Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Mîna de Andrei Zanca


(fragment)



«...ce pîrg de vreme ne-a adus laolaltă

cînd nimic nu e întîmplător, deopotrivă ce se ştie

că însăşi suma zarurilor înscrie într-un tîrziu o curbă deplină?



să fie acel privilegiu al deschiderii divine din noi

netezindu-ne întîmpinarea, ori poate răsplata unei delumiri egale

îngemănîndu-ne timpurile?»



- înserarea înstăpîni o ploaie atît de lină

încît doar privind rîul o puteai bănui –



«^vrei adevărul, ori mîna ce alină^...

– m-a întrebat odată o femeie răscoaptă –



^adevărul, ce alină o mînă^, i-am răspuns toropit de somn... şi poate

dacă am fi visat că vorbeam înainte chiar de a începe

am putea să ne resemnăm, însă aşa?



ah, ce mai...i-am lăsat să creadă că eşuasem... că rătăcesc

înfrînt de-o lume, căreia nu-i dibuisem noima aleasă



...să laşi fîntîna, luînd calea deşertului... să o iei razna, aşadar...



de neînţeles...încît unii îşi loveau arătătorul de frunte

ca spre a se uşura de o povară...



să vieţuiesc însă orbita unei iluzii tămăduite doar de moarte

cu care ne-nşelăm orice am întreprinde în afară?



...această înnăscută însuşire de nălucire,

ce nu ne lasă să ne prăbuşim... ca o transă înlesnind



justificările noastre să se desprindă fără efort

la orice înfremătare a îndoielii...



o fi una să te îndoieşti de divin şi cu totul altceva

să te îndoieşti de tine?...



această luciditate al cărei teritoriu e însuşi perisabilul



încît, de nu te vei îndura să apleci o simplă după-amiază în tine

nu vei afla nicicînd că veghea nu-i nici a străjerilor, nici a pupilei



ci-n miezul împînzit de umbrele foşgăind în noi, într-o lume



ce nu iartă nici un ocol, readucîndu-te mereu în faţa amînării...

cînd seara, nu eşti nici pe departe cel din zori...



tocmai pentru că ea venea în întîmpinarea ta, crestîndu-te

la răscrucea menită a fi dezvăluire... şi totuşi, ceva rămîne



mereu egal în tine şi nu e nici loc, nici vreme



ci un nespus lin al asemănării dincolo de vorbe. aidoma unui lac

atins de-o briză, în vreme ce înspre adînc, doar o alunecare

nestingherită de cîrd, cînd deodată ştim...



... făr de putinţa împărtăşirii, vezi bine...



... dinspre biserică, în năduful de ierburi, adiau unde de Fugă

şi deodată acest foşnet al frunzelor însoţindu-le

ca un îndemn la smerenie, încît cîinele se-nfioră abia auzit...



„nu-i straniu... pe cît te-ndepărtezi mai mult

pe-atît de mult te-ntorci înspre ce ai părăsit?



nu-ncetăm a prelungi prin îndoielnice mesaje

rupturi de netămăduit, ca şi cum dincolo de bolile ce ne bîntuie



dune de uitare şi apoi moartea, ar fi singurele cătuşe



într-un lanţ al denumirilor, de care ne-am legat vieţuirea...

... cînd a fi liber, fără a te elibera dinlăuntru mereu, e doar o vorbă



aici şi acum... şi-apoi, unde e teamă nu poate fi nici iubire... mesajul meu



se odihneşte cum vezi în soiul acesta de vieţuire, însărăcit acum

de o gură de carne... o lume-n care omul pare a se evapora lent



din orice ar întreprinde... o lume, căreia i-am ucis sunetul genuin...

unde om şi dumnezeu păşesc pe culoare paralele...”



– zăceam lîngă el, toropit de curgerea apei...

şi oricît de fragile mi se păreau vorbele, o vrajă, ce parcă

se desprindea din fiinţa lui contopită cu podul şi undele

lovea departe în mine

năruind surmenări iscate de netrăire...

parcă primenind...



„...cum îndelungă vreme, nu m-a părăsit imaginea unui tablou

al unuia de-al vostru, obsedîndu-mă pînă în vis... în ultima mea

incursiune sfîrşită într-o carte – ^carul cu boi^ –, i se spunea parcă



însă dincolo de el... doamne, ce mesaj... tîrziu... dincolo de culoare

l-am pătruns şi eu... adunînd şi silabisind, priviri şi făpturi



pe trotuarele obosite ale oraşelor, cînd spaima şi mila lor la vederea mea

se preschimba în mine într-o disperată înţelegere a golului ce-i bîntuie...



şi era o duioşie hărţuită... o tandreţe crudă...ei continuînd somnambulic

a-şi cumpăni vina prin ahtiere... uitarea, prin neastîmpăr şi năvală...

toate dosite



pînă la înnăbuşire în cotloane abia bănuite... încît pupila

părea vînătă de-o beznă de cavernă... oare ce spaimă aleasă ne-njugă mereu

la vorba altora



de nu ne găsim în sine seninătatea netulburată de nimeni

şi nimic?



aidoma timpului mult rărit în vise, încît te izbeşte

ca un val la trezire... o mulcomie asemănătoare m-a potopit

într-o vară



cînd l-am cunoscut pe Ungaretti... plimbîndu-ne

aproape fără de-o vorbă de-a lungul apei... firesc de tîrziu

şoptind pe neaşteptate...



^ce seară fără de mîine^...

şi-am înţeles atunci, că necunoscutul tot prin neînsemnat şi necunoscuţi

îşi înscrie



răsuflarea în vreme, pe potriva trecătoarelor lumi mînuite

pesemne de oameni abia băgaţi în seamă... în stare a răsturna, ori

a înlătura la un simplu gest... fiindcă, dincolo de farsa de zi cu zi



e aproape o palpabilă organizare a însăşi haosului... cum incertul impact

dintre anotimpuri... şi-am spus atunci... ^Nu^

...ne mai înţelegem oare?...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara