Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie:
Minciuna vine de la Răsărit (VII) de Ştefan Cazimir

Relatările postbelice ale călătorilor români în U.R.S.S. se supun fără abateri normelor propagandei oficiale, şi faptul nu e de natură să surprindă în condiţiile unei ţări ocupate. Ceea ce poate suscita interes, partitura rămînînd aceeaşi, sînt tonalităţile diferite ale vocilor, modul în care una sau alta se conformează directivelor şi duc ordinul la îndeplinire.
Mihail Sadoveanu îşi adună într-o culegere (Caleidoscop. Impresii din Uniunea Sovietică. Problema rurală, 1946) o seamă de articole publicate în presă, anexîndu-le un text în loc de prefaţă, destinat să răspundă unor întrebări ale cititorilor: "O doamnă cultivată, care iscăleşte ŤUn glas din singurătateť, rezumă mai bine - mi se pare mie - nedumeririle la care mi se pretinde răspuns." Din cele cinci întrebări ale corespondentei, mai acute sînt primele două: "Va trebui oare să uităm cu totul cine am fost în strămoşii noştri, nici să nu ne mai întrebăm cine vom fi mîne, în urmaşii noştri?"; "Va trebui să ucidem în noi orice dragoste, orice legături, orice sentiment de proprietate a pămîntului acestuia pe care ne-am născut din moşi-strămoşi?" Replica lui Sadoveanu e o eschivare inabilă, mai bine zis - o schimbare de subiect: "Am să vă răspund imediat şi fără înconjur că eu nu mai am îndoieli cu privire la democraţia Uniunii Sovietice şi că teama, care avea un temei pe vremea împărăţiei ţarilor, acuma nu mai are nici un rost de a stărui. ş...ţ Cît n-am cunoscut lumea nouă sovietică, m-am putut înşela asupra realizărilor de acolo. Dar după ce am văzut cu ochii şi am auzit cu urechile, mă mai pot oare îndoi?" Nepotrivirea dintre întrebări şi răspunsuri este de-a dreptul izbitoare. Sadoveanu nu înţelege îngrijorările cititoarei sale sau, mai grav, se preface a nu le înţelege.
în piesa de temelie a culegerii, Lumină de la Răsărit, autorul însuşi dă glas fostelor lui nedumeriri, cărora mai apoi le-ar fi găsit dezlegarea: "Deşi eram informat în parte asupra realizărilor Uniunii, mărturisesc că am avut şi eu de făcut obiecţiuni. Unele din aceste obiecţiuni veneau din ştiri necomplete, altele din prejudecăţi. Ce înseamnă acolo libertate, cînd individul este robit intereselor colectivităţii? Ce devine căminul meu, familia mea? Care e situaţia intelectualilor într-o societate în care s-a realizat nivelarea, deci mediocrizarea?" De un haz amar, cel puţin în percepţia actuală, apare dezmeticirea scriitorului, asemuită de el - supremă deriziune - cu convertirea apostolului Pavel: "Am avut o revelaţie oarecum mistică cetind Constituţia din 1936 a Uniunii Sovietice. Tuturor rezervelor directe faţă de lumea nouă răsăriteană le găseam răspunsuri precise şi limpezi. Negurile pe care o propagandă bolnavă le revărsase asupra lumii noastre se risipeau, soarele răsăritului biruia balaurul îndoielilor mele." Simpla lectură a Constituţiei U.R.S.S. n-ar fi avut, desigur, asemenea efecte în absenţa contextului istoric adecvat: "Armatele victorioase ale Răsăritului duc legea dreptăţii acestei lumi nouă în inima lumii vechi." Este, în alţi termeni, cunoscuta formulă a lui Stalin dintr-o convorbire cu Milovan Djilas: unde ajunge soldatul sovietic ajung şi rînduielile comuniste. Sadoveanu nu sesizează contradicţia dintre enunţul citat mai sus şi vorbele perfide ale lui A. I. Vîşinski, adresate unei delegaţii A.R.L.U.S. în martie 1945: "comunismul Uniunii, a zis domnul Andrei Vîşinski, nu e marfă de export; însă de tot ce s-a săvîrşit bun acolo şi s-a izbîndit, se pot folosi şi alţii".
Scriitorul vizitează Uniunea Sovietică în iunie 1946, cu ocazia celebrării a 220 de ani de existenţă ai Academiei de Ştiinţe. Tonul relatării se inflamează şi devine patetic: "Ostenitorii cu braţele ai lumii de aici au fost liberaţi definitiv. îndeosebi ţăranii au găsit pacea vieţii lor şi dreptatea. Viitorul ei se deschide înainte. Trecutul nu se va mai întoarce în veac şi pururi." Concluziile privind viitorul României n-ar fi putut să arate altfel: "Deci, îmi spun eu, fiinţa poporului meu, cu tot ce are el propriu şi valoros, dobîndeşte un sprijin puternic, pe care nu l-a avut niciodată în veacuri. Uniunea Sovietică va fi o putere de garanţie a dezvoltării libere a popoarelor mici învecinate. Astfel văd asigurată deplin justiţia pentru poporul meu de ţărani." Cît credea autorul Baltagului în adevărul acestor fraze şi cît reprezenta tributul plătit obedienţei şi conformismului? Ignoramus ignorabimus.
Cu cîteva luni în urma lui Sadoveanu, era rîndul lui G. Călinescu să viziteze Uniunea Sovietică. Entuziasmele facile ale primului îi rămîn străine celui de-al doilea. Preocuparea constantă a criticului, laitmotivul însemnărilor sale (Kiev, Moscova, Leningrad, 1949) este să argumenteze "normalitatea" societăţii sovietice, în polemică implicită sau explicită cu străinii care o negaseră (sînt menţionaţi, dintre ei, G. Duhamel şi A. Gide). Elocvent este şi unghiul din care călătorul îşi formulează observaţiile, acela - declarat - al unui "burghez", aşadar nicidecum un zelator al comunismului, ci un spirit, dimpotrivă, detaşat şi lucid: "am construit o impresie asupra vieţii sovietice, demonstrînd posibilitatea pentru un om de aici, transportat brusc cu avionul dincolo, de a-şi continua existenţa fără nici o surpriză într-o lume cu desăvîrşire reală şi posibilă". Sau: "Ceea ce pot să afirm cu tărie, pentru cine îşi mai închipuie că în U.R.S.S se fac Ťexperienţeť, este că totul merge ca pe roate în chipul cel mai firesc cu putinţă şi că, dacă cineva nu ţi-ar lămuri cum stau lucrurile, n-ai băga de seamă nimic neobişnuit."
Edificat în privinţa "firescului" societăţii sovietice (deşi nu ştim ce explicaţii i se vor fi dat pentru a-i consolida această idee), criticul evadează din actualitate, încercînd să definească "spaţiul a priori rus, cu vastitatea lui specifică şi cu efectele sesizabile asupra spiritului uman. Kremlinul îi apare ca un "monument de Renaştere", realizat îndeosebi de artişti italieni, dar care "au fost deznaţionalizaţi prin forţa cerului şi a spaţiului"; "E o Renaştere incivilă şi exaltată, aşezată pe un teren nebulos". Asupra metroului moscovit, dincolo de impresia generală de grandoare, observaţiile lui Călinescu nu exclud accentele critice, vizînd mai ales sculpturile subterane: "Metoda aceasta, contemplînd lucrurile de aproape, de a copia toate elementele aspectului civil, bocanci, ciorapi, costum de baie etc., nu e poate cea mai nimerită din punctul de vedere al economiei artistice. Nişte nuduri oneste, alegorizînd sumar, ar fi fost mai sugestive." Privitorul de astăzi, liber în expresia judecăţilor sale, ar pune fără dubiu eticheta "kitsch". La fel, pe ceea ce criticul, în spirit diplomatic, numeşte "cultul arheologic învederat în mobilier": "La Moscova, am în camera cu cer albastru şi stele poleite, pe lîngă patul-sarcofag şi biroul pe opt cariatide de bronz, vitrina amintită de ştuc aurit, un garderob cu ornamente de porţelan, o oglindă în stil pseudo-Empire pînă în tavan, o canapea, o masă, patru fotolii, o noptieră în acelaşi stil, o altă masă cu alte două fotolii, un fotoliu în faţa biroului.ş...ţ Peste tot, de asemenea, pe birouri sunt abajure, unele mai moderate, altele mari ca nişte umbrele. Patriarhul, mareşalii (cum constat din fotografii) au pe masă astfel de abajure de foarte mult bun gust. Ironie ascunsă sau eclipsă a simţului critic? O întrebare similară iscă "abundenţa de ceasuri de prin palate şi muzee, semn neîndoielnic al circulaţiei largi a acestor instrumente.ş...ţ Ni se spune că unii ofiţeri purtau la brîu cîte cinci." Este vorba, evident, de ofiţerii Armatei ţariste. Dar şi în 1945, unul din ostaşii sovietici care au înfipt steagul roşu pe Reichstag avea pe mînă două ceasuri, detaliu eliminat prin retuşarea fotografiei.
Vorbind despre plastica rusă contemporană, Călinescu adoptă vizibil postura de avocat al unei cauze dubioase: "Să nu se creadă cumva că sculptura e în Uniunea Sovietică o artă improvizată, pentru anume nevoi didactice.ş...ţ Nici nu e cu putinţă ca în Uniunea Sovietică să se facă mari erori de gust, date fiind trecutul şi ambiţia.ş...ţ Am văzut lucruri mediocre, nici unul însă fără noţiunea artei celei mai evoluate." Rezerve explicite suscită în schimb unele spectacole de operă: "Scenele sunt enorme şi regizorul ţine să le umple cu decoruri pe toată întinderea lor. Se face o risipă de materiale nemaiînchipuită." La o reprezentaţie cu Cneazul Igor, "într-un anume moment se desfăşoară mulţimea cu steaguri nenumărate şi multicolore şi în costume foarte spectaculoase. Tabloul e măreţ, de un efect pictural incontestabil, dar apoi repetat prea des devine monoton.ş...ţ Aş zice, cu un paradox, că nu poţi auzi muzica din cauza decorurilor." Asistînd la parada din 7 noiembrie 1946, Călinescu notează: "Sub aspect artistic, se vedea cît de colo că îndărătul ei şedea un regizor"; "De observat că parăzile sunt concepute mozaical şi cer să fie privite nu de la acelaşi nivel, ci de pe un plan superior. Ele au în vedere parcă spectatori aşezaţi pe turnurile Kremlinului." Ceea ce Călinescu evită să spună este că perspectiva optimă asupra parăzii se obţinea din tribuna mausoleului...
Tema "normalităţii" peisajului social sovietic, abordată sub diverse unghiuri, revine în capitolele finale ale cărţii. De pildă, "este o idee eronată că societatea sovietică prezintă un aspect uniform. Dacă n-ai veni încărcat de anume prejudecăţi, ai observa îndată fireasca inegalitate calitativă, determinată de meritul fiecăruia"; "sub raport uman, cetăţeanul sovietic n-a simţit deloc că se izolează de restul lumii. Viaţa lui a rămas posibilă şi normală"; "Fiţi liniştiţi, în Rusia s-a schimbat Constituţia şi condiţiunile de viaţă materiale, oamenii au rămas ca toţi oamenii". Acest îndemn la "linişte" se ivise şi anterior sub condeiul lui Călinescu, puţin înaintea călătoriei în U.R.S.S.: "Cine priveşte politica cu filozofie capătă o linişte asemănătoare cu a omenirii în genere, care ştie că pămîntul nu se scufundă, şi această linişte ne ajută să ne vedem de treabă şi să nu ne bocim pentru nenorociri imaginare." (Puţină filozofie, în "Naţiunea" nr. 125, 21 aug. 1946) G. Călinescu a avut dreptate: pămîntul, ce-i drept, nu s-a scufundat. în schimb ţările estice, între care şi România, s-au scufundat pentru multă vreme în întunericul totalitar, iar criticul însuşi n-a fost scutit, în existenţa personală, de dezminţirea aspră a viziunilor lui "liniştitoare".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara