Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

De fiecare dată când mă întâlnesc cu Miljurko Vukadenovic, poetul sârb care a prins rădăcini pe meleagurile noastre, am o scurtă tresărire. Întreaga sa siluetă, începând cu rebela chică sinilie, şi terminând cu mersul avântat, dar în acelaşi timp şi melancolic, cu felul insolit de-a gesticula pe stradă, ca să nu vorbesc de privirea albăstrie şi ţăcălia străbătută de un păienjeniş bine strunit de fire argintii, îmi aduc aminte de un bun prieten rămas să rătăcească pe străzile largi ale Chişinăului, Eugen Cioclea. Privindu-l cum se apropie, inima îmi tresaltă de bucurie, iar atunci când umerii ni se unesc şi palmele ni se încrucişează, bătând darabana pe omoplaţi, trăiesc strania senzaţie că strâng un braţe nu unul, ci doi prieteni, pe jumătate oameni, pe jumătate fauni. Îndepărtându-i fruntea lipită de a mea, îi înfrunt privirea, stăpânindu-mă cu greu să nu întreb: "Mă frate, nu cumva tu eşti Eugen şi eu am impresia că-l am în faţă pe Miljurko?" Abia după ce ne aşezăm la masă şi comandăm în cinstea întâlnirii noastre o salbă întreagă de beri Ciuc, "mai beau una şi mă duc", încep să mă descalţ, şi-i zic: "Acum m-am dumirit, tu eşti Miljurko, fratele meu sârb, căci celălalt frate, moldoveanul de dincolo de Prut, cu care, stând într-o seară pe terasă, ne-am tăiat venele, făcându-ne fraţi de litere, de multă vreme a agăţat năbădăioasă-i halbă în cui, şi acum se mulţumeşte să bea cafea acompaniindu-se la două ceşti, ca la două ţambale, până-i iese pe nări tot năduful adunat în anii tinereţii şi toată fudulia..." "Şi cum poate trăi un astfel de bărbat?" mă întreabă privindu-mă un pic cam şpanchi, Miljurko... "Atunci...", adaugă el. "Atunci ce?" îl întreb. "Atunci chiar că ar face umbră pământului degeaba..." "Te referi cumva la femei, Miljurko?" "La femei, păi altceva la ce?" "Fratele meu de litere albastre, Eugen Cioclea, e un crailâc bătrân, la gâtul său atârnă şi acum un şirag întreg de inimi şi de şolduri frânte..." "Atunci să bem în cinstea acestui frate..." "Să bem şi în cinstea cerşetorului de cafea... Că şi el..." "Să bem şi-n cinstea lui..." Ciocnim paharele, berea ni se revarsă pe mustăţi, ne dezmiardă bărbile, privind pe geam cum se înserează... Vântul mână cutii, ambalaje, le învârte în cerc pe trotuar, amestecând de-a valma gesturile şi sentimentele. Deasupra, se perindă cocoloaşe de nori. Costume de bărbaţi şi picioare de femei foşnesc pe lângă vitrine. "Forme fără fond," murmură sârbul înmuindu-şi buzele în spuma amăruie. Zâmbind îl întreb: "Şi fondu' unde-i?" "Acolo, sus, în cer, zice Vukadenovic. Priveşte, norii sunt doldora de funduri şi de fonduri. E acolo tot ce vrei, conchide el. Nu trebuie decât să te înalţi, să pui mâna şi să strângi la piept tot ce vezi în jur... Bolta cerească e ca o femeie cu o mie de sâni... Să mai ciocnim o dată..." Cam aşa decurg dialogurile cu Miljurko...
L-am întâlnit prima oară la Festivalul "Zile şi Nopţi de Literatură" de la Neptun, în compania minunatului poet Ioan Flora (trecut, vai, de câţiva ani buni în tărâmul umbrelor), şi a altor scriitori veniţi din Balcani... Tronând în capul mesei, înconjurat de scutul unor halbe înspumate, Miljurko asedia cu vorbele (dar şi cu privirea) cu atâta îndârjire o preafrumoasă doamnă aflată la celălalt capăt al mesei, încât scena era cât pe ce să se sfârşească cu un duel în mare. Cum apa era extrem de rece, beligeranţii au preferat să se dueleze cu paharele de vin. Duelul s-a terminat apoteotic, în cinstea preafrumoasei doamne, coborâtă parcă din sonetele lui Blok, poeţii sârbi au cântat cântece vechi de vitejie, acompaniindu-se cu pumnii pe grătar, iar noi le-am ţinut pieptul intonând câteva doine străvechi din Maramureş... Spre dimineaţa, purtând pe umeri scaunele de stejar pe care şedeau cei doi poeţi, în stânga şi în dreapta prea distinsei doamne, încununată cu ramuri de cireş şi de răchită, cu toţii ne-am bătut apoi cu valurile mării...
De-a lungul vremii, paşii noştri s-au încrucişat în diverse locuri. M-am întâlnit cu Vukadenovic şi la Bucureşti, şi la Constanţa, şi la Braşov, în Belgradul rămas fără prieteni după plecarea lui Nichita, dar soarta ni s-a pus mereu de-a curmezişul. Ca s-o învingem, a trebuit să ne intersectăm mai întâi paşii, la Iaşi, în Copou, nu departe de teiul lui Eminescu, la zilele "Convorbirilor Literare", apoi toamna trecută, la Festivalul Neoavangardei, organizat de revista "Feed-back", unde Vukadenovic a lansat o masivă carte, o adevărată Evanghelie, nu după Corbu, ci Miljurko, a avangardei sârbe. Evenimentul a constituit, conform relatărilor unor martori oculari (din motive obscure, n-am participat la festivitate), sarea şi piperul festivalului; voi apela la mărturia unui intermediar. Festivităţile erau în toi. Înarmaţi cu facle, poeţii Vasilian Doboş şi Liviu Apetroaie, supravegheaţi îndeaproape de Daniel Corbu şi de distinsa doamna Filomena, tocmai dăduseră foc, în semn de protest faţă de modul cum guvernul "protejează" cultura scrisă, la căpiţa de ziare adunate de-a lungul unei zile întregi de pe aleile parcului, când, apăru, venind dinspre muzeu, şi Vukadenovic, înveşmântat ca faunii din poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, pe jumătate îmbrăcat în mantie de frunze ruginite, pe jumătate într-o mantie ţesută din mătasea broaştei, având aninate o mulţime de cochilii de melci şi scoici pe braţe şi pe umeri. Şi aceasta nu a fost tot. Deschizând cartea, poetul îşi lepădă mulţimea de "decoraţii" în iarbă asmuţind rugul. Izbucni o vâlvătaie scurtă, cu limbi de foc ce-nfiorau amurgul. Şi pe măsură ce flăcările se învârtoşau, poetul recita versuri în română şi în sârbă, renunţând rând pe rând la toată vestimentaţia sa. În fine, când intonând ultimul vers din cântec, pică de pe costumul lui Adam şi cea din urmă frunză, mulţimea de admiratori bătu din palme. Poetul Vukadenovic ţinea în braţe Avangarda sârbă, având întipărit pe umeri şi pe piept, pe şolduri, pe omoplaţi, pe rotule şi călcâie întreaga carte tipărită cu roşu, galben, verde şi albastru, într-o parte cu litere latine, iar pe cealaltă cu litere slavone...
Asupra acestui episod, în lumea literară, circulă mai multe variante. Nu voi insista asupra lor. Unii zic că arderea pe rug a avut loc în parcul Copou, alţii sunt de părere că episodul s-ar fi consumat în curtea Casei Pogor, nu departe de locul unde e expus automobilul diluvian al magistrului Ursachi...

Poetul şi traducătorul Vukadenovic e în esenţa lui un idealist înveterat, un fel de Don Quijote postmodern, care îşi trăieşte cu fervoarea ideile şi obsesiile literare, fiind oricând gata să se jertfească în numele lor. Pentru el graniţele dintre realitate şi imaginaţie par să nu existe. Venind la chemarea lui Nichita Stănescu în România, Miljurko s-a adaptat "până la identificare", cum spunea Iolanda Malamen, cu "ritmul, sincopele, orgoliile şi căderile" scrisului nostru. Dăruindu-se cu fervoare convertirii dintr-o limbă în alta, Miljurko Vukadenovic, alături de Adam Puslojic, şi regretatul Ioan Flora, a devenit unul din cei mai importanţi mesageri ai literaturii noastre în Balcani. Avangarda sârbă şi cei 94 de scriitori români publicaţi de curând în limba lui Bulatovic stau mărturie că, dincolo de escapadele nocturne, Vukadenovic şi-a pierdut vremea cu mult folos în România.
Şi acum o ultimă frază, ce ţine loc de cortină: "Draga Miljurko, jur pe toată inima: sârbii sunt cel mai drept şi minunat popor din lume. Un sârb nu te trădează niciodată!"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara