Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Mitul în romanul românesc postbelic de Evelina Cârciu

Alegere, soluţie şi tendinţă literară comună la numeroşi scriitori atât în timpul liberalizării politice, dar mai ales în perioada ce a urmat pronunţării tezelor din iulie 1971- teze care reactualizează principiile artei ghidate de busola partinică- mitul a fost prin capacitatea sa subversivă, prin caracterul său defensiv un mijloc de incriminare şi denunţare a politicului şi un refugiu moral în faţa unei realităţi tulburi. Deghizările mitice au reprezentat - într-o epocă în care se exercita un control dur asupra imaginarului scriitorului - un semn al virtuozităţii, simbolul unui comportament autist, evazionist ce permitea ocolirea unei alianţe cu politicul sau sporirea autonomiei estetice, dar şi forma cea mai la îndemână de exprimare a protestului faţă de puterea opresivă.

,,Întoarcerea mitului" nu înseamnă aşadar doar o ,,întoarcere a refulatului" - cum arată pe urmele lui G. Durand, Corin Braga- a ceea ce, în deceniul dejist, supraeul social politic respinsese, ci ea este mai degrabă ,,o întoarcere la mit", adică la o modalitate prin care se pot pune în discuţie spaţii tabuizate ale regimului politic totalitar. Această formulă esopică bazată pe operaţia de selectare a unor mituri, care sunt metabolizate, şi apoi restituite metamorfozate cititorului, simplifică relaţia cu instituţia cenzurii, dar şi tentativa de exprimare a dezacordului faţă de contextul politic.

Preluând teoria lui Virgil Nemoianu, Monica Spiridon, observă faptul că într-un regim comunist, literatura îşi asumă ,,funcţii hipertrofiate" şi, deturnată de la misiunea ei, este silită să ocupe o poziţie centrală. Raportarea la factorul politic se face în această situaţie în două moduri. Astfel, ia naştere paracultura ideologică, numeroasele opere propagandistice oglindind mitografia elaborată de partidul unic sau importată de la puterile răsăritene, iar scriitorul, instrument al noii religii, devine ,,un scrib" ce intermediază acceptarea dogmei. Paralel, apar însă creaţii care se abat de la regulile instituite de putere sau în care este sancţionată, deconstruită tocmai mitologia oficială, diferitele strategii ficţionale şi resurse ale ficţiunii - între care se află şi configurarea în subsidiar a unei contramitologii - evidenţiind aspiraţia spre rostirea adevărului şi făcând posibilă - în logica explicaţiilor lui G. Durand - reechilibrarea biologică(eufemizarea răului), psihosocială(combaterea alienării) şi antropologică(prin remitizare).

Într-un articol publicat în Questions de mythocritique, Daniele Chauvin observă şi aproximează capacitatea de reactivitate a mitului în producţiile literare, explicabilă prin forţa lui de semnificare, de simbolizare şi resimbolizare a realului, dar şi prin efortul hermeneutic pe care-l suscită. Performanţa mitului de a se disimula, de a camufla o atitudine critică vizavi de o problematică incomodă este analizată şi de Marcel Detienne care consideră mitul ,,une parole de subversion, une voix de révolte et un discours de sédition".

În pofida unei serii de complicităţi şi a unei prudenţe excesive care se reflectă în plasarea acţiunii romanelor în perioada dejistă, în folosirea unor tehnici variate de ambiguizare, în sublinierea ideii că Revoluţia a fost bună, dar punerea ei în practică a fost greşită sau în vehicularea teoriei celor două vârste ale comunismului(bună şi rea), D. R. Popescu scanează realitatea prin intermediul mitului, exploatându-i exact acest potenţial subversiv.

Cu ajutorul unor mituri, în general de provenienţă livrescă(cele două surse principale fiind mitologia biblică şi cea antică), scriitorul inversează sensul scenariilor mitice fabricate de putere. Între ,,miturile ideologice" în care - după cum demonstrează Jean Molino - nu zeii ci ideile garantează parusia şi miturile derepopesciene există o compatibilitate tematică. Oglindindu-se în cele din urmă, primele apar însă distorsionate, ceea ce rezultă fiind de fapt imaginea reală a lumii totalitare. Romanele derepopesciene sunt foarte bogate în materie mitologică. Miturile apar sub forma unor aluzii, sau a unor referinţe explicite (mitul paradisului), a unor scheme obsedante (mitul mesianic), dar reanimarea mitului se face şi prin anumite aspecte tematice (mitul cainian) sau prin transplantarea unor personaje (numele mitic autorizând adeseori refacerea unui context ce permite interpretarea motivelor reperate, v. Moise). În primele cărţi(Vânătoarea regală, F), articularea mitului este realizată cu inteligenţă, piesele mozaicului iniţial fiind folosite pentru realizarea unui nou puzzle prin care sunt luate în răspăr chiar structura mitică subiacentă şi ascunsă a discursului ideologic, canonul oficial şi codul moral-politic al vremii, dar în ultimele romane ale prozatorului(Ploile.., Împăratul...), insistenţa cu care mitul este folosit ca mijloc de discreditare a mitografiei partinice îl transformă într-o materie sterilă, retorica mitică degenerând în simple exerciţii de virtuozitate, iar stilul mitic, supralicitat cu bună ştiinţă, discreditându-se prin redundanţă.

La scriitorii postbelici, ,,mitofilia" - cu un termen al lui Herman Parret - corespunde nu numai dorinţei de a restabili adevărul în datele lui fundamentale, ci şi preocupării lor pentru a-şi emancipa discursul literar de constrângeri socio-politice. La Mircea Ciobanu, valorizarea ca hipotext, în principal, a mitologiei creştine şi antice (în Istorii) se justifică prin dorinţa autorului de a evita presiunea deformatoare a doctrinei comuniste. Autorul nu mai urmează calea subversiunii, dar caută totuşi un mod alternativ de expresie care, permiţându-i să se despartă de ideologic şi să saboteze referenţialitatea, dobândeşte tocmai prin acest lucru o semnificaţie etică. Dirijismului politic i se sustrage şi Sorin Titel, mitul oferindu-i calea de a scăpa din realitatea nesatisfăcătoare şi făcând posibil exilul autoimpus al prozatorului în ,, ţara îndepărtată", spaţiu ce rămâne, în ciuda toponimelor şi a unei geografii concrete, un teritoriu miraculos, imaginar ce se constituie dealtfel într-o replică la ,, provincia socialistă" pe care un critic pretindea că o vede într-una dintre cărţile de început ale autorului. Despre un substrat mitic evaziv şi doar vag insinuant se poate vorbi şi la George Bălăiţă (în Lumea în două zile). Revolta, dacă există, se manifestă prin intermediul încărcăturii simbolice a textului (asigurată de exploatarea unor elemente ale unor mituri celtice, creştine, chinezeşti), chiar dacă printr-o serie de ,,fişe pentru roman" desprinse din ziarele epocii, se conturează ca fundal al naraţiunii perioada stalinistă. Renunţarea parţială la tutela mimesisului, densitatea nucleelor mitice, eroizarea şi dezeroizarea, construirea unor personaje trăind deopotrivă în istorie şi mit pot fi privite şi la Ştefan Bănulescu ca o tentativă de incriminare a ,,contrafacerii de mituri" în comunism - după cum demonstrează în monografia destinată scriitorului - Monica Spiridon, dar şi prin încercarea de a scăpa presiunilor politice.
Prezenţa mitului în romanul interbelic se corela cu o tendinţă mai largă şi inovatoare a literaturii române de evadare într-un spaţiu arhetipal. În perioada postbelică acest gen de ficţionalizare constituie şi o formă de revoltă, de reactivitate împotriva apăsării totalitare, o supapă de rezistenţă. Dacă intenţia creativă este comună la aceşti scriitori - cu precizarea că nu toate temele de extracţie mitică provin şi dintr-un model etic şi în orice caz nu toate naraţiunile pot fi citite ca nişte alegorii insinuante - poetica mitologizării funcţionează diferit la fiecare în parte. Analiza romanelor nu se poate aşadar face decât în funcţie de orizontul politic în care au fost scrise, chiar dacă, odată cu modificarea contextului, unele înţelesuri îşi dovedesc vremelnicia. Nu trebuie însă uitat faptul că mitul nu este în aceste cărţi doar o strategie esopică, subversivă sau defensivă, ci şi o structură complexă, romanul mitic presupunând, fie reciclarea unor motive mitice consacrate, resuscitarea unei lumi mitice prin anumite tipuri de situaţii/ personaje, printr-o anumită configuraţie a timpului şi spaţiului, printr-o anumită fizionomie a discursului, fie inventarea, din toate piesele sale a unei mitologii originale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara