Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Miniaturi colosale de Sorin Lavric

A tras de laudele de pe coperta a patra, potrivit cărora Eleganţa ariciului este o „fabulă filosofică încîntătoare“, al cărei conţinut o preschimbă într-un „adevărat laborator alchimic“, am trecut la lectura delicatesei. Nu-i la îndemîna oricui să toarne, în formă alegorică, subtilităţi alchimice. Mai mult, tot de pe coperta a patra se desprinde promisiunea că, citind romanul, „fiecare îşi poate găsi rezolvarea propriilor probleme“. O alegorie terapeutică îţi spui, genul de proză inspirată ce dă cititorului o stare de graţie în virtutea căreia conştiinţa scapă de tracasările zilei. Că pe deasupra alegoria mai are virtuţi filosofice, detaliul ţine de înzestrarea de excepţie a autoarei, Muriel Barbery fiind o marocană născută la Casablanca în 1969, cu studii filosofice la École Normale Supérieure de Fontenay-Saint- Cloud.
Însufleţită de idealuri educative, Muriel Barbery şi-a pus talentul în slujba instruirii elevilor de liceu, pentru ca apoi, resemnată de zădărnicia efortului, să renunţe la învăţămînt şi să se apuce de scris. Nu a scris decît două romane, dar cîştigul cules de pe urma lor i-a înlesnit mutarea în Japonia, ţara de care e legată printr-o vie pasiune culturală. Astăzi locuieşte acolo în încercarea de a se molipsi de simţul nipon pentru „miniaturi colosale”.
Atras, aşadar, de recomandările mirifice de pe copertă, am citit romanul în rîndurile căruia alchimia nu există, fabula nici atît, iar putinţa ca sensul naraţiunii să rezolve cuiva problemele personale e exclusă. Cartea e un soi de critică a moravurilor făcută de pe picior proletar, protagonista romanului fiind o biată portăreasă de la un bloc cu opt apartamente de lux de pe strada Grenelle nr. 7, din Paris. Cum de 27 de ani se complace în aceeaşi slujbă, locatarii s-au obişnuit s-o privească pe Renée Michel, căci acesta e numele ei, drept ceea ce e: o femeie de serviciu stînd într-o gheretă spre a primi poşta şi a uda florile din curte. Privirea lor alunecă cu nepăsare peste slujnică, în virtutea indolenţei cu care suspuşii îi ignoră pe sărăntoci. Numai că sărăntoaca noastră are os ales, arătînd preocupări fine, de o subţirime ce o ridică peste hramul proprietarilor, întrucît îl studiază cu acribie pe Kant, se revoltă pe seama absurdităţii unei discipline ca fenomenologia, îl consideră pe Husserl un gînditor plat (în consecinţă crede că numele lui Edmund Husserl se potriveşte mai degrabă „unui nume de aspiratoare fără sac” (sic!)- p. 48) sau intuieşte sterilitatea unui autor exotic ca William Ockham. Fireşte, îl citeşte pe Marx, a cărui Ideologie germană o consideră soclul antropologic al schimbării lumii, şi îl venerează pe Tolstoi, recitind cu reculegere catehetică pasaje din Război şi pace. Pe scurt, portăreasa e o autodidactă de elită, o vestală discretă în pielea căreia arde un spirit superior, faţă de care proprietarii imobilului sînt căzături blazate, atinse de lenea minţii. Şi astfel raportul valoric se răstoarnă, portăreasa devenind o proletară de protipendadă, în vreme ce proprietarii sînt burghezi de mahala, căci adevărata nobleţe ţine de spirit, nu de rang, putere sau faimă.
Singura fiinţă din tot blocul care intuieşte aristocraţia de spirit a portăresei este o fetiţă de 12 ani, Palome, o nubilă supradotată notîndu-şi în jurnal meditaţii ironice despre vanitatea stearpă a părinţilor, despre prostia vecinilor şi despre dezastrul vieţii adulţilor. Palome e un Nietzsche în fustiţă, judecînd cu sarcasm moravurile corupte ale clasei dominante. Detaliul stînjenitor că ea însăşi face parte dintr-o familie avută, deci dintr-o pătură pe care o detestă cu aplomb diatribic, detaliul acesta îşi găseşte în ochii lui Palome un remediu radical: fetiţa îşi promite să se sinucidă atunci cînd va simţi că vîrsta copilăriei va lua sfîrşit. Între Palome şi Renée se leagă o complicitate cuvenită spiritelor elevate, o cîrdăşie exclusivistă de la care ceilalţi locatari sînt respinşi.
Un singur intrus va fi primit în clubul minţilor elevate, şi asta graţie înrudirii de spirit: Kakuro Ozu, un japonez pensionar, care cumpără un apartament în imobilul din strada Grenelle. Înzestrat cu fler în sesizarea naturilor rafinate, domnul Ozu o recunoaşte spontan pe vestala travestită în portăreasă, prietenia lor fiind din tagma „sufletelor gemene”: simt la fel şi gîndesc la fel, bucurîndu-se de „măreţia lucrurilor mărunte”, al căror firesc ne înconjoară şi cărora de obicei nu le dăm atenţie: înfăţişarea florilor, tihna participării la ceremonia ceaiului, un tablou cu natură moartă, sau un peisaj surprins într-un film artistic. Toate fac parte din categoria miniaturilor colosale, acele lucruri aparent anodine a căror frumuseţe dau de fapt farmec vieţii. Se vede limpede că filosofia, atîta cît e în roman, se învîrte în jurul personajului japonez, a cărui apariţie aduce izbitor cu o plombă narativă de care autoarea avea nevoie ca să rupă atmosfera de băşcălie cu care încărcase pînă atunci paginile. Prin urmare, cartea e ca o peltea de răutăţi amuzante întrerupte de ivirea unui lemur din alt tărîm, Japonia arhaică, al cărui rost e să salveze de frivolitate un pseudoroman. Fără Kakuro Ozu, cartea nu ar fi ieşit din marasmul unor sarcasme sprinţare în marginea societăţii franceze, fiind osîndită să băltească într-un aer vitriolant de perpetuă critică a moravurilor citadine, dar o critică făcută de pe poziţia antropocentrică a insului raţional. Iată cum se descrie pe sine portăreasa cu veleităţi speculative: „Nu am copii, nu mă uit la televizor şi nu cred în Dumnezeu, toate poteci pe care apucă oamenii pentru ca viaţa să le fie mai facilă. Copiii ne ajută să amînăm sarcina dureroasă de a ne face nouă înşine faţă, lucru de care pe urmă au grijă nepoţii. Televiziunea ne distrage de la istovitoarea necesitate de a construi proiecte pornind de la nimicul existenţelor noastre frivole; amăgind ochii, descarcă mintea de marea operă a sensului. Dumnezeu, în sfîrşit, linişteşte temerile noastre de mamifere şi insuportabila perspectivă că plăcerile noastre se vor sfîrşi într-o zi. De aceea, fără viitor, nici descendenţă, fără pixeli pentru a abrutiza conştiinţa comică a absurdităţii, cu certitudinea sfîrşitului şi anticiparea vidului, cred că pot spune că nu am ales calea facilităţii.” (p. 183) Într-adevăr, calea nu e facilă, dar negreşit e plată, fiind semnul agoniei galice: un ateism steril sub imperiul căruia Franţa se duce de rîpă cu fiecare generaţie.
Ce frapează e că personajele nu sînt compatibile: portăreasa e scundă, urîtă, dolofană, cu bătături la picioare şi mirosind urît, şi culmea tocmai în această mogîldeaţă un gentleman precum Kakuro, rămas văduv şi căutînd o femeie calidă, vede o apoteoză a spiritului. Ficţiunea e trasă de păr, de un nefiresc ţipător, de parcă un cerb s-ar simţi atras de o curcă. Dar la francezi, cerbii sînt egalii curcilor. În ciuda efortului de a aduce la acelaşi rang personaje fără afinitate lăuntrică, alăturarea celor trei – vestala cu chipiu de portăreasă, geniul în fustiţă şi pensionarul cultivînd bonsai –, are ceva dintr-o mezalianţă căznită, croită din raţiuni care nu au legătură cu psihologia, ci cu ideologia egalitaristă. Multiculturalism în varianta comică a unui roman slab, vina nefiind a autoarei, Muriel Barbery, ci al canonului în vigoare: pe fondul unui colaps al romanului francez, cartea jucăuş- maliţioasă a lui Barbery trece drept o izbîndă. În realitate, Eleganţa ariciului n-are intrigă şi nici tensiune, fiind o depănare de motive pestriţe (moda, rugbiul, sexul, drogurile, psihanaliza, politica, islamul etc.) care se încheie abrupt printr-un deznodămînt scos din manşetă: portăreasa e călcată de maşină, romanul sfîrşind sec, fără consolări suplimentare, cu japonezul şi geniul în fustiţă stînd în curtea blocului şi ascultînd, în amintirea răposatei, cîteva acorduri de pian.
Titlul cărţii se vrea o pledoarie pentru graţia oamenilor cu aspect ingrat. Ariciul pare un animal indolent, rău şi necomunicativ, cînd de fapt sub ţepii lui se ascunde o eleganţă pe care nu o percepe decît ochiul versat. Concluzie? Ariciul e frumos, chiar dacă e inestetic. Portăreasa e ariciul cu eleganţă interioară, curca cea deşteaptă cu fumuri de lebădă. O proletară de protipendadă înfruntînd prejudecăţile semenilor.
Şi atunci mă întreb: unde e fabula atrăgătoare? Unde-i athanorul motivelor alchimice pe care revistele „Elle”, „L’express” şi „Le monde” ni le strecoară pe coperta a patra? Discrepanţa dintre elogiul adus volumului şi conţinutul lui e drastic. Şi atunci cum să te îndoieşti că, fără competenţa unor reviste de critică literară, unde verdictul estetic să fie în acord cu conţinutul cărţii, literatura se duce în jos?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara