Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Minoritatea activă de Sorin Lavric

E o senzaţie ciudată să recen­zezi autori despre care ai auzit vorbindu-se de rău. E ca şi cum, săvîrşind un gest de frondă, te acoperi de bănuiala că de ei te leagă un interes ocult. Ocult şi deopotrivă nesănătos, precum o alianţă de care e bine să te fereşti cît mai mult. Iată două motive pentru care volumul Laviniei Betea îşi merită cronica. În fond, citind Bărbaţi şi femei, mi-am dat seama că poţi afla lucruri subtile chiar şi de la autori a căror imagine a avut de suferit. Şi cum Lavinia Betea are de cărat în spate un caz de plagiat de pe urma căruia a intrat în zona autorilor căzuţi în dizgraţie, faptul că volumele sale nu au avut parte de cronici de întîmpinare e explicabil. Pagina de faţă, chiar dacă nu poate remedia starea generală, îi poate aduce măcar o adiere de consolare.

Acestea fiind spuse, să lăsăm autorul şi să ne aplecăm asupra cărţii. Bărbaţi şi femei e povestea unei duble întîlniri: cu Parisul în care autoarea a stat graţie unei burse de studii; şi cu un intelectual pe care autoarea îl consideră un magistru: Serge Moscovici. În consecinţă, sunt două tipuri de însemnări care atrag atenţia în paginile volumului: mai întîi, observaţiile psihologice privitoare la lumea pariziană şi, în al doilea rînd, dialogurile cu Serge Moscovici. Iar dintre ideile intelectualului francez, cea care iese în relief este teoria minorităţilor active.

Dar cum cartea Laviniei Betea poartă numele de Bărbaţi şi femei, se subînţelege că tema anunţată în titlu străbate, ca un leitmotiv, întreaga naraţiune. Şi poate cea mai frumoasă bucată e cea în care autoarea descrie cum, privind pe fereastra apartamentului în care locuia la Paris, surprinde în clădirea alăturată un bărbat făcîndu-şi toaleta: "Prin cadrul ferestrei mele privesc cum un bărbat îşi pregăteşte trupul. Trecut de 50 de ani - îmi spun buclele părului argintiu şi torsul lui dezgolit. Gîndurile mele încremenesc în amănuntele şi lentoarea gesturilor lui. Păr potrivit cu föhnul şi cu peria, spume şi creme înainte şi după bărbierit, sprîncenele netezite, flacoane şi ustensile diverse pentru faţă, urechi, piept şi subsuori. În sfîrşit, gesturile cunoscute: spălatul pe dinţi şi îmbrăcatul cămăşii. Şi din nou părul: spumă şi fixativ. Dacă obiectele de care se serveşte ar lipsi iar mişcările s-ar lega şi desprinde din trupul fără veşminte cu muzică, armonia şi concentrarea ce leagă fiinţa lui de oglindă ar putea fi libretul unui balet modern. Îl privesc de aproape o jumătate de ceas. Nu simte atenţia mea de părtaş la ritualul său intim. Concentrat excesiv asupra mişcărilor în care-şi învăluie fiinţa, îngăduinţa ferestrelor e ignorată. Nici eu nu am sentimentul vinovăţiei de-a fi intrat în intimitatea cuiva. Imaginea bărbatului din baia atît de apropiată sugerează atît de mult perfecţiunea unui ritual încît pare la fel de personalizată ca şi construcţiile imagistice create de experţii în publicitate."

Şedinţa de sulemenire bărbătească, minuţioasă ca un ritual şi tacticoasă ca o plimbare, îţi adevereşte un implacabil adevăr contemporan: timpul petrecut în faţa oglinzii creşte pe măsura înaintării în vîrstă. Cu fiecare deceniu scurs mai adaugi cîteva minute la corvoada îndurată zilnic din faţa oglinzii. Numai că arsenalul cosmetic pe care bărbatul îl desfăşoară este atît de impresionant încît nu poţi să nu te întrebi care e pandantul masculin al cochetăriei. Iar faptul că sub simplitatea spontană a ţinutei masculine se ascunde un migălos efort de întreţinere se numără printre cele mai bune argumente pro feministe. Căci dacă performanţa de a arăta bine în public se plăteşte cu atîta risipă de timp înaintea oglinzii, atunci bărbaţii sunt negreşit egalii femeilor.
Mai departe, descrierea ambianţei pariziene trădează fineţea ochiului psihologic al autoarei. Oraşul bistrourilor, al cafenelor şi muzeelor îi prilejuiesc Lavinie Betea reuşite pagini de descriere cotidiană: "Bistroul parizian clasic e compus din două părţi: localul, plin pînă la refuz în după-amiezele şi serile ploioase sau friguroase, şi cea prin care se revarsă în stradă. şi consumatorii dinăuntru şi cei din afară par împerecheaţi ca într-un tipic tangou parizian, cîte doi la masă. Atît de mică încît e mai curînd sprijin pentru mîini, coate şi picioare, şi element de legătură între cele două corpuri care astfel alcătuiesc o pereche, indiferent că sunt de sexe diferite sau nu. Scaunele şi masa sunt orientate totdeauna către lumea care trece prin stradă. Bistroul apare astfel ca singurul loc unde buna-cuviinţă te-ngăduie să-i priveşti pe ceilalţi. Ca dintr-un acvariu poţi observa trecătorii care fac parte din peisaj, iar ei se uită la tine. Niciodată în metrou, pe stradă, în parc ori în sala de spectacol nu poţi întîlni aceste priviri directe ale oamenilor spre Ťobiectulť altor semeni. Vezi şi eşti văzut - va zîmbi Serge Moscovici la observaţiile mele. În unele bistrouri de pe artere mai îndepărtate de gurile de metrou sau staţiile de autobuz am văzut în semiîntunericul vreunui colţ cîte un bărbat sau o femeie scriind ori şoptind încet paharului de apă sau ceştii de cafea confesiuni pe care n-au cui le face. Aceşti nebuni blînzi care împînzesc Parisul surîzînd ori vorbind în gol par şi ei integraţi peisajului unic al metropolei gri-perlate."

În această ambianţă se vor desfăşura dialogurile Laviniei Betea cu Serge Moscovici, autoarea mărginin­du-se la rolul de grefieră a ideilor intelectualului francez. Două teme precumpănesc: relaţia dintre bărbaţi şi femei, şi rolul minorităţilor active. Pentru Serge Moscovici, competiţia socială înseamnă diferenţiere, în nici un caz omogenizare, iar egalitatea de drepturi dintre sexe nu presupune defel aplatizarea lor pînă la contopire. Şi asta fiindcă diferenţierea aduce tensiune, tensiunea aduce conflict, conflictul aduce concurenţă, iar concurenţa înseamnă progres ("progres" nu în sensul de schimbare în bine, ci în sensul de mergere înainte: lumea se schimbă, dar nu poţi spune dacă se schimbă în bine sau în rău, căci îţi lipseşte criteriul de apreciere). Iar dacă diferenţierea e condiţia obligatorie a evoluţiei, atunci unisexul înseamnă non-sex, de aici şi verdictul încurajator că diferenţele dintre sexe nu numai că nu vor putea fi abolite, dar nici nu e de dorit să se întîmple asta. Discriminarea fiziologică, ca deosebire constituţională a sexelor, e un dat inexorabil. Desfiinţarea ei ar fi ca o netezire aducătoare de moarte: o societate sucombînd sub lespedea de linişte a unei armonii pansexuale.

Sunt trei probleme care sar în ochi la această temă. Prima este că în cursul competiţiei sociale - pentru putere şi bani - bărbaţii îşi distribuie între ei femeile. Procesul e univoc, doar dinspre bărbaţi spre femei, nu şi invers. În acest fel, femeia devine indicele statutului masculin, cotaţia sa la bursa valorilor sociale. Cu alte cuvinte, după femeia de lîngă tine ţi se poate stabili poziţia pe care o ocupi în societate. Strălucirea trofeului vorbeşte despre cîtă putere ai acumulat. Acest handicap este compensat de femei prin revanşa natalităţii. Altfel spus, bărbaţii au fost creaţi de femei pentru ca ele să se poată reproduce. În schimbul acestui rol fecundator, bărbaţilor li se conced cîteva din privilegiile cuvenite animalelor de pradă. Beţia puterii, obsesia proprietăţii şi mentalitatea de răpitor - toate acestea fiind privilegii care se plătesc scump: bărbaţii se senilizează mai repede şi mor mai curînd.

În prelungirea acestor privilegii se înscrie şi problema incestului. Serge Moscovici consideră incestul drept cea mai veche interdicţie din lumea oamenilor. Trăsătura frapantă a incestului este că interdicţia priveşte cu precădere raportul dintre mamă şi fiu, iar nu pe cel dintre tată şi fiică. Explicaţia: moştenirea şi dreptul proprietăţii pe linie paternă, în defavoarea celei dobîndite pe linie maternă. Concluzia: castitatea femeii dintr-o familie este garanţia proprietăţii acelei familii.

A treia problemă este că sursa moralei sunt legile. În acest caz, distincţia dintre legile nescrise (morala spontană de tip tradiţional) şi cele scrise (justiţia oficială a societăţii) se şterge în favoarea celor din a doua categorie. Pe scurt, justiţia poate modifica morala unei comunităţi. Aplicarea timp îndelungat a unei legi schimbă mentalitatea oamenilor în direcţia dorită de lege. De pildă, incestul. La început, interdicţia a fost o constrîngere menită a contracara o stare de fapt: împerecherile între rude. Indiferent că substratul era religios sau civil (succesiunea dreptului la proprietate), interdicţia a fost percepută la început ca o coerciţie. Şi chiar dacă iniţial a fost încălcată, cu timpul ea s-a întipărit atît de adînc încît astăzi a devenit o normă morală de la sine înţeleasă. Astăzi nimeni nu se îndoieşte că incestul e dăunător. Concluzia: dacă vrei să impui oamenilor o idee, dă-i o lege care să le interzică posibilitatatea de a i se împotrivi. Cu timpul, interdicţia nu va mai fi resimţită ca ceva restrictiv, ci ca pe un fapt firesc, apărut de la sine în cursul istoriei.

Şi astfel ajungem la problema minorităţilor active. Cum însăşi expresia ne-o spune, accentul cade pe adjectivul "activ". Există grupuri umane care pot exercita un efect modelator asupra majorităţii din care fac parte. Din acest punct de vedere, există minorităţi pasive, a căror prezenţă inerţială echivalează cu o simplă existenţă numerică. Ele există doar statistic, fiind înghiţite de colectivitatea dominantă şi neapărînd decît sub forma graficelor în cursul recensămintelor. Şi mai există şi minorătăţile active. Mecanismul prin care aceste minorităţi pot influenţa majoritatea se reduce la trei trăsături: 1) arta de a transforma o problemă într-un conflict. 2) puterea de a dovedi un comportament rezistent, în sensul că membrii minorităţii îşi menţin poziţia fără să facă concesii. 3) stăruinţa cu care membrii sunt zeloşi pînă la fanatism. Consecinţa acestor trăsături este că minorităţile creează conflicte sociale al căror deznodămînt constă în impunerea punctului lor de vedere. Aceasta e pîrghia prin care mentalul unei colectivităţi poate fi modificat de o minoritate.

Pus în faţa acestor trăsături, nu poţi să nu te întrebi dacă astfel de minorităţi nu merită numele de elite. Cum nu poţi decît să regreţi că Lavinia Betea nu şi-a ilustrat consideraţiile cu exemple concrete. Una peste alta, o carte plăcută la lectură, în ciuda unui aer de marxism pe alocuri agasant.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara