra unei experienţe reale, ci doar descrierea "cumplitelor pedepse care-i aşteaptă pe cei ce nu urmează dreapta cale".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara