Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Zoom critic:
Mircea Bârsilă de Alex. Ştefănescu


biografie

Mircea Bârsilă s-a născut la 19 octombrie 1952 într-o familie de ţărani din satul Cârciu, comuna Văgiuleşti, judeţul Gorj. Între 1974 şi 1978 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din Timişoara. În 1982, în urma câştigării concursului de debut la Editura Albatros, i-a apărut volumul de versuri Obrazul celălalt al Lunii, care, cu toată valoarea sa excepţională, a fost ignorat de critica literară. Cuprins de dezgust, poetul şi-a semnat un timp poemele trimise revistelor „Mircea Silă”, dar şi această formă originală de protest a trecut aproape neobservată.

Solitar, apreciat doar de câţiva prieteni şi de câţiva iubitori de poezie care îi urmăreau evoluţia de la distanţă, Mircea Bârsilă a scris în continuare, cu o pasiune sobră, şi şi-a constituit o operă remarcabilă prin subtilitate şi prin gradul înalt de intelectualizare. Este vorba nu numai de cărţi de poezie, ci şi de studii şi eseuri care îl prezintă profesând cu competenţă şi gravitate critica literară.

Mircea Bârsilă a îmbogăţit literatura română contemporană (fie şi fără ştirea acesteia). În prezent este conf. univ. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Piteşti – Catedra de Limba şi Literatura Română şi continuă să scrie.



Prinţul travestit în cerşetor



Cărţile de versuri ale lui Mircea Bârsilă – Obrazul celălalt al Lunii, 1982, Argint galben, 1988, Scutul lui Perseu, 1993, Acordeonul soarelui, 2001, Anotimpurile unui cătun, 2003 – sunt subţiri şi tipărite în condiţii modeste. Unele dintre ele au un aspect decolorat şi prăfuit, ca şi cum ar fi stat multă vreme nevândute în vitrina unei librării dintr-un orăşel de provincie.

Poetul cultivă şi ca personaj, în viaţa de fiecare zi, această insignifianţă. Trece printre oameni tăcut şi resemnat, gata să se dea la o parte din faţa celor cu mers impetuos sau – în momentele lui de reverie – să se lase lovit de ei. Invitat, împreună cu alţi scriitori, la întâlniri cu publicul, stă în ultimul rând de scaune şi îi ascultă, meditativ, pe vorbitori. Iar dacă totuşi ia şi el cuvântul, vorbeşte ceremonios şi şters, fără să-i pese că atenţia auditoriului începe să se disperseze.

Cu o figură spălăcită, cu haine de o eleganţă vagă şi desuetă, cu o întârziere în reacţii care îl face în orice dispută violentă o victimă sigură, Mircea Bârsilă trece neobservat prin lume. Şi totuşi, el este unul dintre cei mai valoroşi poeţi de azi.

În cărţile sale care, puse una peste alta, nu întrec în grosime un volum de versuri Constantin Abăluţă, există o surprinzătoare cantitate de frumuseţe literară.

Poetul şi-a găsit identitatea lirică încă din prima lui carte şi a rămas în continuare el însuşi, cu o consecvenţă numai aparent contrazisă de mişcarea de flux şi reflux a inspiraţiei. Volumele sale au o impresionantă unitate stilistică şi formează un tot, fără să sufere de manierism.

Cele mai multe dintre poeme sunt descrieri ale unor peisaje rustice şi aduc aminte prin concreteţe, prin sugestia de materialitate grea a lumii, prin crearea unei atmosfere lirice încă de la primele versuri de „priveliştile“ lui Fundoianu. Aceleaşi poeme însă îi pot evoca unui critic literar jocul de limpezimi din poezia lui Blaga, întrucât peisajele descrise lasă să se vadă prin ele, ca şi cum ar fi radiografiate de sensibilitatea mistică a poetului. Combinaţia de realism şi spirit vizionar, de pictură (terestră) şi muzică (celestă) conferă o ireductibilă originalitate poeziei lui Mircea Bârsilă.



Decolări verticale



Volumul Argint galben se deschide cu un splendid poem, Primăvară (variantă îmbunătăţită şi amplificată a poemului Colac de salvare din volumul Obrazul celălalt al Lunii). Textul merită reprodus integral ca ilustrare a capacităţii poetului de a crea reprezentări fizice şi metafizice deopotrivă:

„Primăvară cu toate robinetele deschise/ de parcă nu ar mai fi fost/ de o mie de ani primăvară –/ şi fluturi plecaţi, în zale de aur,/ în căutarea eternului ţel./ S-au luminat fânarele, golite de nutreţ,/ la fel ca femeile în urma naşterii/ sau după ce se spală cu busuioc/ în spatele bucătăriilor/ şi bocănesc prin livezi ghionoaiele, până seara,/ târziu, când încep să se vaiete, în călduri,/ brotăceii – zurgălăii de ceramică ai lunii./ Este tot mai laic nechezatul cailor,/ iar văduvele – cele mai trecute la faţă/ decât la trup – au aruncat din nou la vechituri/lungile curele de transmisie dintre ele/ şi bărbaţii lor pribegind prin întunericul/ aidoma celui din podurile afumate ale caselor./ Zboară/ cu aripi de cocoş de munte speriat miresmele,/ zboară fetele din coliviile uitate deschise/ şi puii din cuiburile/ în care numai ouăle păsărilor ce încă mai cred/ că cerul este un arbore crescut între aripile lor/ au coaja albastră. E primăvară/ şi dacă privind spre păduri mi-ar înverzi/ o sprânceană/ ar începe şi ale tale, iubito, să înverzească.”

Poemul este, după cum se vede, polifonic, naiv într-un mod savant, de o gravitate care nu exclude exuberanţa. Pitorescul etnografic se subţiază până aproape de dispariţie, singurele elemente care trimit precis la satul românesc fiind spălatul cu busuioc şi zurgălăii de ceramică. Şi acestea însă se spiritualizează fiind folosite doar ca termen de comparaţie pentru alte momente ale spectacolului primăverii. În poem este prezent şi poetul, indirect, prin fugitive ghiduşii stilistice, exprimând bucuria sa de a participa la erupţia de viaţă. Abia în final el apare în prim-plan, dar numai pentru o clipă, după care se lasă – în imaginaţie – invadat de primăvară, împreună cu iubita sa.

O bucurie cuviincioasă, o capacitate de a vedea miracolul, o resemnare care n-are nimic bătrânesc, ci reprezintă o supunere faţă de legile firii caracterizează atitudinea poetului. La toate acestea se adaugă o înţelepciune străveche profesată în cunoştinţă de cauză, de un om modern, care, departe de a fi rămas prizonierul unui stil de viaţă arhaic, a redescoperit arhaitatea cu ajutorul cărţilor.

Ca şi la Ion Gheorghe (din momentele sale bune, dinainte de pasiunea pentru Mao Tse Dun şi traco-daci), la Mircea Bârsilă interesul faţă de vestigiile unei existenţe primitive este cărturăresc-metafizic, reprezentând o manifestare intelectualistă, o curiozitate de om cultivat faţă de o lume pe cale de dispariţie. Mircea Bârsilă are însă o minte mai bine organizată decât autorul Zoosophiei, care s-a îmbătat, parcă, de la un moment dat cu propriile lui alcooluri lirice şi a început să creadă că face ştiinţă, tratând zgârieturile de pe stânci ca pe un mesaj scris într-un alfabet uitat.

În multe poeme, trecerile de la realitate la suprarealitate se fac pe neaşteptate, ceea ce este de efect. Avionul liric ia brusc înălţime, făcându-i pe cititorii îmbarcaţi în el să ameţească:

„Se duce iubita să facă piaţa/ şi când se întoarce nu o mai recunosc de bătrână/ şi până mai schimbăm câteva vorbe/ şenilele ierbii trec peste noi. Numai luna, iubito, care o să ne caute/ ca o lanternă, milioane de ani, umbrele printre nori,/ numai ea poate ocoli timpul” (Se duce iubita din Obrazul celălalt al lunii);

„Amiază de vară secetoasă/ cu urzici demente şi nori paşnici, imenşi/ ca nişte femei însărcinate./.../ Scârţâie carele/ încărcate cu paie de parcă nu s-ar fi oprit niciodată/ din mers într-o direcţie la fel de stranie ca nepăsarea/ leşului de pui de găină înecat în căldarea cu lături,/ tărâţe şi coji de cartofi.“ (Amiază din Argint galben);

„Înverzesc mărăcinii, loboda, ceapa/ şi balamalele în formă de trifoi/ ale porţilor făcute din fier forjat,/ pomii văruindu-se unul pe altul/ până la bifurcaţia de limbă de şarpe a tulpinii/ prin grădinile îngrăşate cu abstractul gunoi/ al subconştientului nostru,/ încep să şuiere deşteptătoarele şopârlelor“ Puterile pământului, I din Acordeonul soarelui).



Vremea discursului



Esenţa poeziei lui Mircea Bârsilă este aceeaşi şi în prezent, când scrisul poetului se revarsă pe mai mari suprafeţe, ca un râu de munte ajuns în câmpie. Cea mai recentă carte a sa, Anotimpurile unui cătun, 2003, se constituie din ample discursuri, calme şi ceremonioase, care cuprind şi „descrieri de peisaje”, dar care nu se rezumă la atât. Poetul vorbeşte pe larg şi despre sine, nu cu emfază, ci cu o îngăduinţă de om obosit. Vorbeşte, de asemenea, despre contemporanii săi, despre lumea de azi, despre pierderea credinţei, despre presimţirea în fiecare moment a morţii. Însă toate acestea se desfac dintr-o intuiţie originară, a lumii satului:

„În sufletul meu sunt pietre şi crengi şi drumuri închise/ cu mărăcini. Însingurate drumuri/ ale căror puncte de plecare se află printre borcanele fără flori,/ bătute de soare, prin cimitire,/ şi-n luminişurile rămase în locul arborilor prefăcuţi în traverse/ de cale ferată sau în piloni pentru poduri şi punţi/ peste apele curgând de parcă ar împleti frânghii./ Nu mai crede nimeni, de mult, în nimic: în capetele prelungi/ ale cailor – identice, din profil, cu nişte cutii de viori –,/ în icoana pătată de muşte, din peretele cuhniei, şi, cu atât mai puţin, / în fuga prin labirinturi. A fost o vreme/ când îmi lăsam şi eu creierul să-mi cadă, adesea, în inimă,/ ied înecat în lapte, în laptele orfic al inimii. Repet. Nu mai crede/ nimeni, de mult, în nimic. Pietre şi crengi, şi drumuri închise/ cu mărăcini. şi frunzişul – opărit de lacrimi – al crucilor. E trist,/ e foarte trist, să te simţi, dintr-o dată,/ un chiriaş oarecare în propriul trup sau – şi mai rău – un nuntaş/ alungat, în toiul ospăţului, de sâsâitul nervos – auzit numai de tine – al unei şerpoaice. «O, lucruri,/ veniţi şi vorbiţi cu noi cât mai puteţi.» Un lichid negru/ se scurge din vârfurile şireturilor de la pantofii noştri de sărbătoare,/ iar când privim în urmă/ nu se văd decât nişte goange de noapte întoarse pe spate./ Oare se apropie anul, oare se apropie clipa/ în care cuiele îl vor da în judecată pe Iisus? Nu ştiu. Şi bate vântul./ Şi nu ştiu./ O pată albastră – cerul. O linie verde sub această pată – arborii.“ (Pietre şi crengi din Anotimpurile unui cătun).

„Un lichid negru se scurge din vârfurile şireturilor de la pantofii noştri de sărbătoare“ – dacă ar fi scris fie şi numai această frază, Mircea Bârsilă tot ar fi putut fi considerat un poet original. Imaginaţia sa prelucrează necontenit realitatea înconjurătoare, decupând-o, transfigurând-o, găsindu-i semnificaţii surprinzătoare (niciodată însă aberante). Poetul are momente de veselie greoaie, dar şi viziuni sumbre, gotice. Cu o stângăcie bine jucată, el dărâmă uneori, „din greşeală”, peretele subţire care desparte viaţa de moarte.



Poetul ca exeget



Studiile şi eseurile lui Mircea Bârsilă din volumele Fecioara divină şi cerbul, 1999, Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, 2001, şi Lecturi, 2001, îl înfăţişează pe poet practicând cu un simpatic aer doctoral hermeneutica. El citeşte însă literatura greşit, dezinteresându-se de jocul ei de aparenţe şi străduindu-se să o descifreze, ca pe un text sacru. Caută esenţa dincolo de aparenţe, deşi tocmai aparenţele sunt esenţa literaturii. Această eroare de situare duce, printre altele, la o ignorare a valorii estetice a textelor comentate. În volumul Lecturi, nouă poeţi, între care există diferenţe de valoare flagrante, sunt trataţi cu aceeaşi seriozitate. Dacă reproducem câte un citat din fiecare studiu, fără să menţionăm nume, putem fi siguri că nimeni nu va ghici la cine se referă exegetul; toate comentariile par consacrate unuia şi aceluiaşi poet, de o valoare ieşită din comun:

1. „O asemenea reprezentare – asemănătoare întrucâtva Hadesului homeric – a lumii de dincolo, în contrast cu cea întâlnită în cântecele ceremoniale, decurge din faptul că bocetul propriu-zis nu are implicaţii ritualice, precum cântecele ceremoniale de înmormântare menite să asigure, prin saltul din cotidian într-o realitate mitică, integrarea defunctului în «lumea celor mulţi» şi refacerea echilibrului familial şi colectiv perturbat de tristul eveniment.“;

2. „În cea de-a doua strofă a poeziei ş...ţ poetul lasă a se înţelege că între experienţa mistică şi cea poetică nu există nici o deosebire. O asemenea perspectivă nu este străină de concepţia lui Platon (pentru care extazul implica participarea lucidă la ideea de Bine şi de Frumos) sau de aceea a misticilor creştini, care susţineau că viziunea absolutului este echivalentă cu viziunea Frumosului.“;

3. „Aceste versuri ne obligă să recurgem la încă un citat absolut necesar încercării noastre de a lectura dintr-un alt unghi cântarea lui Orfeu: «Înţelepciunea şi religia hindusă acceptă osânda şi formele morţii ca tonuri sumbre ale unei simfonii cosmice, această muzică terifiantă fiind expresia paradoxală a supremei împăcări şi linişti a Absolutului.“;

4. „Ca ofertă specială a raporturilor în care poetul se află cu lumea, mirarea devine, la alt nivel al ei, o stare în care imaginaţia este ademenită, cu o forţă neobişnuită de atracţie, de ceva ciudat (miraculos), incomprehensibil şi care provoacă exaltarea facultăţilor iraţionale. La acest nivel, mirarea nu mai înseamnă doar surprindere în faţa enigmei. Doar admirandum. O presimţire a misteriosului, în ceea ce are el şi frumos şi înspăimântător, umbreşte şi, în acelaşi timp, potenţează reacţia de mirare.“;

5. „Suflul panteist, violenţa emoţiei sau contemplarea extatică sunt recuzate sistematic, cu precauţia celui ce a înţeles că orice sforţare de a te apropia de Absolut este sortită eşecului. O umbră de neîncredere în Mnemosyne şi în dependenţa poetului de ea însoţeşte demersul său liric.“;

6. „Provocată de îngemănarea celor două planuri (realitatea şi utopia), vitalitatea poetului frizează, uneori, în frenezia ei, păgânismul (nu este vorba nicidecum de hedonism), se împlineşte, deopotrivă, ca măsură a bucuriei de a fi şi ca datorie faţă de realitate.“;

7. „Schimbând perspectiva, nu este greu de observat că infuzia existenţială – încât fiecare poem pare a-şi avea originea într-o întâmplare reală, într-un amănunt uimitor prin semnificaţia sa intimă – face din viaţă şi text două forme inseparabile ale aceluiaşi fenomen.“;

8. „Grija pentru tensiunea formală a textului (sau, altfel spus, «măiestria rece») este dublată de nevoia apropierii sufleteşti de lucrurile lumii sensibile, de o deschidere – exact cât trebuie – a durerii personale către durerea lor.“;

9. „În linia unei reflexivităţi de factură post-neoclasică poetul se dovedeşte preocupat de reconcilierea eternului cu temporalul a cărui simultană înălţare şi cădere oferă un spectacol pe care îl contemplă cu un stoicism suficient sieşi, dincolo de bucurie şi dezolare.“

Poeţii pe care îi comentează astfel – grav, solemn şi nediferenţiat – Mircea Bârsilă sunt, în ordine: 1. Tudor Arghezi; 2. Ion Barbu; 3. Lucian Blaga; 4. Miron Cordun; 5. Petru Creţia; 6; Anghel Dumbrăveanu; 7. Aurel Dumitraşcu; 8. Gheorghe Grigurcu; 9. Ion Monoran. Cine ar fi bănuit?

Ca şi albatrosul baudelairian, pe care aripile prea mari îl împiedică să meargă, Mircea Bârsilă se mişcă fără graţie în prozaicul spaţiu al criticii literare.



bibliografie



POEZIE. Obrazul celălalt al Lunii, Buc., Alb., 1982 * Argint galben, Buc., Alb., 1988 (prez. pe ult. cop. de Alex. ştefănescu) * Scutul lui Perseu, Piteşti, Ed. Vlasie, 1993 * O linie aproape neagră/ Une ligne presque noire, Buc., Ed. AMB, 2000 (ed. bilingvă rom.-fr.; cupr. şi un dosar critic) * Acordeonul soarelui, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2001 * Anotimpurile unui cătun, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2003.

STUDII ŞI ESEURI. Fecioara divină şi cerbul, Piteşti, Ed. Calende, 1999 * Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2001 * Lecturi, Piteşti, Ed. Calende, 2001.

*

Poeme ale lui Mircea Bârsilă au fost traduse în germ., fr., sârbă, engl.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara