Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

dosar Mircea Eliade:
Mircea Eliade: „Se întâmplă, s-a întâmplat cu mine“ de Petru Cârdu

Petru Cârdu către Mircea Eliade
1

Comuna literară Vîrşeţ
30 iulie 1980
Stimate domnule Mircea Eliade,
Sunt un tânăr scriitor de limbă română din Iugoslavia; mă numesc Petru Cârdu. Prin intermediul unor scriitori-prieteni din România am obţinut adresa D-voastră şi îndrăznesc să vă scriu într-o problemă editorială. O foarte cunoscută editură din Belgrad „Nezavisna izdanja”, a lui Slobodan Mašić, este interesată să tipărească o culegere din proza scurtă a D-voastră şi m-a însărcinat în acest scop să obţin de la Domnia Voastră consimţământul, deci să încep cât de grabnic traducerea în limba sârbocroată. Colecţia în care ar urma să apară culegerea din proza D-voastră este una din cele mai cunoscute în ţară şi publică scriitori străini numai de primă mărime. Dacă doriţi, puteţi stabili D-voastră sumarul până la aproximativ 150 de pagini, respectiv 9-10 coli editoriale (la noi o coală editorială este de 16 pagini dactilografiate). Inutil să vă mai spun că sunt un admirator constant al operei Domniei voastre, deci m-aş simţi cât se poate de onorat dacă veţi avea bunăvoinţa să acceptaţi această propunere.
În speranţa că voi primi acordul D-voastră de principiu, cât şi unele eventuale sugestii, vă rog să primiţi Domnule Mircea Eliade expresia celui mai respectuos omagiu.
Al D-voastră,
Petru Cârdu

2
Vîrşeţ,
25 august 1980
Stimate Domnule Eliade,
Am primit scrisoarea D-voastră din 14 august a.c. şi mă bucur foarte mult că aţi acceptat propunerea mea.
Deoarece nu dispun de toate cărţile D-voastră, v-aş ruga să binevoiţi a-mi trimite volumul „În curte la Dionis”. În altă ordine de idei, permiteţi-mi să vă propun o colaborare la revista „Lumina” (care apare în limba română în Iugoslavia): o proză inedită sau un studiu inedit.
În aşteptarea răspunsului D-voastră,
vă salută cordial,
Petru Cârdu


Un dialog cu Petru Cârdu

Petru Cârdu: Cum ar arăta Mircea Eliade in circuitul valorilor universale dacă ar scrie numai proză?
M. Eliade: Nu mi-l pot imagina pe Eliade doar ca scriitor de proză, care ar semăna cu proza mea, pentru că, dacă aş fi doar atât, nu aş fi ceea ce am exprimat în eseuri şi mituri. Chiar şi dacă aş fi numai om de ştiinţă, aş exprima o parte din mine tot în proză, însă acea proză literară nu ar arăta ca în primele mele romane, Maitreyi şi Isabel şi apele diavolului, sau ca în ultimele mele nuvele fantastice. Aşa că nu ştiu cum să vă răspund...

P.C.: Cum vă simţiţi ca scriitor român care trăieşte la Chicago şi Paris şi care nu a vizitat România timp de 42 de ani?
M.E.: Am ajuns la Paris în 1945. Am fost invitat la Chicago în 1956, cu o viză de profesor, şi am rămas. Dar în fiecare an mă întorceam în Europa. Trăisem un an în Anglia în timpul războiului, am stat patru ani în Portugalia, iar apoi am ajuns la Paris. În tot acest timp mă simţeam român. Vorbeam româneşte, eram căsătorit cu o româncă; prima mea soţie, pe care am pierdut-o în Portugalia, fusese tot româncă. Scriam numai în româneşte. Pe de altă parte, mă simţeam tot mai mult altceva, iar acel altceva a început să crească şi eu am crezut că era viitorul meu – să creez în spiritualitatea mai multor popoare. Simţeam ca pot crea o punte între America şi Europa fără s-o părăsesc pe una sau pe cealaltă şi fără s-o glorific pe niciuna: să stau opt-nouă luni în America şi trei-patru luni în Europa. Mi se părea că în acest fel anticipez o situaţie culturală; n-aş spune neapărat că era o situaţie existenţială, pentru că îmi imaginam că într-o zi vor exista peste tot sute de mii de oameni care să plece şi să se întoarcă. Poate că acest nomadism nu e obligatoriu, însă cred că acel transfer cultural, acel mod de viaţă, acea apartenenţă la două continente m-au ajutat şi vital, şi cultural, şi lingvistic; scriam în franceză, apoi am continuat în engleză, şi asta în timp ce scriam proză în româneşte. Treaba asta mi s-a părut că este un fel de extindere, un fel de îmbogăţire care face parte din destinul uman, cel puţin aşa cred. Nu e ceva excepţional, pur şi simplu aşa se întâmplă, aşa s-a întâmplat cu mine: să fi fost invitat acolo şi să nu am posibilitatea să mă întorc [în ţară] la sora mea. Din România am plecat în 1940.

P.C.: Apoi v-aţi întors la Bucureşti, după doi ani şi trei luni?
M.E.:Au fost evenimentele din vara lui 1942, pe care le-am descris în detaliu în jurnalul meu şi pe care le voi povesti şi comenta mai pe larg în partea a doua a Autobiografiei. Iată despre ce este vorba. Din februarie 1941 eram consilier cultural la Lisabona. În anul 1942, mai exact pe 7 iulie, am fost în audienţă la Salazar. Aceasta a creat senzaţie în cercurile diplomatice, printre ziarişti, ca să nu mai vorbesc de poliţia secretă. Eu eram un tânăr ataşat cultural, iar Salazar primea rar şi, atunci când o făcea, doar ambasadori. Pe de altă parte, audienţa care trebuia să dureze 15 minute a durat aproape o oră. Cu acea ocazie, Salazar mi-a spus ceva foarte curajos: «Dacă aş fi în locul mareşalului Antonescu, mi-aş păstra armata în ţară şi nu mi-aş risipi-o în Rusia.» Evident, era un mesaj pentru mareşalul Antonescu şi am considerat că era de datoria mea să i-l transmit. Câteva zile mai târziu m-am îndreptat spre Bucureşti. După cum mă aşteptam, şi după cum îmi atrăsese atenţia ambasadorul, Gestapoul privea cu suspiciune plecarea mea la Bucureşti. Circulau ştiri despre ieşirea Italiei din Axă. Cum am ajuns la Bucureşti, am intrat sub supravegherea agenţilor Gestapoului. După 24 de ore, m-am dus în audienţă, dar nu m-a primit mareşalul Mihai40 Antonescu, astfel încât nu am putut să-i transmit mesajul de la Salazar. Dar acesta nici nu-mi spusese că era un mesaj care trebuia transmis. Pe Salazar l-am văzut ca pe un filosof între filosofi. M-a primit Ică Antonescu, vicepreşedinte, profesor de drept, politician. I-am spus să transmită [mesajul] mareşalului, iar el a adăugat: «Armata nu ne înţelege pe noi, intelectualii.» Nu ştiu dacă l-a transmis, dar Salazar n-ar fi putut să-i dea mareşalului un mesaj mai limpede decât acesta...

P.C.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră proza ca mod de exprimare, pentru înţelegerea destinului uman?
M.E.:Pentru mine proza, şi prin asta înţeleg proza literară, este nevoia de a spune, scrie şi asculta o naraţiune, adică ceva ce s-a întâmplat în mintea cuiva, sau pe stradă, sau în trecut. Un om a trecut strada în direcţia cutare şi cutare, asta e naraţiune. După cum ştiţi, de la Joyce încoace – şi el a fost un geniu – conceptul romanului a cunoscut atâtea revoluţii radicale. Nu mai avea sens repetarea a tot ce părea de modă veche, de exemplu Balzac şi Dostoievski, ca şi Proust. Totul trebuia creat din nou. Trebuie povestit ceea ce s-a întâmplat pentru că avem nevoie să ascultăm poveşti. Să ştim, să aflăm structura destinului uman, care este istoric prin natura lui; adică, dacă omului i se întâmplă ceva, acel ceva e de natură ireversibilă şi are întotdeauna consecinţe. Nu e ceva ce s-a întâmplat unei raţe sau unei căprioare. Deci, povestirea acelor poveşti; miturile sunt poveşti în care se arată cum cineva sau nişte persoane anume înfăptuiesc ceva: Chronos a făcut ceva, Oceanus a făcut ceva – unul a creat lumea, celălalt a creat omul41. Deci nevoia de a asculta sau de a citi despre ceea ce a fost este umană. De aceea poveştile şi folclorul sunt considerate mituri degradate, pentru că prezintă mituri transformate. Şi-au pierdut sensul ritualic povestind despre lucruri, dar cred că proza, probabil şi poezia, de acolo se trag. Mi se pare că proza descoperă ceva ce este caracteristic fiinţei umane care vrea să ştie ce s-a întâmplat şi să audă cum s-a întâmplat. Evident că e banal să scrii romane ca Zola, trebuie să inventezi alt stil narativ, nu ca la Cehov, dar un stil trebuie să fie neapărat. Acesta e conflictul meu cu naraţiunea. Dispariţia naraţiunii nu e posibilă. Sunt posibile naraţiunile camuflate, care vor fi de nerecunoscut. Naraţiunea e ca fiecare om.

P.C.: În romanul Nuntă în cer transmiteţi următorul mesaj: «noi amândoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nuntă». Credeţi în destin?
M.E.:Dacă n-aş crede în destin, nu aş putea să-mi explic cum am supravieţuit. Am fost asistentul lui Nae Ionescu, care a fost prieten cu regele Carol. I-a devenit apoi inamic din diverse motive. Nae Ionescu, profesor şi ziarist cunoscut, a devenit nu numai un om de dreapta, ci şi un germanofil (studiase în Germania) şi un adept al legionarilor. Ca asistent, eram împreună cu el tot timpul. Ziarul i-a fost desfiinţat, el însuşi a fost închis şi apoi s-a stins; catedra i-a fost, de asemenea, desfiinţată, şi prin urmare am rămas şi eu fără slujba de la universitate. Apoi şAlexandruţ Rosetti l-a convins pe [Constantin C.] Giurescu, bătrânul, să mă trimită ca ataşat cultural la Londra. Şi aşa s-au desfăşurat toate lucrurile de-a-ndoaselea... Cum să nu cred în soartă?
Pentru că Nae Ionescu fusese compromis din cauza ideilor sale de extremă dreaptă, şi eu, asistentul său, am fost compromis şi alungat din postul de la catedra desfiinţată, astfel încât nici nu am mai putut să public. Fiindcă eram liber, Rosetti m-a trimis, prin intermediul lui Giurescu, ca ataşat cultural. Datorită acestei întâmplări am rămas în străinătate.
Să ne imaginăm că destinul ar fi fost altfel, că Nae Ionescu nu ar fi avut astfel de idei, că ar fi gândit altfel. Nu şi-ar fi pierdut catedra, eu aş fi fost succesorul său, aş fi devenit titular al cursului de metafizică şi aş fi împărtăşit destinul tuturor intelectualilor români. Ştiţi ce s-a întâmplat: cu excepţia câtorva, toţi au fost excluşi. De exemplu, şi Vianu, şi Ralea şi-au pierdut catedrele, dar măcar s-au salvat. Istoria religiilor şi orientalistica nu interesa pe nimeni în România anilor ’40.
Cum să nu cred în destin de vreme ce exclusiv datorită acestuia am scăpat cu viaţă. Am fost elevul cel mai bun şi preferatul lui Nae Ionescu, dar, evident, nu a putut să-mi facă o favoare mai mare decât aceea de a mă compromite şi astfel nu am devenit profesor universitar, asemenea lui Călinescu, dar nici nu am ajuns la închisoare. Ce altceva m-ar fi putut aştepta în anii aceia? Călinescu putea să scrie şi să publice orice voia, şi asta îi şi era vocaţia, în timp ce eu, spre deosebire de el, eram cercetător al limbii sanscrite, istoric al religiilor, fără posibilitatea de a avea acces la cărţi şi reviste de specialitate. Am dat exemplul încrederii mele în destin. Am supravieţuit datorită destinului pentru că exemplul lui D. D. Roşca îmi spunea ca sunt stigmatizat pe viaţă42. Faptul că fusesem alungat mi-a permis să privesc viaţa mai departe. Nu am publicat asta nicăieri până acum. O spun în partea a doua a autobiografiei mele, care va apărea la Gallimard. De fapt, în această carte îmi explorez trecutul şi momentele de răscruce ale destinului. Şi aceea va fi ultima şi cea mai importantă alegere. Soţia mea este, de asemenea, o astfel de alegere.

P.C.: Nevoia de mit în lumea modernă? Mitul ca pâinea cea de toate zilele, în timp ce se ştie că omul are o înclinaţie primară spre visare?
M.E.: Cred că nişte structuri mitice sau mitologice, mai mult sau mai puţin camuflate, au supravieţuit. De pildă, opera unui geniu43, Karl Marx, care a văzut viitorul ca pe o mare societate istorică fără tensiuni, o societate fără clase, un fel de rai pe pământ. Acesta ar fi mesajul în linii mari. Poate că el nu era conştient de acest fapt, dar el rămâne valabil, dacă vreţi, ca un fel de secularizare a marelui mit iudeocreş tin despre raiul care a existat la început şi va exista la sfârşit, ca un fel de mesianism profetic, că va veni o vreme când lupul va îmbrăţişa gazela sau vulpea.
Mitul libertăţii este, de asemenea, un mit important, în care libertatea se vede reînnoită pe pământ. Ca şi mitul despre Anul Nou. Nu poţi să petreci acea zi şi acea noapte într-un mod simplu, obişnuit, trebuie să pregăteşti o sărbătoare. Cum socotiţi deznodământul pozitiv al romanelor poliţiste? În romanele poliţiste, Binele (detectivul) învinge Răul (criminalul). Nu se poate întâmpla altfel pentru că este întotdeauna aceeaşi confruntare. Este vorba de un mit important, o credinţă importantă care aparţine tradiţiei profeticreligioase. Alt mit este cel al Eroului cu puteri nelimitate. În ultimă instanţă, mitul lui Superman satisface dorinţele secrete ale omului modern care, deşi ştie că este o fiinţă limitată, visează la ziua atotputerniciei sale. Putem recunoaşte comportamentul mitic şi în obsesia succesului, o caracteristică specială a societăţii moderne, care exteriorizează dorinţa obscură de a transcende limitele fiinţei umane.

P.C.: Este posibilă lumea modernă fără mituri?
M.E.:Mitul este luat în serios într-o societate în care se consideră că acesta descoperă un exemplu, un arhetip, un model paradigmatic a ceea ce ar trebui să se facă. Mitul originii nunţii arată cum trebuie să se desfăşoare căsătoriile, mitul originii agriculturii spune cum trebuie să lucreze oamenii pământul. Deci mitul e luat în serios pentru că actualizează societatea şi, în mod concret, conferă un model activităţii umane. Acesta este, de fapt, mitul adevărat, chiar dacă, la nivelul mitologiei greceşti, totul e strălucitor şi ai tot ceea ce îţi doreşti; mitul s-a pierdut, adică nu mai există nevoia de a fi aplicat, de a-i da o întrebuinţare practică. Totul a fost considerat o legendă sfântă, totul a fost considerat mit, pentru ca apoi să devină un semn al minciunii. Până la triumful credinţei creştine, mitul a fost simbolul gloriei mincinoase. În lumea modernă, de exemplu, avem mitul Anului Nou. Se poate spune că a rezistat ca mit pentru că este reactualizat printr-un ritual periodic. Oamenii nu spun că e un ritual, ei spun că vor face un banchet cu familia şi prietenii în ajunul Anului Nou; oamenii nu consideră că acest eveniment este un mit, ci, aşa, o sărbătoare, şi poate că nici măcar o sărbătoare. Trebuie să intrăm în noul an râzând şi bucurându-ne. Aşa funcţionează majoritatea americanilor.
În societăţile moderne, dacă ar trebui să evidenţiez cele mai importante mituri, acestea ar fi mitul societăţii fără clase, mitul libertăţii, mitul progresului perpetuu, mitul grevei. Georges Sorel, cel care a scris despre mitul grevei, considera că există o metodă de a obţine acest rai, în cele din urmă, fără o revoluţie sângeroasă şi fără tensiune socială. Într-o bună zi, dacă în întreaga lume industrială nici un muncitor nu se duce la lucru, societatea modernă se va prăbuşi. Iar apoi, spune Sorel, trebuie pregătite cadre pentru a preveni instaurarea haosului şi anarhiei. Numai că acest mit nu a prins. A fost o creaţie logică, dar nu s-a dovedit deloc convingătoare. Toată lumea a spus: vedeţi ce proiect inteligent, dar cât e de greu de aplicat. Acesta ar fi un exemplu de mit modern.

Traducere din limba sârbă de Adrian Costea

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara