Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Restituiri:
Mioriţa şi Mircea Eliade de Şerban Cioculescu


În volumul Dialoguri literare (Editura "Minerva", Buc., 1987) , Şerban Cioculescu preciza că generaţia din care făcea parte Mircea Eliade era mai degrabă existenţialistă, în timp ce a lui însuşi era una intelectualistă. Şi tot acolo, în dialogul intitulat Mircea Elaide - Homo duplex preciza, cu luciditatea-i caracteristică, împrejurarea că generaţia sa "n-a dat valori planetare ca aceea a lui Mircea Eliade, dar, precedând-o, a contribuit la omologarea talentelor celeilalte". Comentase, de altfel, cel dintâi, în 1928, manifestul intitulat Itinerar spiritual (1927), fapt pomenit de Eliade în primul lui volum de Amintiri (Mansarda), apărut, în 1966, la Madrid: "Şerban Cioculescu l-a comentat critic, dar cu o extraordinară simpatie, în Viaţa literară". Fusese, spunea criticul, ca "un salut de arme de pe altă poziţie militantă".

Şerban Cioculescu admira romanul Maitreyi, pe care-l considera o capodoperă, dar admira şi vasta operă eliadestă din domeniul istoriei religiilor. Faptul acesta reiese cu claritate din eseul Fascinaţie, redactat în martie 1982 şi rămas nedescoperit în arhiva sa. Ideea de a aplica noţiunea de fascinaţie baladei Mioriţa i-a venit criticului în urma lecturii "interesantisimelor" Fragmente dintr-un Jurnal de Mircea Eliade. Demonstraţia criticului legată de cuvintele -cheie din text, este, la rândul ei, - credem - foarte convingătoare. Eliade s-ar fi bucurat s-o citească!

Fascinaţie

Fie-mi iertat un preambul în aparenţă numai subiectiv, dar pe care-l consider necesar ca să mă delimitez: nu sînt nici etnolog, nici folclorist, nici istoric al religiilor, ca să-mi spun cuvîntul asupra Nunţii Cosmice din Mioriţa, temă pe care Mircea Eliade a tratat-o magistral într-un eseu, ca şi, de altfel, acea Bauopfer 1) din balada Mînăstirii Curtea de Argeş. Ar fi de altfel o impertinenţă ca, situîndu-mă pe unul din aceste terenuri, să propun alte soluţii decît acelea ale unui om de ştiinţă, de valoarea şi creditul lui Mircea Eliade. S-ar crede că bizuindu-mă pe măcar vechimea mea în alte discipline, şi anume critica şi istoria literară, să abordez Mioriţa sub raportul valorii ei estetice de astăzi sau de la prima ei publicare şi pînă în zilele noastre. Cum însă şi sub o faţă, ca şi sub cealaltă Mioriţa a fost din primul ceas (1852) şi pînă astăzi ridicată pe cel mai înalt podium al consensului românesc unanim, n-aş face decît să mă aliniez sentimentului general, decelat şi de Mircea Eliade. Altul este, aşadar, scopul rîndurilor ce vor urma.

Geneza acestei intervenţii diletantistice este lectura atentă a primului volum de memorii ale lui Mircea Eliade în limba franceză: Fragments d'un journal (traduit du roumain par Luc Badesco, Gallimard, 1973).

Una din vocabulele care revin adesea în scrisul lui Mircea Eliade este verbul a fascina, care capătă caracterul confesional la forma participială "fasciné". Am subliniat-o de fiecare dată, amintindu-mi de vechiul sfat al neuitatului meu profesor de la École Pratique des Hautes Études, eminentul seizičmiste Mr. Abel Lefranc: "Notaţi-vă, la lectura unui autor, cuvintele ce se repetă. Ele sînt semnificative pentru cunoaşterea autorului". Aş supralicita: dacă unul din acele cuvinte se repetă mai des, pînă la obsesie, el ar putea fi considerat cuvînt-cheie al universului respectiv.

La Mircea Eliade, fascinaţia este, de obicei, de ordin intelectual sau, ca să fiu mai precis, constituie momentul intuitiv, căruia îi urmează interpretarea eruditului istoric al religiilor. Astfel, ne spune de la prima pagină a Fragmentelor, nu s-a "ambalat" la întîia vedere a Venerei din Millo, la Luvru. "La tęte" spune însă după ce îşi prelungise contemplaţia, "qui ne me plaisait pas au début, commence ŕ me fasciner".2) Urmează o serie de consideraţii extrem de interesante, plecînd de la privirea, în pupilele neomeneşti fiind parcă surprinse "les formes idéales, archétypales". întregul paragraf, magistral în formularea ideilor, nu este decît interpretarea unei mari inteligenţe, exercitată în direcţia "nevăzutului" din om şi din marele Cosmos.

Mircea Eliade n-ar fi de acord dacă aş spune că măestria sa e de natură intelectualistă şi mi-ar răspunde că în această afirmaţie, în loc de a-l defini pe dînsul, l-aş trage spre mine, autodefinindu-mă încă o dată, ca atunci, în 1928, cînd i-am interpretat Itinerariul spiritual, nu de mult publicat în foiletonul ziarului Cuvântul. De aceea sînt nevoit să mai dau cîteva exemple, în jurul aceleiaşi prestigioase familii de cuvinte. La data de 1 martie 1966: "Cours sur les religions iraniennes et Zarathoustra. Les dernier jours, j'ai lu énormément et j'ai relu mes dossiers, notes et matériaux amassés de trčs longue date. Mais comme je me sens "frustré" chaque fois que j'aborde ce problčme fascinant".3)

Frustrat sau nu, profesorul şi-a revăzut toate materialele asupra temei, exhaustiv studiată, cu o impresionantă erudiţie, ca să explice un fenomen religios care l-a fascinat şi continuă să-l fascineze prin bogăţia de virtualităţi cu care iranismul mistic a fecundat, spune d-sa, atît iudaismul, cît şi creştinismul "et, en général, la civilisation occidentale". Fascinaţia e aci forma supremă a admiraţiei de ordin intelectual. Admirăm cu atît mai mult o direcţie de gîndire şi de simţire cu cît aria sa de răspîndire este mai întinsă şi mai durabilă. Aci, în cazul religiilor iraniene, ele au dominat timp de mai multe milenii şi pe toate continentele. Nu se putea mai mult. Fascinaţia în faţa acestui fenomen atinge, ca să zicem aşa, plafonul.

Să coborîm la literatura modernă şi mai ales la aceea pe care Mircea Eliade nu o agreează.

La 6 martie 1967, scria:

"Je suis en train de lire la biographie de James Joyce par Elmann, dans sa traduction française. (...)

Fasciné par la confiance de Joyce en lui-męme mais aussi par la médiocrité de son jugement critique". 4)

Urmează exemple convingătoare despre scara arbitrară de valori a romancierului: Ibsen preferat lui Shakespeare, "Meistersinger" şi Bernard Shaw calificaţi negativ. De data aceasta, fascinaţia e de ordin negativ, de fapt uimirea înaintea lipsei totale de discernămînt a unui scriitor de faimă universală.

Peste patru zile, Mircea Eliade revine asupra aceluiaşi subiect, precizîndu-şi epitetul, prin cel mai expresiv echivalent:

"Je continue, fasciné, stupéfait, la biographie de Joyce. Le cas le plus extraordinaire d'auto-publicité que je connaisse".5)

În fine, la 12 martie, ultima notă despre acelaşi autor:

"Au fond Joyce avait raison d'écrire comme il a écrit Finnegans Wake: illisible: "Ce que j'exige de mon lecteur, c'est qu'il consacre sa vie entičre ŕ me lire"? Il a réussi. "Pourquoi avez-vous écrit ainsi ce livre? Pour occuper les critiques durant trois cents ans" (Ibid) Et c'est fort probablement ce qu'il arrivera".6)

Cred că nimănui nu i-a scăpat ironia aprobativă a lui Mircea Eliade. Ironia este arma superioară a inteligenţei în luptă cu forţele superioare ale întunericului. în numele inteligenţei, exegetul celei mai dificile discipline care este istoria religiilor, cu dreptul pe care i-l conferă luminile aduse în descifrarea atîtor şi atîtor mituri şi mistere, preconizează claritatea şi respinge maxima încifrare joyceiană, care-l fascina ŕ rebours 7) prin caracterul citat (ca şi reclama americană pe care romancierul şi-o făcea, crezînd în puterea ei de sugestie asupra cititorilor).

Cu totul alta e atitudinea lui Mircea Eliade faţă de Goethe, a cărui lectură este pentru el, de cîte ori se simte "malade, déprimé",8) reconfortantă. într-o asemenea zi, la 21 noiembrie 1968, scria: "Le mystčre de cette attirance totale (subliniat în text) éprouvée pour Goethe me fascine toujours".9) Fascinaţia, de rîndul acesta, ţine de caracterul neexplicit, misterios, al atracţiei totale, fenomen desigur ieşit din comun, într-o vreme cînd alţi idoli, cei mai mulţi malefici, existenţialişti, adică profesionişti ai angoasei, domină spiritele cele mai alese.

Oprim aci spicuirea unui mic număr de exemple, din care se reţine uşor că a fi fascinat, pentru Mircea Eliade, înseamnă, la polul pozitiv al inteligenţei sale electrice, a resimţi o foarte mare admiraţie, iar la cel negativ, a fi uluit de ceea ce consideră cu totul repulsiv şi reprobabil.

*

Poate că nu e de prisos să revin asupra calificării intelectualiste a cercetărilor lui Mircea Eliade. La sfârşitul paginii ce o consacră, la 24 septembrie 1963, studiului lui C. Brăiloiu despre Mioriţa, găsim însă această reflecţie edificatoare:

"Mioritza est surtout importante par ce qu'y ont vu les intellectuels roumains depuis un sičcle."10)

A pune impresiile intelectualităţii noastre mai presus de semnificaţiile unei capodopere trădează structura intim intelectualistă a savantului.

Scriu rînduile ce urmează cu un sentiment de jenă a celui ce-şi dă seama că într-o operă prin excelenţă "deschisă", cum este Mioriţa, totuşi e foarte greu să spui ceva nou, referitor la geneza sau la sensul ei "ultim".

Cum s-a născut balada? Şi unde? în Vrancea, cum crede Ion Diaconu sau în Cîmpulung-Muscel (astăzi Argeş), cum susţine Alexandru I. Amzulescu? Dar ce importă locul? Cît despre data vechimii ei, N. Iorga credea că n-ar atinge două sute de ani, pe cînd alţii o cred obîrşită din adîncimi imemoriale. Cert este numai că dacă încă din prima ei formă, balada conţinea sublima evocare a Morţii nupţiale, autorul anonim a fost un poet de geniu, în cadrul literaturii orale universale. Dacă însă succesivele momente ale baladei sînt opera timpului şi a colaborărilor mereu anonime, valoarea ei excepţională ar reflecta geniul întregului popor şi atunci n-ar mai fi de mirare că recunoscîndu-se în trăsăturile miticului cioban o întreagă colectivitate, intelectualii nu i s-au putut, ei mai ales, sensibili la sublim, sustrage.

Sîntem şi noi, tous tant que nous sommes,11) fascinaţi de ceea ce ne depăşeşte, logic cîntărind faptele. De ce nu-şi ia ciobanul, vizat şi avizat, măsurile de apărare? Este adevărat că dispoziţiile lui testamentare sînt condiţionate de eventualitatea morţii lui, de la primele cuvinte:

"Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-o fi să mor..."

Orice tentativă de asasinat stă sub semnul întrebării: poate izbuti sau nu. Ciobanul nu pare foarte convins de necesitatea absolută a morţii lui, pe cale violentă. Din acel moment, el divaghează, la modul sublim, în tot ce lasă "cu limbă de moarte", însă ca într-o transă. Moartea, cu lăcaşul ei "în mijlocul turmei", la stînă, i se pare tot ce poate fi mai firesc. Universul său nu este însă univoc. în sufletul său de poet cosmic, ciobanul îmbrăţişează pămîntul cu cerul: primul îi va adăposti rămăşiţele trupeşti, dar cel de-al doilea va participa la acest ceremonial, într-o figuraţie teatrală a cărei scenă e vastul firmament, în care ziua s-a asociat nopţii, soarele şi luna, în necontenită căutare, reciprocă dar zadarnică, s-au întîlnit în fine ca să-i ţină cununa, iar natura întreagă, "munţii mari", de strajă, pontificînd, stelele luminînd şi păsările cîntînd ceremonial, consfinţesc visul său lăuntric, de voievod al plaiurilor, cununat cu

"o mîndră crăiasă
A lumii mireasă"

nenumită, dar unanim înţeleasă: Moartea.

Nu cumva perspectiva morţii, în loc să-l sperie şi să-l înspăimînte pe cioban, l-a fascinat cu o forţă de atracţie oarecum vrăjitorească (ştiinţificeşte vorbind, magnetică)? Iar dacă este aşa, nu era firesc ca suprema forţă a fascinaţiei să pună în vibraţie toate corzile unei sensibilităţi pe care o numim la rîndul ei cosmică, deoarece a pus în mişcare elementele majore ale Universului văzut?

Soarele şi luna! Ciobanul Mioriţei a fost fascinat şi de regimul diurn şi de cel nocturn, delegîndu-le pe ambele să participe cu drepturi şi îndatoriri egale. Poetul anonim a intuit de minune înclinarea egală a eroului său pentru lumina arzătoare a soarelui, care dă viaţă la tot ce e viu pe lumea noastră, ca şi pentru lumina rece, sepulcrală, a astrului mort. A simţit şi înţeles că în nici un fel, eroul său nu se cutremură în faţa morţii, dacă ea îmbracă veşmîntul mirific al Crăiesei Lumii. Cum spune într-un loc Mircea Eliade, paradoxală este asociaţia ideii de viaţă cu aceea a morţii, dar dacă logica elementară o respinge, cealaltă logică, a destinului, o implică. Cum spune şi Poetul:

"Căci toţi se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte".

Teleologic aşadar, moartea e un capăt, dar şi un început nou, care implică desigur cununia.

În măsura în care omul cel mai simplu îşi înţelege sfîrşitul, ca o finalitate firească, înţelegerea lui are implicaţii metafizice. Ciobanul din Mioriţa e omul muntelui şi al turmei, dar şi un poet şi un filosof, care a trecut şi el prin toate treptele fascinaţiei, de la contemplarea răsăritului şi pînă la acea a asfinţitului şi a tăcutei orchestraţii nocturne. Să enumerăm toate aceste trepte? Este de prisos. Oricine n-a trecut printr-o privelişte nepăsător, a fost şi el fascinat de vraja jocului de lumini şi de umbre, de variaţiile nespuse ale sonurilor şi de vibraţia văzduhului. Poate că ciobanul profesionalizat nu se mai impresionează uşor, dar cel incorporat, stăpîn şi rob al stînei, dacă e dominat de o viaţă interioară intensă, este mai frecvent supus stărilor de fascinaţie, în care admiraţia cade sub incidenţa vrajei.

Un altul, mai psiholog decît scriitorul acestor rînduri, ar putea aprofunda modesta ipoteză a genezei Mioriţa, sub semnul atotputernic al fascinaţiei. Discutabilă ca orice ipoteză, aceasta n-ar fi avut loc fără lectura atentă a interesantisimelor Fragments d'un journal,12) care mi-a sugerat această nepretenţioasă meditaţie asupra evantaiului de semnificaţii ale noţiunii.


NOTE
1) Sacrificiu.
2) Capul, care nu-mi plăcea la început începe să mă fascineze.
3) Curs despre religiile iraniene şi Zaratustra. în ultimele zile, am citit enorm şi mi-am recitit dosarele, notele şi materialele adunate de multă vreme. Dar cît de "frustrat" mă simt de câte ori abordez această chestiune fascinantă.
4) Tocmai citesc biografia lui James Joyce de Elmann, în traducerea ei franceză... Fascinat de încrederea lui Joyce în el însuşi, dar şi de mediocritatea judecăţii lui critice.
5) Continui fascinat, stupefiat biografia lui Joyce. Cazul cel mai extraordinar de autopublicitate pe care-l cunosc.
6) în fond, Joyce avea dreptate să scrie aşa cum a scris Finnegans Wake: ilizibil "Ceea ce pretind de la lectorul meu este să-şi consacre întreaga viaţă să mă citească". Şi a reuşit. De ce aţi scris aşa cartea aceasta? Pentru a-i ocupa pe critici timp de trei sute de ani. Şi probabil că aşa se va întâmpla.
7) Pe dos.
8) Bolnav, deprimant.
9) Misterul acestei atracţii totale faţă de Goethe mă fascinează mereu.
10) Mioriţa e importantă mai ales prin ceea ce au văzut în ea intelectualii români de un secol încoace.
11) Atât cât suntem.
12) Fragmente dintr-un jurnal.