Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Mircea Eliade - Evadarea din timp de Alex. Ştefănescu

Romanul Nouăsprezece trandafiri, scris în perioada 1978-1979 şi publicat pentru prima dată în România în 1991, prin strădania lui Mircea Handoca, reia tema teatrului ca mijloc de evadare din timp (temă prezentă în romanul Noaptea de Sânziene, dar şi în nuvele ca Incognito la Buchenwald sau Uniforme de general). Autorul pleacă de la observaţia că într-un spectacol de teatru de câteva ore se pot derula întâmplări petrecute pe parcursul unei vieţi de om. Această diferenţă dintre timpul real şi timpul fictiv îl tulbură, ca un act de magie, şi îi stimulează imaginaţia, făcându-l să vadă în reprezentaţia teatrală un vehicul cu care se poate ajunge într-o lume paralelă.

    Este vorba, în fond, de o banală convenţie artistică, pe care se bazează toată literatura, dar care, în cazul spectacolului de teatru, se încarcă de mister, datorită prezenţei spectatorilor. Un cititor poate parcurge o carte în câteva ore, dar şi în câţiva ani. Spectatorul dintr-o sală de teatru participă însă la o trăire colectivă ritualizată, care îi impune ritmul ei. Uniţi parcă de o vrajă, actori şi spectatori călătoresc, după ridicarea cortinei, într-un dincolo metafizic, din care nu se ştie dacă se vor mai întoarce.

    Aşa cum nu se mai întorc câteva dintre personajele romanului Nouăsprezece trandafiri: dramaturgul Anghel Dumitru Pandele, fiul lui, tânărul actor Laurian Serdaru şi logodnica acestuia, Niculina, şi ea actriţă. Evadaţii din timpul istoric au grijă să mai trimită însă câte un mesaj cunoscuţilor lor, sub forma unui misterios buchet de nouăsprezece trandafiri.

    După cum remarcă Mircea Handoca, autorul şi-a exprimat, în jurnalul său, îngrijorarea în legătură cu şansele romanului de a fi înţeles de cititori: "Nu mă îndoiesc de reuşita literară a romanului; dar mă îndoiesc dacă mesajul atât de abil camuflat va fi înţeles".

    Problema este însă alta. Nu din cauza camuflării abile a mesajului, ci din cauza complicării inutile a naraţiunii şi a unui exces de semnificare (inclusiv prin trimiteri la mitologia antică) lectura devine de la un moment dat dificilă sau chiar se împotmoleşte. Autor structural livresc, Mircea Eliade nu are intuiţia vieţii şi dă dovadă de o surprinzătoare stângăcie când încearcă să descrie o lume, de exemplu lumea teatrului dinainte de război, în romanul Nouăsprezece trandafiri. Specialist în lumea de dincolo, prozatorul cunoaşte mai puţin - şi doar teoretic - lumea de aici. în momentele în care se străduieşte să reconstituie dramele oamenilor din jurul lui, are o comportare hipercorectă, hilară, de genul aceleia a adolescenţilor care dansează numărându-şi paşii: un-doi-trei, un-doi-trei...

    Ilustrativă în acest sens este nuvela Incognito la Buchenwald, 1974, în care Mircea Eliade presupune, prin intermediul unui personaj, la ce soluţie au recurs condamnaţii la exterminare din lagărul nazist pentru a-şi redobândi libertatea:

    "...oricând şi oriunde putem fi fericiţi, adică liberi, spontani, creatori. Nu e nevoie de peisajele paradisiace, nici de prezenţe nobile şi înălţătoare, de muzică angelică şi celelalte. Aici, ca şi oriunde în altă parte, oricând, în altă parte, oricând, în orice împrejurare - dacă ştim cum să privim şi înţelegem, atunci... Ştiam că aşa au văzut şi ei acolo. Acolo, la Buchenwald... Dar cum să le-o arăt şi celorlalţi? exclamă el deodată, ridicând brusc glasul. Cum să le arăt că este aceeaşi lumină, ascunsă pretutindeni, în toate lucrurile, cât ar fi ele de urâte? în orice pată de igrasie, pe un perete, în orice împroşcătură de noroi?"

    Ideea, expresie a unei solidarităţi umane retroactive şi a unei încrederi romantice în puterea imaginaţiei, oripilează totuşi printr-un cinism involuntar. Să propui unui prizonier cu înfăţişare scheletică, înconjurat de garduri de sârmă ghimpată, să vadă lumina care există pretudindeni, chiar şi într-o pată de igrasie, înseamnă să ai o reprezentare a vieţii exclusiv teoretică.

întâmplări bizare

    În nuvela Un om mare, 1945, este relatat, cu mijloace literare, un caz de macranthropie. Eugen Cucoaneş, prezentat ca un prieten apropiat al naratorului, începe dintr-odată, fără un motiv aparent, să crească, spre dezolarea lui şi a logodnicei lui, Lenora. Medicii consultaţi ridică neputincioşi din umeri în faţa celui care se transformă, împotriva dorinţei lui, într-un uriaş. Dimensiunile macranthropului se măresc armonios, astfel încât el îşi păstrează proporţiile de om, chiar dacă atinge în cele din urmă peste douăzeci de metri înălţime.

    Nuvela are o tentă de povestire SF, avansându-se la un moment dat o explicaţie "ştiinţifică" a fenomenului:

   "- Este, cum se spune, un caz unic nu numai în analele medicinei, adăugă el şCucoaneşţ pe acelaşi ton debil sardonic, ci unic chiar pentru capacitatea de înţelegere a ştiinţei moderne. Profesorul pretinde că posed o glandă dispărută în pleistocen, o glandă pe care mamiferele doar ar fi încercat-o şi apoi, zice el, ar fi abandonat-o pentru că mai mult le încurca. Cred şi eu că le încurca!..."

   Dar autorul nu insistă în această direcţie, atras mai mult de pitorescul situaţiei, decât de senzaţionalul ştiinţific. Talentul său literar, stânjenit de exigenţele prozei realiste, aici, într-o fantezie livrescă, într-un vis de elev plictisit de veşnicul horum-harum din clasă se desfăşoară în toată strălucirea lui. Iată, ca exemplu, un portret al lui Cucoaneş din perioada când atinsese trei metri înălţime:

    "Mă aştepta cu creştetul aproape de tavan, frângându-şi mâinile în halatul lui uriaş din care i se desprindeau, viguroase, picioarele înfăşurate în stranii petece de postav, legate între ele cu cea mai groasă sfoară. Inutil să-l mai fi întrebat "cum se mai simte". Arăta, poate, de trei metri, iar îmbrăcămintea lui sumară, mâinile enorme şi păroase, figura pe care barba de câteva zile o întunecase şi o adâncise îi dădeau aerul unui profet de spaimă apocaliptică. Nu-l puteai privi fără teamă, căci ochii lui, supţi, fosforescenţi, cât şi dinţii mari pe care şi-i dezgolea la fiecare început de zâmbet depăşeau cu mult gradul de anormalitate învăţaţi s-o suportăm la o fiinţă umană."

     Nuvela Douăsprezece mii de capete de vite, 1952, reprezintă prelucrarea unei legende din folclorul orăşenesc despre întâlnirea unui bărbat cu două bătrâne despre care află, la scurtă vreme după ce se desparte de ele, că de fapt sunt de mult moarte şi îngropate (întâmplarea este repovestită şi de D. R. Popescu). în versiunea lui Mircea Eliade, bărbatul care face această experienţă este un exportator de capete de vite, Iancu Gore, venit la Bucureşti, din Piteşti, în timpul războiului, pentru obţinerea unei licenţe de export. întrucât începe bombardamentul, el intră în grabă într-un adăpost aerian şi stă de vorbă cu două femei şi un bărbat, nu prea dornici de conversaţie. în aceeaşi zi, cu o oră mai târziu, într-o crâşmă, evocându-i pe cei trei, Iancu Gore află consternat că ei muriseră de fapt de mult, tot în timpul unui bombardament.

    Întâmplarea impresionează cu atât mai puternic, cu cât scriitorul are grijă ca în prealabil să creeze o atmosferă de firesc al vieţii, de realitate cotidiană prozaică, folosindu-se de mijloacele lui I.L. Caragiale:

    "...omul îşi căută nervos ceasul, îşi lăsă capul pe ceafă şi privi minutarele de departe, lung, încruntându-se, silindu-se să nu clipească.

    - Douăsprezece fără cinci, rosti el încet, parcă n-ar fi îndrăznit să-şi creadă ochilor.

    Cu un gest scurt, neaşteptat, desprinse ceasul din lanţul gros, de aur, care-i atârna de curea. îl întinse cârciumarului cu un zâmbet complice.

   - Ia ţine-l în mână! Ce zici? Cât crezi că face?

    Cârciumarul îl cântări mult timp în amândouă mâinile, nehotărât.

    - E greu, vorbi el târziu. Parcă nici n-ar fi de aur. E prea greu ca să fie de aur!...

    - E ceas împărătesc! L-am cumpărat la Odessa. A fost ceasul ţarului...

   Şi pentru că celălalt, după ce se minunase câteva clipe, clătinând impresionat din cap, dăduse să se întoarcă la tejghea, îl reţinu, prinzându-i braţul.

  - Eu sunt Gore, spuse. Ia un pahar şi vino să bei cu mine. Iancu Gore, om de încredere şi de viitor; aşa-mi spun mie prietenii."

 
Cazuri de sfinţenie

    Mai puţin inteligibilă, nuvela cu titlu puşkinian, Fata căpitanului, 1955, aduce în prim-plan figura unui puşti al nimănui, Brânduş, care îi derutează pe maturi cu comportarea lui bizară şi cu o ipotetică înţelepciune de fiinţă liberă, necultivată. Brânduş este angajat de un căpitan ca să boxeze cu fiul său, pe care vrea să-l înveţe neapărat acest sport dur, ca să facă din el un bărbat adevărat. Contrar aşteptărilor, băiatul cules de pe stradă nu încearcă deloc să se apere în cursul exerciţiilor şi se lasă de fiecare dată bătut, cu plăcerea stranie de a-şi etala faţa şiroind de sânge.

    Acelaşi Brânduş, într-o discuţie particulară cu fata căpitanului, Agripina, care e mai mare decât el (el are 12-13 ani, iar ea - 17-18) şi a citit multe cărţi, fiind un fel de Iulia Haşdeu, reuşeşte să se impună, dovedind, practic, că imaginaţia este superioară culturii.

    Agripina vorbeşte eseistico-analitic:

    "- Haide să stăm pe iarbă, îi spuse. Probabil că nu cunoşti cuvântul "bucolic", continuă cu o urmă de regret, şi totuşi cu ironie, în glas. Noi ne aflăm acum într-un peisaj bucolic. Iar dacă eşti preţios, poţi spune chiar "peisaj arcadian"."

    Brânduş se exprimă, dimpotrivă, într-un limbaj epico-sintetic, povestind, de pildă, una din isprăvile motanului Vasile:

    "- Când aveam cinci ani, începu Brânduş, rostind rar cuvintele, parcă ar fi vrut să sublinieze, când aveam cinci ani l-am văzut o dată pe Vasile cum a intrat pe fereastră şi a sărit pe plita fierbinte. Era acolo cazanul ăl mare pentru rufe. L-am văzut pe Vasile cum şi-a băgat laba în apa clocotită şi a început să scoată rufele, una câte una."

    Băiatul ştie despre fată mai multe decât ştie ea despre el. Scriitorul îl priveşte cu nostalgie, ca pe o fiinţă liberă, spontană şi intuitivă, aşa cum ar fi putut şi el însuşi să fie dacă nu şi-ar fi petrecut viaţa în biblioteci.

    Alteori, însă, în jurul capului lui Brânduş apare o aureolă de sfinţenie. Băiatul "pistruiat şi roşcovan, cu părul crescut ţeapăn ca o perie", este poate un Isus Cristos încă neidentificat.

    Sfinţenia este şi tema nuvelei O fotografie veche de 14 ani..., 1959. Un român "de la Dunăre", Dumitru, căsătorit cu o letonă, Thecla, care suferă de multă vreme de astm, ajunge printr-un concurs de împrejurări într-o biserică dintr-o ţară catolică, în care predică un oarecare doctor Martin, considerat de mulţime un tămăduitor. Dumitru regretă că nu se află acolo împreună cu Thecla, dar i se spune că poate fi folosită o fotografie a ei. Deşi fotografia pe care o are românul la el este veche de zece ani, doctorul Martin o vindecă pe femeie de astm, prin rugăciuni, de la distanţă.

    După patru ani, Dumitru vizitează încă o dată biserica şi îl caută pe doctorul Martin ca să-i mulţumească, dar află că acesta, pe numele său adevărat Dugay, fusese denunţat între timp ca escroc, îşi pierduse orice prestigiu şi decăzuse. Tenace, românul îl găseşte, după multe investigaţii, pe cel pe care îl consideră în continuare binefăcătorul său. Dugay, care îşi recunoscuse impostura şi îşi asumase vinovăţia pentru inducerea în eroare a credincioşilor, respinge îngrozit recunoştinţa lui Dumitru:

   "- Poţi să-ţi baţi joc de mine, că o merit, continuă Dugay cu un zâmbet amar, privind cum şirul de tineri se îndreaptă către el, cu paharele în mână. O merit cu vârf şi îndesat. Credeam că se scapă uşor, cu doi ani de puşcărie şi degradare civică. Credeam că trecutul e mort, aşa cum e mort idolul pe care-l numim Dumnezeu şi care n-are nimic de-a face cu Dumnezeul adevărat, pe care-l vom întâlni într-o zi, când va voi El, şi fără ştirea noastră, şi atunci o să vedeţi ce teologie o să ne mai înveţe El! Dar Dumitru acesta îmi dovedeşte că nici trecutul nu e mort, nici Dumnezeul Bisericii Mântuirii şi al celorlalte biserici. Băieţi, exclamă el cu dezamăgire, adresându-se grupului întreg, mă urmăreşte nenorocul! Voiam să scriu o doctrină a lui Dumnezeu construită exclusiv pe eschatologie. N-a scris-o nimeni, n-o găsiţi la nici unul din marii teologi ai timpului. Şi atunci apare Dumitru cu fotografia asta, spuse apucând din nou fotografia şi arătând-o grupului, cu fotografia soţiei lui, bolnavă de astmă şi pentru că i-au dispărut atacurile de astmă proclamă un miracol şi mă face responsabil de el! Se putea mai mare nenorocire?"

    Dumitru nu poate pentru nimic în lume să accepte versiunea demistificatoare:

    "- Degeaba vă străduiţi dumneavoastră, doctor Martin, să mă duceţi în ispită. Acum sunt cam obosit, vorbesc prost englezeşte, dar să nu mă credeţi mai necopt decât sunt..."

    în scurtă vreme, românul este adoptat de grupul din jurul lui Dugay. Un component al grupului, sarcasticul Lucio, explică astfel prezenţa lui Dumitru în Occident:

    "...n-avea acces la o limbă universală. Cum să faci cultură cu interjecţii arhaice şi vocabular de parohie danubiană? Şi atunci, cum să te mântui dacă n-ai acces la Spiritul universal? Dar, din fericire pentru el, procesul de transfigurare prin cultură a început. Mai cu forţa, mai cu binişorul, prinde din ziare şi de la televiziune o limbă universală, limba americană. începe să muşte din ea, să mestece şi să înghită până ce se umple bine cu ea. Şi acum, limba aceasta universală, limba americană, e în el, undeva în pântecele, în pieptul şi sângele lui. O simţi că e acolo. Simţi că prietenul nostru a început să se transfigureze, că are Spiritul universal în el."

    Identificăm aici o caustică satiră la adresa universalizării prin americanizare - şi o falsă minimalizare a culturii unui om de la Dunăre. De altfel, când unii dintre tineri îl ironizează pe Dumitru, Dugay intervine în favoarea lui:

    "- De ce vă bateţi joc de el, că nu v-a făcut nimic. Dacă crede în idoli şi în năluci nu e vina lui...

    Reflectorul se schimbă brusc şi-l scăldă în lumină, dar Dugay nu se intimidă. Cu tava în mână, foarte palid, privea peste mese, parcă ar fi aşteptat pe cineva să răsară deodată, acolo, lângă uşă:

    - ...E vina noastră, care am ştiut de Dumnezeul adevărat şi nu l-am mărturisit. Aşa cum e Dumitru, cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană e mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toţi. Şi tot el are să-l vadă cel dintâi când Dumnezeul adevărat îşi va arăta din nou faţa nu în biserică, nici în universităţi, ci se va arăta pe neaşteptate, deodată, aici între noi, poate pe stradă, poate într-un bar, dar noi nu-l vom recunoaşte şi nu vom mărturisi pentru El..."

    Prin candoarea cu care crede în Dumnezeu şi în "minunile" făcute de "doctor Martin", Dumitru devine el însuşi un sfânt. între "universalitate" şi un stil de viaţă plin de "interjecţii arhaice", Mircea Eliade optează explicit pentru acesta din urmă. Este un mod (tendenţios, neinspirat din punct de vedere literar) de a aduce un omagiu (autentic, emoţionant din punct de vedere moral) civilizaţiei româneşti.

 
Un apologet al vechimii

    Nuvelele lui Mircea Eliade se caracterizează printr-o asimetrie: minimum de experienţă de viaţă, maximum de experienţă livrescă. Autorul este, chiar şi la şaptezeci de ani, un adolescent genial.

    Deşi nu sunt lipsite de o anumită naivitate, ficţiunile lui se remarcă imediat în ansamblul literaturii române printr-un vast orizont intelectual, prin completa dezinhibare stilistică, prin plăcerea vizibilă de a povesti. Deplin emancipat, eliberat de orice formă de provincialism, scriitorul redescoperă plăcerea de a fi simplu. Este vorba, bineînţeles, de o simplitate rafinată, de o transparenţă nu incoloră, ci albăstruie, creatoare de mister.

    În proza lui Mircea Eliade este dizolvat un grăunte de eminescianism. Aşa se explică, printre altele, de ce această proză nu devine decât uneori şi foarte vag science-fiction (deşi autorul, entomolog, mineralog, chimist etc., cel puţin în tinereţe, dispunea de ideile ştiinţifice necesare). Spre deosebire de Ioan Petru Culianu, mentorul său nu a cultivat SF-ul, preferând proza fantastică inspirată din "poveşti şi doine, ghicitori, eresuri" româneşti, dar şi din mitologiile altor popoare. Mircea Eliade rămâne, prin tot ce a scris, un apologet al vechimii. Nu al vechiului, cum ar vrea unii denigratori ai lui să se creadă, ci al vechimii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara