Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Mitul ca realitate de Liviu Dănceanu

Murail; Hurel; Grisey. Trei muşchetari întru salvarea onoarei componisticii franceze contemporane. Nu pentru că ar avea, vorba amicului Valentin Petculescu, muşchii tari, ci pentru că există în aventurile lor un partaj reciproc al opţiunii, al trudei şi, de ce nu, al finalităţii. Un fel de asistenţă mutuală fundamentată pe ideea de grup (chiar dacă ne-oficializat, deci, ne-acreditat ca atare), dar, mai ales, pe acea artă a libertăţii - unitas libertatis ars - din deviza lui Heinrich Burch. Unitate, or nu uniformitate, între ele existând, de la Diderot citire, aceeaşi deosebire ca între o melodie frumoasă şi un prelung sunet continuu. La fel ca în "grupul celor şase" (din epoca interbelică), diferenţierea nu înseamnă nici privilegiu, nici subordonare, ci aduce, mai curând, cu o monedă de argint care, oricum ai arunca-o, cade mai tot timpul cu efigia în sus, extrem de rar cu reversul. Fără să convoace neapărat un sistem rigid de preferinţe şi de respingeri, creaţia lor depinde oarecum una de alta. Fiecare se află în siajul celorlalţi. Grisey i-a fost profesor lui Hurel, care Hurel a avut acelaşi statut de "pensionar" al Villei Medicis din Roma, aidoma lui Murail. Toţi trei sunt legaţi, într-un fel sau altul, de creaţia lui Messiaen, precum şi de jocurile din terenul componisticii ori din culisele promotion-ului ale lui Boulez. Toţi fac parte cam din aceeaşi generaţie: Grisey s-a născut în 1946, Murail în 1947, iar Hurel în 1955. în sfârşit, cu toţii sunt tangenţi la un simbolism muzical aflat în permanentă mişcare (poate chiar în continuă zbatere), ca expresie a ordinii micro- şi macro-cosmosului sonor de descendenţă fie serială (Murail), fie spectrală (Grisey, Hurel). Bunăoară, în La Barque mystique, pentru ansamblu cameral, Tristan Murail îşi extrage factura simbolismului dintr-o serie de pasteluri ale lui Odilon Redon. Evidenţa unei cromatici abundente, plajele de ritmuri frecvent contrastante, paleta armonică în stare să favorizeze în mod imprevizibil, când elegiacul ori melancolicul, când burlescul sau anecdoticul, subliniază voluptatea autorului de a dezvolta o lume sonoră cu mijloace similare celor de la sfârşit de secol 19, când tocmai încolţeau atitudinile de mefienţă şi chiar de contrarietate în faţa valorilor artistice consacrate. Murail postulează că agresivitatea materialului şi complexitatea formei nu sunt suficiente pentru zămislirea operei muzicale. Este nevoie ca ele să fie judicios instrumentate, aşa cum sunt orchestrate componentele unui orologiu, a cărui impecabilă funcţionare depinde de fineţea şi precizia din execuţia subansamblurilor. în cazul muzicii, funcţionarea, adică veridicitatea ei, este condiţionată de fidelitatea cu care un opus poate fi restituit de către interpreţi. O restituire care, în ceea ce priveşte Tombeau pentru pian şi percuţie de Philippe Hurel, presupune un şir de obstacole tehnice anevoie de escaladat, obstacole înălţate parcă de o tristeţe incomensurabilă, lucrarea fiind o reacţie şi, totodată, un omagiu la dispariţia confratelui Gérard Grisey. De altfel, punctul ei de plecare se identifică în cadenţa pianului din Vortex Temporum a compozitorului prematur plecat dintre noi, cadenţă ce împrumută muzicii lui Hurel gestul apologetic, tranşant, deosebit de nervos, dispus în straturi tari, bolovanoase. Frazele sunt scurte, incisive, dense în evenimente, ca nişte ciorchini de plumb ce atĺrnă pe tastaturile pianului şi vibrafonului, şi care se scutură în poala crotalelor, gongurilor thailandeze, cow-bells-urilor ori a tamburelor de lemn. Totul aduce cu un ritual în care sunt abandonate referinţele şi formalizările pentru a se deschide larg poarta subiectivităţii şi spontaneităţii. Despre muzica lui Hurel, Grisey însuşi spunea că este prin excelenţă una obiectivă. Parcă ar fi vorbit de propria-i operă. Căci, oricât de protagonist într-ale spectacolului, ca expresie sublimată a unui naturism sonor imuabil şi implacabil, Gérard Grisey s-a dovedit a fi, dincolo de rafinamentul şi subtilitatea mijloacelor, un controlor acerb al tuturor parametrilor componistici. Ce altceva este Vortex Temporum dacă nu o constelaţie de arpegii, observate şi analizate din toate direcţiile şi întoarse pe toate părţile, chiar şi cu fundul în sus atunci când relaţiile de succesiune dintre durate şi frecvenţe se transformă în raporturi de simultaneitate? Pornind de la figurarea unui acord de septimă micşorată, Grisey oficiază un adevărat ceremonial al intersecţiilor posibile dintre trei vectori spectrali, particularizaţi prin prezenţa diferenţiată a armonicelor, inarmonicelor dilatate, precum şi a celor comprimate. însuşi timpul muzical se conjugă în trei moduri distinct perceptibile: ordinar, augmentat şi condensat. Ca orice opus ce presupune un oarece impact spectral, Vortex Temporum acroşează un anume tip de gândire muzicală arhetipală, dar şi o sumă de sugestii ori de trimiteri cu adresabilităţi lesne recognoscibile: Ravel, Boulez, Lachenmann, Sciarrino. Şi tot cu adresă fixă sunt aluziile la categoriile de unde sonore (: sinusoidale, rectangulare, dinţi de ferestrău), unde explorate de asemeni de Gérard Zinstag, şi în alaiul cărora Grisey jubilează, declanşând procese complexe de transfigurare a lor în aliaje timbrale, formule ritmice ori solo-uri instrumentale, cum este, de pildă, cel al pianului, instrument împins aici către limitele virtuozităţii tehnice. Limite ce sunt greu de apreciat atunci când e vorba de interpreţii ansamblului "Intercontemporaine": Dmitri Vassilakis (pian), Samuel Favre (percuţie), Emmanuelle Ophčle (flaut), Alain Billard (clarinet), Jeanne-Marie Conquer (vioară), Christophe Desjardins (violă) şi Eric-Maria Couturier (violoncel). Alături de ei orice compozitor nu poate avea decât insomnii de argint ori reverii colorate şi line, prin care umblă, în vârful aripilor, îngeri cu taste, coarde, ancii şi baghete miraculoase. Cu ei un creator contemporan poate simţi cu adevărat că trăieşte. Că e viu. împreună cu Bach, Mozart, Ceaikovski sau mai ştiu eu ce alt mit componistic pentru care armatele de restitutori contemporani şi-ar da întreaga lor agoniseală de meşteşug şi de sudoare. Instrumentişti ca cei din "Intercontemporaine" fac, fără îndoială, ca mitul să devină realitate, dar şi ca realitatea să întrunească toate condiţiile pentru a deveni mit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara