Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Mimesis şi Transparenţă de Pavel Şuşară

I. Oglindire...

Paralizat de frumuseţea propriului său chip reflectat în oglinda apei, Narcis îşi pierde una cîte una funcţiile umane şi se transformă în floare. Excesiva iubire de sine, născută dintr-o contemplaţie superficială, ar echivala aşadar, după cum lasă legenda să se înţeleagă, cu un regres, cu prăbuşirea într-un regn inferior. Dar dincolo de această subînţeleasă amendare morală, oglindirea lui Narcis este prima formă de artă realistă, varianta absolută a mimesisului. între model şi imagine intervine un complex de factori mecanici care separă esenţa de aparenţă şi investeşte convenţia cu o funcţie de reprezentare. Oricîte subtilităţi ar interveni mai tîrziu şi oricîte eforturi s-ar face pentru depăşirea accidentalului şi pentru accesul la tipic şi la general, realitatea oglindirii nu va putea fi integral depăşită. în centrul oricărei reprezentări se găseşte invariabil individul, omul determinat, indiferent dacă el are o stare civilă anume sau este doar proiecţia unei ficţiuni. Atletul, zeul, filosoful, poetul tragic, liric sau epic, oratorul, omul cetăţii şi efebul, chiar dacă ilustrează un caz ori o categorie, sînt perfect individualizaţi ca natură umană şi analizaţi în trăsăturile lor distincte. Imaginea nu mai este purtătoarea de mesaj a unei realităţi transcendente, ci realitatea propriu-zisă, descrierea corporalităţii în toate determinările sale materiale. Asemenea lui Narcis care se vede în apa izvorului, omul se vede pe sine în chipurile pe care le creează şi pe care le asociază nenumăratelor sale aspiraţii. Fie că este artă de for, mozaic, paviment sau statuie, artă de interior sau artă funerară, fenomenul oglindirii funcţionează la aceiaşi parametri. Din antichitatea greco-romană, trecînd prin Renaştere şi pînă în timpurile moderne cînd figuraţia şi epica imaginii au intrat în declin, arta europeană a gravitat în jurul acestei autoreflectări. Stilistica s-a schimbat deseori, centrele de interes au devenit şi ele altele, zeilor le-a urmat firesc iconografia creştină, personajele din prim-planul istoriei s-au primenit şi ele, iar elementele de recuzită de asemenea. Dar fascinaţia pentru natura umană, pentru frumuseţea corpului şi pentru viaţa individuală a rămas neschimbată. Această conversaţie îndelungată a omului cu propriul său trup, cu trăirile şi cu gîndurile sale, cu timpul, cu lumea dinafară şi cu cea dinlăuntru nu putea să rămînă fără consecinţe. Dacă arta oriental-bizantină a găsit cele mai rafinate căi de aproximare a transcendenţei, şi-a codificat limbajul pînă la a-l face criptic şi a construit adevărate silogisme plastice, arta occidentală s-a apropiat de fiinţa concretă şi a împins cunoaşterea acesteia dincolo de orice frontiere. Ştiinţa şi miracolul anatomiei, arta de a da iluziei consistenţă materială şi sondarea sufletului omenesc pînă la manifestările sale cele mai profunde sînt aici inegalabile. Grimasele fugare sau trăirile paradoxale, bucuria, suferinţa şi disperarea şi-au găsit în acest spaţiu formele lor optime de concretizare în imagine. Narcis a părăsit oglinda lui statică, a ieşit din imobilitatea mortificatoare şi s-a transformat într-o conştiinţă activă a lumii înseşi. Contemplîndu-şi chipul, el şi-a descoperit, rînd pe rînd, abisurile şi orbitoarea strălucire a cerului interior. Dragostea pentru sine a rămas, uimirea în faţa propriei existenţe este şi ea neştirbită, dar aspiraţia de a-şi înălţa frumuseţea pînă la aceea a Creatorului însuşi îl mîntuie acum de căderea în vegetal şi de eşuarea în orice alt regn inferior.

II. ...şi Substanţă Divină

Au şi calamităţile părţile lor bune. Din oarba dezlănţuire a acestora, care face uneori cît o iluminare, umanitatea îşi poate extrage reperele sale unice în drumul anevoios către credinţă şi către Dumnezeu. Una dintre cele mai importante relicve ale creştinătăţii, Giulgiul lui Cristos, în care trupul Mîntuitorului a fost învelit la punerea în mormînt, s-a născut, a supravieţuit şi s-a consacrat prin­tr-un şir de catastrofe. Prima dintre ele a fost jertfa însăşi, sacrificarea naturii umane a lui Iisus pentru mîntuirea omenirii de greul ei păcat originar. Ea a transformat o simplă pînză de in, perisabilă în principiu ca tot ce-i făcut de mîna omului, în substanţă incoruptibilă şi în purtătoare a unui miracol perpetuu. Cea de-a doua este inundaţia din secolul patru de la Edessa, în urma căreia sfînta învelitoare a fost redescoperită după ce timp de trei secole i se pierduse urma. După vreo alte şase veacuri, în jurul anului o mie, Giulgiul este adus la Constantinopol, iar de aici, prin secolul XIV, unul dintre cavalerii cruciaţi îl salvează din mîna păgînilor şi îl duce în Franţa. Către sfîrşitul anilor 1500 ajunge în Italia, la Torino, unde se păstrează pînă astăzi. Intre timp, sfînta relicvă mai trece prin două devastatoare incendii, ultimul dintre ele petrecut chiar acum vreo doi ani, în perioada premergătoare Paştilor. Dar nici una dintre aceste încercări, care au însemnat trecerea prin apă, prin spadă şi prin foc, nu i-a atins cu nimic materia şi cu atît mai mult semnele prezenţei lui Iisus. Dimpotrivă, autoritatea Giulgiului s-a consolidat, iar autenticitatea lui a fost scosă de sub orice umbră de îndoială. Insă nu istoria sa aventuroasă şi suita de minuni care îi marchează destinul sînt aici importante, ci funcţia lui, calitatea de sursă pentru o întreagă tipologie a unei estetici sacre. Pentru că în ţesătura pînzei, în substanţa intimă a fibrei, s-au imprimat semnele vagi ale chipului şi ale trupului cristic. Inviat din morţi şi înălţat la ceruri, ieşit, cu alte cuvinte, din istorie şi din lumea senzorială, Iisus a lăsat pe linţoliu imaginea adevărată a făpturii sale. Studii aplicate, cu pretenţii savante ori fundamentate doar pe intuiţiile istoricului de artă, au încercat să demonstreze că toate marile reprezentări ale Mîntuitorului, de la cele medievale şi pînă la cele strict legate de civilizaţia bizantină şi de lumea ortodoxă, sînt preluări exacte ale modelului originar. Chiar dacă ar fi adevărată această ipoteză a copierii nemijlocite, nu numai în spiritul, ci şi în litera ei, faptul nu este, în sine, revelator. Pentru că nu modelul plastic, indiferent de natura lui, contează aici în primul rînd, ci identificarea în absolut a imaginii cu modelul său. Chipul lui Iisus, aşa cum s-a imprimat el pe linţoliu şi, mai devreme, pe Drumul Crucii, pe năframa Sfintei Veronica, nu este consecinţa unui act mimetic, reflectare mecanică sau simplu rezultat al unei dexterităţi omeneşti, ci implicare directă şi miraculoasă a chipului sfînt în propria sa imagine. Icoana lui Iisus care înseamnă, de fapt, Icoana însăşi, adică arhetipul ei, este izvorîtă din substanţa dumnezeiască a Mîntuitorului şi mijlocită de natura sa materială şi omenească. Reprezentarea schematică, atemporală şi nemişcată, fără detalii anatomice şi fără capricioase sugestii psihologice, trimite fără dubii la spiritul hipostaziat. Care prin Giulgiu şi prin Năframă a generat o întreagă lume de imagini, a întemeiat o estetică şi a deschis un drum înconfundabil în istoria generală a artei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara