Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dosar:
Miza unui tratat filosofic de Bogdan Pascu


Omul recent, ultima carte a lui H.-R. Patapievici publicată în 2001 de Editura Humanitas, reprezintă o analiză complexă şi erudită la adresa proiectului cultural al modernităţii. Miza acestei analize nu este însă nici statică, nici retrospectivă, în sensul în care autorul ar propune reinventarea romantică a unei culturi uitate. Deşi Patapievici invocă idei metafizice şi religioase ce aparţin Antichităţii şi Evului Mediu, el presupune inserţia lor în cadrul unui proiect de reconstrucţie modernă a unei forme de inteligibilitate capabilă să recepteze asemenea idei. Dinamica proiectului lui Patapievici pare să fie şi mai complicată de faptul că aceste idei metafizice şi religioase nu sunt privite, la rândul lor, într-un sens static, ci sunt ele însele destinate, după Patapievici, unor transformări. Nu numai subiectul modern este schimbat faţă de încarnările sale din trecut, ci şi obiectul cunoaşterii sale.
Această dinamică dublă, ce poartă unele rezonanţe de teologie milenaristă şi de filosofie hegeliană a istoriei se desfăşoară pe un fundal de critică incisivă a modernităţii. Autorul face o diagnoză a "maladiilor culturale" ale lumii contemporane care, prin radicalitatea tonului său, ar putea aduce cu o respingere. La o lectură mai atentă, această concluzie se dovedeşte însă pripită: Patapievici nu respinge de fapt modernitatea, ci doar îi semnalează incompletitudinea. El nu vrea, cu alte cuvinte, să distrugă un concept asociat cu un fel de a fi "modern", ci să-l investească cu un sens pe care îl consideră pierdut sau alterat în lumea contemporană.
Dintru început, trebuie spus că asemenea analize care propun reflecţii asupra structurilor de articulaţie ale modernităţii târzii nu reprezintă un proiect inedit în peisajul intelectual contemporan. În Occidentul ultimelor decenii au apărut lucrări importante - nu numai intelectual, ci şi academic - care amendează, bunăoară, structurile sinelui modern, lucrări care animă dezbateri centrale din psihologie şi filosofie. În psihologie, un exemplu de acest tip este oferit de lucrările lui Christopher Lasch; în filosofia morală, o pledoarie extraordinară împotriva modernităţii este propusă de Alisdair MacIntyre în Tratat de morală. După virtute, o carte a cărei traducere românească a fost publicată în 1998 tot de Editura Humanitas. Cred că se poate spune, de aceea, că Patapievici se situează implicit în compania intelectuală a acestor autori, deşi, evident, proiectul său urmează şi o anumită intenţionalitate singulară. Partea care distinge răspunsul lui Patapievici la problemele modernităţii de cele ale multora dintre confraţii săi occidentali este, cum am sugerat deja, încercarea de a redescoperi un sens radical prin care căutarea transcendentului poate fi reasumată ca proiect existenţial în modernitate. În acest sens, Omul recent se plasează şi în orizontul filosofiei religiei, sau a unui demers în care alteritatea este conceptualizată prin localizarea ei pe un plan ideal, ca fiinţă primă sau ca divinitate.
Această turnură religioasă pare să constituie nucleul acestei analize, desfăşurată, cum am văzut, în interiorul paradigmei intelectuale a criticilor modernităţii. Dar complexitatea proiectului prin care este construit argumentul religios al lui Patapievici nu poate fi uşor trecut cu vederea. Prin forma şi anvergura sa sistematică, cartea reprezintă un tratat de filosofie şi pledează implicit pentru vocaţia speculativă filosofică a autorului, într-un mod cu mult mai convingător decât au făcut-o eseurile şi articolele sale de până acum. Este, de aceea, surpinzător să vezi ce tip de reacţie a stârnit această carte în publicistica românească. Numerele 102 şi 103 ale Observatorului cultural oferă un set de opinii critice concertate (un excepţia unui singur articol, cel al lui Vlad Alexandrescu) la adresa cărţii în discuţie, opinii asupra cărora mă voi opri în continuare.
Problema mea în legătură cu aceste analize este că eu cred că propun o lectură distorsionată şi simplificatoare a cărţii lui Patapievici. Deşi anumite observaţii punctuale ale autorilor articolelor din Observatorul cultural pot fi considerate pertinente din punct de vedere tehnic, articolele nu reuşesc să ofere decât reconstrucţii parţiale, caricaturale ale demersului urmat de Patapievici în Omul recent. Teoretizările autorului asupra modernităţii nu sunt, de fapt, discutate de aceşti autori, altfel decât ca un lucru care trebuie din start respins fără drept de apel.
În plus, unele articole din Observatorul cultural se referă mai des decât ar fi cazul într-o analiză critică a unei cărţi de filosofie la cazul Patapievici, tratat ca o problemă clinică. Pe lângă faptul că nici o competenţă medicală a autorilor nu ne este dezvăluită, este probabil inadecvat ca asemenea "expertize terapeutice" să fie incluse într-o analiză de idei.
Mai mult decât atât, unii dintre autori, ca Ion Bogdan Lefter de exemplu, avertizează chiar împotriva pericolului de contaminare cu idei antidemocratice, cum face de pildă articolul lui Ion Bogdan Lefter, "Pe altă spirală a istoriei...". Acest autor nu explică suficient în ce fel demersul lui Patapievici de chestionare a completitudinii modernităţii, bazat pe lecturi din filosofia antică, scolastică şi modernă conduce la îmbrăţişarea unor idei direct antidemocratice. Pe de altă parte, autorul nu oferă nici un fel de date precise, în afara unei ţinte vag localizate în "o parte a intelighenţiei româneşti", despre existenţa unor asemenea cititori naivi ai cărţii lui Patapievici, gata să se lase captivaţi de mesajul "antidemocratic" transmis de aceste printre rânduri. Ceea ce spune acest autor sună astfel ca un bigotism atribuit fără discernământ tuturor cititorilor lui Patapievici. Autorul de faţă, care de altfel arborează explicit principii democratice, ar trebui probabil să fie mai atent cu asemenea implicaţii care îi pot ofensa pe cititorii (fie ei şi ocazionali) ai cărţii lui Patapievici.
Aceeaşi obsesie a potenţialului politic al tratatului lui Patapievici pare că străbate şi articolul lui Paul Cernat din numărul 103 al Observatorului cultural, "Catedrala fundamentalismului diafan". Deşi acest articol conţine şi o observaţie de metodă de la care se poate porni o dezbatere, şi anume în ce măsură analogiile structurale stabilite de Patapievici între mai multe tipuri de ştiinţe rezistă diferenţelor dintre sferele lor de aplicabilitate, analiza de fond a lui Cernat se bazează mai curând pe un efort "psihanalitic" de a stabili o continuitate între "frustrările" politice ale lui Patapievici şi ambiţiile sale teoretice. Acest tip de atac la adresa unor idei filosofice aminteşte, de exemplu, de încercările de a formula analogii între poziţia teoretică (anti-modernă) a lui Heidegger şi rolul său în legitimarea Partidului Nazist. O diferenţă notabilă între cele două situaţii, cea a lui Patapievici şi cea a lui Heidegger, este că lucrările celui din urmă au beneficiat şi de altfel de comentarii, fiind examinate şi dezvoltate în filosofia contemporană - şi nu doar descalificate din cauza compromisurilor făcute de Heidegger în 1933.
Cernat îşi concentrează astfel atacul pe faptul că îi atribuie lui Patapievici o intenţionalitate politică ascunsă (dar certă) şi pe stabilirea unei cauzalităţi precise între marginalizare politică şi construcţie teoretică. Urmând această strategie, acest autor nu poate ieşi din cercul vicios al analizării cazului Patapievici, în tentativa sa de a vorbi despre cartea acestuia. Acea observaţie interesantă cu privire la metodă care ar fi putut genera o dezbatere de conţinut este astfel subminată chiar de autor, care pare mult mai grăbit să tragă concluzii de "psihanaliză" politică, decât să participe la discuţii filosofice.
Ceea ce vreau, aşadar, să spun este că deşi nu pot să nu recunosc dreptul oamenilor de a citi un text în feluri diferite, cred totuşi că autorii articolelor din Observatorul cultural deformează substanţial sensul şi miza cărţii lui Patapievici. Spunând aceasta, nu vreau deloc să sugerez că nu există anumite implicaţii nedezvoltate şi probleme de consistenţă în cartea lui Patapievici. Nu vreau nici să susţin "neutralitatea ideologică" a poziţiilor faţă de care Patapievici se angajează cu argumente filosofice - sau, cel puţin, a majorităţii celor din urmă. Dar, chiar dacă se întâmplă să nu fiu conservator în aceeaşi măsură în care recunoaşte Patapievici că este şi nu sunt deloc pregătit să reconsider valorile modernităţii în acelaşi mod ca şi el, cred totuşi că ideile lui Patapievici merită discutate. Cred şi că este o obligaţie intelectuală să discuţi o teză susţinută cu argumente filosofice, în loc de a o demite rapid în urma unei lecturi deformatoare şi parţiale. Aceasta cu atât mai mult cu cât cel puţin unul dintre autorii textelor din numărul 102 al Observatorului cultural, Adrian Miroiu, îşi arogă o competenţă de "filosof de profesie" şi declară cititorilor că se simte înarmat cu instrumentele academice ale "specializării" sale teoretice. Analiza întreprinsă de acest autor nu se bazează însă pe nici o încercare de a reconstitui proiectul lui Patapievici. Miroiu nu face altceva decât să ne informeze asupra lipsurilor bibliografice ale lui Patapievici şi insistă asupra incorectitudinii (nedovedite de articolul său, dar sigure) interpretării unor clasici pe care Patapievici îi citează în Omul recent. În plus, Miroiu subscrie la "simptomul" reacţionar pe care I-l atribuie răspicat şi Ion Bogdan Lefter. Chiar dacă am presupune că expertiza sa de "profesionist" îl califică într-adevăr pe acest autor să semnaleze anumite probleme în tratatul lui Patapievici, nu putem să nu remarcăm că poziţia pe care o adoptă aici faţă de cel din urmă (de profesor care dăscăleşte un student "cu intuiţii", dar confuz şi neinformat) se bazează pe o prezumţie de superioritate care este inadecvată intelectual şi moral. Singura critică tangentă cu miza cărţii din analiza acestui autor este cea legată de "ideea compatibilităţii de fond a cadrelor conceptuale" folosite de Patapievici (o idee pe care am văzut că o discută şi Paul Cernat). Dar, în loc să clarifice care ar putea fi problemele acestei incompatibilităţi, Miroiu nu face decât să spună că "o asemenea abordare este complet greşită". Motivul pentru care Patapievici se lasă antrenat în această eroare poate fi citit numai printre rânduri: Patapievici "nu a citit", nu a învăţat bine lecţia. În contextul unei dezbateri de idei, acest tip de argument nu e decât un atac la persoană. Iar un atac la persoană este ceva neobişnuit la un "filosof de profesie".
În aceeaşi familie de reacţii bazate pe o prezumţie de superioritate (critical ştie ce e bine şi ce e rău, spre deosebire de Patapievici care e ignorant, eretic, sau amândouă) se înscrie şi textul lui Liviu Andreescu din numărul 103 al Observatorului, "Apocalipsa după Patapievici". Acest text plăteşte, e drept, un tribut mai substanţial ideilor lui Patapievici din Omul recent, dar face asta numai pentru a le considera, în aceeaşi linie cu ceilalţi autori la care m-am referit, incorecte politic, nocive şi elaborate monologal. Prin această anatemă, autorul articolului refuză el însuşi intrarea într-un dialog cu Patapievici, preferând poziţia mai confortabilă a rectificatorului şi caricaturistului. Interesant este şi că, deşi acest autor se plasează destul de clar în tabăra apărătorilor dogmatici ai postmodernităţii, el nu ezită, într-o notă finală, să-i dea şi lecţii de "creştinism autentic" lui Patapievici - ironia este că aceasta pare că susţine tocmai că ideile inspirate de filosofia şi teologia creştină nu sunt neapărat incompatibile cu "spiritul epocii" contemporane, ceea ce este chiar pariul lui Patapievici.
Prin urmare, deşi, pe de o parte, este clar că nu toate observaţiile făcute de aceşti autori sunt de nesusţinut şi, pe de altă parte, există într-adevăr o serie de probleme în cartea lui Patapievici, se poate spune că această carte nu a primit până acum nici o provocare pe măsura ei. Criticile din Observatorul cultural se auto-subminează prin interpretările trunchiate şi deformate pe care le produc şi prin insistenţa necritică pe anumite "implicaţii politice" ale proiectului intelectual al lui Patapievici. Un lucru este deocamdată cert: cartea lui Patapievici va rămâne ca o contribuţie la analiza modernităţii (chiar dacă una nelipsită de probleme). În schimb, vocile criticilor săi din Observatorul cultural, ce amendează, s-ar spune cu invidie, mai mult detalii secundare şi construiesc fantasmagorii politice pe marginea propriilor lor obsesii vor avea probabil o viaţă mult mai scurtă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara