Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie:
Minciuna vine de la Răsărit (V) de Ştefan Cazimir

Panait Istrati considera că poate fi folositor cauzei proletare cu o singură condiţie: să nu scrie ca Barbusse. Autorul Focului efectuase primele lui călătorii în U.R.S.S. în anii 1927-1929 şi publicase, în 1930, volumul intitulat Russie. Membru al Partidului Comunist Francez, scriitorul ilustrează elocvent modul cum o anume convingere, oricît de sinceră şi de profundă în sine, poate fi total compromisă prin stîngăcia cu care o propagi. Unele pasaje ale cărţii dau senzaţia de parodie involuntară: "Studentul şi studenta care hoinăresc împreună discută despre cifrele de control stabilite prin cvasi-infailibilul Plan oficial de cinci ani... Iar Electrificarea este în U.R.S.S. un fel de zeitate publică. Armata Roşie şi G.P.U.-ul sînt iubite pentru că apără interesul general al oamenilor"; "această mulţime care devine noua rasă unificată a muncii nu este doar cea mai pură şi cea mai curată din cîte există, este şi cea mai fericită"; "Sper din inimă că Uniunea Sovietică nu va fi niciodată o altă Europă, şi sper şi mai mult că Eu­ro­pa va deveni o altă Uniune Sovietică" ş.a.m.d. Formarea "omului nou" n-ar presupune anihilarea personalităţii, ci dimpotrivă, expansiunea ei, întrucît "în faţa fie­căruia se deschid posibilităţi interzise exploataţilor care trăiesc în ţări cu patroni şi sclavi". Este greu de crezut că asemenea fraze ar fi putut să convingă pe cineva; mult mai probabil este că trezeau îndoieli, măcar în minţile dotate cu discernămînt.
E de observat totuşi că nici condeiul inflamat al lui Barbusse nu trece cu vederea unele falsificări ale realităţii, practicate curent de propaganda sovietică: "Fizionomia lui Alexei Maximovici şGorkiţ, cel puţin fizionomia lui actuală, este destul de alterată de către desenatori şi sensibil trădată de fotografii care se îmbulzesc în jurul lui. El nu aminteşte decît destul de vag nenumăratele lui portrete." Scriitorul francez nu recunoaşte la Gorki decît celebra lui mustaţă; chipul e pustiit, slăbit, împuţinat. O metonimie, s-ar zice, a relaţiei standard dintre imagini şi adevăruri în orice sistem totalitar.
Convorbirea lui Barbusse cu Gorki atinge, între altele, tema "autocriticii", aflată la ordinea zilei prin decizia factorilor politici de a-i imprima o largă dezvoltare. Potrivit opiniei lui Gorki, metoda poate duce la denigrare, iar străinii, în ignoranţa lor, vor culege impresii defavorabile. Altele erau în schimb exigenţele cititorilor francezi ai lui Barbusse şi ai ziarului Le Monde: "De ce nu vorbiţi despre U.R.S.S. - îmi scriu ei - decît pentru a înălţa lauda şi niciodată pentru a formula critici?" Răspunsul scriitorului nu e greu de imaginat: "Acest război al revelaţiilor, dacă mă pot exprima astfel, pe care îl ducem unii contra celorlalţi în jurul adevăratului chip al U.R.S.S. trebuie, repet, să se refere la ansambluri şi nu la detalii, întrucît, contrapus ansamblului, detaliul minte"; "Ideologic, artistic, această ţară născută dintr-o nouă formulă merge cu paşi de uriaş. Dacă aţi spus acest lucru şi arătaţi apoi, dacă doriţi, cîteva umbre ale tabloului, numai atunci sînteţi veridici, pentru că aceste umbre, istoriceşte, nu contează. Dacă nu le arătaţi, nu greşiţi." Motivarea viziunii apologetice devine aici vecină cu cinismul. O întrebare la care partizanii metodei nu vor răspunde niciodată ar putea să sune astfel: de la ce proporţie în sus detaliile încetează să se dizolve în ansamblu, respectiv excepţiile să confirme regula?
*
O evoluţie a atitudinii faţă de U.R.S.S., parţial comparabilă cu aceea a lui Panait Istrati, înregistrează André Gide. Prefaţînd, în 1938, o amplă carte despre Russia (Yvon, L^U.R.S.S. telle qu^elle est), scriitorul marchează punctul final al propriei sale clarificări: "Cînd, în 1923, Yvon pleca în Rusia, o făcea cu fervoarea unui comunist militant, cu toate speranţele de care atîţia alţii (precum noi înşine) s-au vindecat cu încetineală şi pe care, vai!, prea numeroşi se obstinează a le mai păstra. ş...ţ Minciuna U.R.S.S. i-a rătăcit mult timp nu doar pe naivi, ci uneori pe cei mai buni dintre noi. Fie ca această carte să-i ajute a-şi deschide ochii".
Pînă la formularea unor astfel de concluzii, Gide străbătuse un drum sinuos. Luînd cuvîntul în Piaţa Roşie la funeraliile lui Gorki (20 iunie 1936), scriitorul spunea: "Soarta culturii este legată în cugetele noastre cu însuşi destinul U.R.S.S. O vom apăra." Şi mai departe, susţinînd că autorii valoroşi de pretutindeni fuseseră întotdeauna, într-o măsură sau alta, spirite militante şi rebele, el afirma că "în U.R.S.S., pentru prima oară, chestiunea se pune în mod cu totul diferit: fiind revoluţionar, scriitorul nu mai este un opozant. Cu totul dimpotrivă, el răspunde voinţei celor mulţi, a întregului popor şi, cu atît mai admirabil, a conducătorilor săi." Reproducînd discursul în Retour de l^U.R.S.S, autorul îi ataşează o notă de subsol: "Aici mă înşelam; curînd, vai!, a trebuit s-o recunosc."
Impresiile lui Gide asupra Uniunii Sovietice cuprind două volume: Retour de l^U.R.S.S. (1936) şi Retouches a mon Retour de l^U.R.S.S. (1937). Atitudinea scriitorului pendulează între dorinţa de a spune adevărul şi grija, pînă la un punct, de a nu dăuna "cauzei". Gide declară, în prima carte, că ar fi ezitat să o publice, ba chiar să o scrie, dacă nu şi-ar fi păstrat "convingerea intactă, nestrămutată, că pe de o parte U.R.S.S. va triumfa asupra gravelor erori pe care le semnalez; iar pe de altă parte, ceea ce e mai important, că erorile particulare ale unei ţări nu pot compromite adevărul unei cauze internaţionale, universale". Faptele consemnate nu susţin însă premisa, în sensul că nu deschid perspectiva ameliorării şi nu încurajează nici o speranţă. Ceea ce îl izbeşte pe călătorul francez este, mai ales, fenomenul uniformizării: "această depersonalizare, spre care totul, în U.R.S.S., pare să tindă, poate fi socotită un progres? în ce mă priveşte, n-o pot crede"; "Fericirea tuturor nu se obţine decît spre paguba fiecăruia. Ca să fiţi fericiţi, fiţi conformi"; "De altminteri, oamenii au spiritul astfel modelat încît acest conformism le devine lesnicios, natural, insensibil, aşadar nu cred să conţină ipocrizie." Pravda îi învaţă zilnic pe oameni ce se cuvine să ştie, să gîndească şi să creadă: "Drept urmare, ori de cîte ori conversezi cu un rus, este ca şi cum ai conversa cu toţi." Scriitorul notează, în acelaşi spirit, ruperea integrală a ţării de exterior, cetăţenilor sădindu-li-se ideea că, în străinătate, totul şi în toate domeniile merge mult mai rău decît în U.R.S.S. în schimb, tot ce se face în ţară trebuie aprobat cu sinceritate şi cu entuziasm, iar protestele sau criticile, oricît de timide, sînt posibile de pedepsele cele mai aspre şi, de altfel, imediat înăbuşite.
în holul unui hotel din Soci, Gide culege din gura unui pictor profesiunea lui de credinţă: "Vrem să creăm o artă nouă, demnă de marele nostru popor. Arta, astăzi, trebuie să fie populară - sau să nu mai fie." Inflexibil la obiecţiile francezului, pictorul, după cîteva minute, apare la Gide în cameră şi îi spune cu glas scăzut: "Nu mai încape vorbă! Ştiu, fireşte... Dar adineaori eram ascultaţi şi... expoziţia mea trebuie să se deschidă în curînd." Prilej pentru călătorul străin de a constata, o dată în plus, că "nimic mai mult decît o şedere în U.R.S.S. (sau în Germania, se înţelege de la sine) nu te poate ajuta să apreciezi nepreţuita libertate de spirit de care încă ne bucurăm în Franţa, şi de care uneori abuzăm."
Cea de-a doua carte, Retouches a mon Retour de l^U.R.S.S., se deschide cu o întrebare îngrijorată, adresată simpatizanţilor regimului sovietic: "pînă cînd va trebui să încuviinţăm? Mai curînd sau mai tîrziu, ochii vi se vor deschide; vor fi siliţi să se deschidă. Atunci vă veţi întreba, dacă sînteţi oneşti: cum de i-am ţinut închişi atîta vreme?" Un loc notabil în noul volum revine denunţării practicilor sovietice în mistificarea călătorilor străini şi în coruperea unora dintre ei: "Desigur, mi se părea firească încercarea de a-l primi pe oaspete pe cît cu putinţă mai bine şi de a-i prezenta ce e mai bun. Dar ceea ce mă mira era marea distanţă dintre acest Ťmai bunť şi starea generală de lucruri". Scriitorul mărturiseşte a nu fi călătorit niciodată în condiţii atît de fastuoase, beneficiind mereu de cele mai bune mijloace de transport, de cele mai bune camere în cele mai bune hoteluri, de mîncarea cea mai abundentă şi mai aleasă. "Şi ce primire! Ce atenţii! Ce solicitudine! Aclamat pretutindeni, adulat, răsfăţat, sărbătorit. Nimic, spre a-mi fi oferit, nu părea prea bun, prea distins." După unul din banchetele organizate în cinstea lui, Gide notează în carnet: "Nu mi-e doar scîrbă de aceste ospeţe; le condamn. ş...ţ Nu sînt doar absurde, ci imorale, antisociale." Propaganda sovietică nu făcea economii cînd era vorba să-i seducă pe străini. Dar, cel puţin în cazul lui Gide, investiţia a fost sterilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara