Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mirajul Matei Vişniec de Cristiana Gavrilă

Nu exagerăm cu nimic afirmând despre Matei Vişniec că este, după Eugène Ionesco, al doilea dramaturg român care s-a impus în lumea teatrală franceză. Textele lui sunt la fel de cunoscute şi jucate în Franţa, ca şi în România.
Citindu-i piesele, remarci cu uşurinţă o asimilare a literaturii şi a teatrului pe filieră Artaud, Brecht, Beckett, dar nu poţi să declari că seamănă cu niciunul dintre ei. Trecerile lui Vişniec de la poezie la teatrul înrudit cu familia absurdului şi la mai recentele texte de factură realistă (Corpul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia) sau biografică (piesele despre Cehov, Cioran, Meyerhold) dau senzaţia că este autorul unei dramaturgii care nu poate fi închisă într-o formă. Aproape declarat, el este interesat îndeobşte de texte scrise pentru scenă. În acelaşi timp, pentru el teatrul înseamnă literatură, iar literatura este planul profund din care se nasc ideile, întrebările şi meditaţia.
Ajuns o celebritate, este de mirare cum criticii literari sau cei dramatici nu au meditat mai adânc asupra operei sale întinsă pe atâtea genuri, manifestată în surprinzătoare direcţii artistice şi cunoscută în nenumărate spaţii culturale. Cu mici excepţii, cele mai importante „studii” despre Matei Vişniec aparţin regizorilor de teatru şi nu sunt incluse în niciun volum. În schimb, au făcut ocolul lumii pe scena teatrelor şi a festivalurilor. Matei Vişniec este, fără îndoială, cel mai montat dramaturg român şi, cred, cel mai tradus scriitor de la noi (dacă ne păstrăm încăpăţânarea de a-l asimila limbii române). În acest context, cartea Danielei Magiaru, tânăr critic de teatru din Timişoara, Matei Vişniec. Mirajul cuvintelor calde, apărută la Editura Institutului Cultural Român, poate fi începutul unui comentariu critic al unei opere vii, în mişcare şi în continuă modificare a receptării ei.
„Matei Vişniec este numele unei poveşti de succes. Ca puţini alţii, el defineşte spaţiul dramaturgic al ultimelor decenii în România, simultan, impunându- se decisiv în spaţiul francofon. Dramaturgul practică o scriitură captivantă, aparent excentrică, învăluitoare, ale cărei mecanisme se cer dezvăluite. Demersul de faţă îşi are originea în contextualizările oferite de «etichetele» exegetice puse în circulaţie în ultimii ani.” Acesta este scopul lucrării cu titlu atât de ademenitor. Daniela Magiaru reciteşte opera autorului, alunecând între graniţele fragile ale unui stil clar definit şi, totuşi, schimbător ca un nisip în mişcare, încercând să demonstreze imposibilitatea clişeelor în scriitura lui Matei Vişniec şi negarea filiaţiilor şi încadrărilor formale.
Argumentul ei îl reprezintă întoarcerea la text, fapt care îl favorizează pe dramaturg. Întotdeauna, celebritatea unui autor, mai ales în zona dramaturgiei, atrage şi pericolul alunecării în derizoriu, a înţelegerii superficiale şi a unei acceptări unanimiste, motivată de succes. Personalitatea devine atât de cunoscută, încât opera nu i se mai citeşte – ceea ce se întâmplă şi în cazul lui Matei Vişniec. Cartea Danielei Magiaru propune spargerea clişeului şi întoarcerea la un punct iniţial, în care sunt stabilite principalele coordonate ale modelului dramatic în cauză. Autoarea porneşte de la o clasificare tematică, constatând că la Matei Vişniec ea coincide cu structurarea (sau, mai bine zis, restructurarea permanentă a) scriiturii dramaturgice. Autoarea studiului clasifică opera lui Vişniec în funcţie de reconstituirile lirice (plecând de la alunecarea poeziei în teatru şi de la dramatismul poeziilor), dialogurile culturale subiective (piesele în care Cehov, Meyerhold, Shakespeare, Beckett, Cioran şi Ionesco populează un univers livresc), poveştile de dragoste („Frumoasa călătorie a urşilor Panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, „Marile mare”, „Nu mai sunt iepuraşul tău drag”, „Femeia ţintă şi cei zece amanţi”, „Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză sau cum am dresat un melc pe sânii tăi”).
Într-o perspectivă complementară, piesele sunt încadrate conform subordonării lor unor repere tematice vaste: miturile, viziunea despre contemporaneitate („strigăte de oroare la vederea ororilor acestei lumi”, comunismul sau trecutul care nu trece). În tot acest demers, Daniela Magiaru îşi desenează o ţintă, pe care o urmăreşte sistematic, demonstrând că textele de început ale lui Matei Vişniec se diferenţiază de teatrul absurdului („Eticheta cea mai abuziv asociată cu teatrul lui Vişniec”, crede autoarea) prin particularităţile stilului, prin racordul la realitatea imediată şi poeticizarea textului.
Cartea are o structura solidă pe orizontală, dar nu una suficient de dezvoltată. Încercând să concentreze, Daniela Magiaru uneori simplifică. Ceea ce impresionează este complexitatea unghiurilor de abordare a operei dramaturgului. La lectură nu poate fi însă şi un anumit aer didactic. Daniela Magiaru urmăreşte, mai degrabă, clarificările cu privire la Vişniec, decât interpretările operei. Acest lucru este, poate, tributar faptului că studiul porneşte dintr-o lucrare de doctorat (Modele dramatice: Eugene Ionesco, Matei Vişniec), care impune anumite rigori academice.
Împărţită în două capitole mari (Matei Vişniec şi liminalitatea (i/)legală şi Dramaturgia lui Matei Vişniec), plus o Anexă (două interviuri cu autorul: Raportul pervers dintre utopie şi practică şi Reţele textuale, reţele umane. Călătorii în timp), Mirajul cuvintelor calde reuşeşte să fixeze lumea lui Matei Vişniec în repere clar subliniate. Autoarea asimilează limbajul autorului şi tipul de emoţie pe care îl emană scrisul lui Vişniec, iar într-o mare măsură reuşeşte să le încadreze în termeni teoretici, fără a elimina sensibilitatea cititoarei fascinată de mirajul Matei Vişniec. Se plimbă cu siguranţă între lumile autorului şi pătrunde în mintea personajelor „care funcţionează ca mecanisme ale căror creiere sunt trecute printr-un proces continuu de suprimare sau de descompunere în toate formele ei – fizică, spirituală organică, anorganică – astfel personajul rămâne un mozaic. Iar cititorul învăluit în ceaţă.”
Îmi permit să asociez cartea cu un mic îndrumar, necesar într-o călătorie atât de sensibilă, cum este cea propusă de dramaturg. După o trecere în revistă a biografiei artistice a lui Vişniec, dublată de una mai puţin personală, şi mai mult istorică, pentru a înţelege anumite determinări ale autorului, Daniela Magiaru pune în discuţie noţiuni legate de construcţia piesei, estetica operei, personajul specific, mirajul titlurilor (un astfel de capitol se impunea, titlurile lui Matei Vişniec având o poezie conţinută, sugerată, specială), trecerile şi asumările textuale (intra-textualismul), navetele onirice din poveştile de dragoste.
În contextual criticii dramatice de la noi, cartea Danielei Magiaru ocupă de pe acum un loc însemnat. Pentru că, trecând prin prefaţa lui Valentin Silvestru la unul dintre primele volume ale autorului (Călătoria fantastică prin ploaie a lui Matei Vişniec în Ţara lui Gufi, împreună cu misteriosul Madox, osânditul Artur şi Spectatorul condamnat la moarte) şi comentariile lui Mircea Ghiţulescu din Istoria Literaturii Române. Dramaturgia (Viziunile lui Matei Vişniec) şi Marele complot (prefaţa ediţiei Teatru, vol. II, Ed. Cartea Românească) şi, poate, un articol mai vechi al lui Alex Ştefănescu din România literară (Matei Vişniec, contemporanul nostru, des citat de autoare), nu ştiu pe nimeni – deşi s-a scris enorm despre autor, dar în termeni convenţionali – care să îşi asume o astfel de plonjare în opera recentă a unui dramaturg cu o viziune atât de complicată şi cu notorietate unanim recunoscută. Daniela Magiaru alunecă între viziunile lui Vişniec, cum le numeşte Ghiţulescu, aplicând un sistem critic, dar circumspect, fără a absolutiza şi fără a deveni rigid.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara