Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Modelul călinescian de Ion Simuţ

Personalitate unică, G. Călinescu nu poate deveni un model, pentru că este inimitabil şi irepetabil. Cunosc această opoziţie de principiu la ideea de model, instrumentalizată periodic împotriva lui G. Călinescu. Nu cred nici eu că un critic tânăr îşi construieşte o carieră pe bază de modele, dar cu termeni de comparaţie trebuie să lucreze. Titu Maiorescu nu a fost un model, ci un reper pentru E. Lovinescu. După cum E. Lovinescu a fost pentru G. Călinescu un termen de comparaţie, ocazie de polemică sau dialog al ideilor, pentru formarea propriei gândiri critice. De la debutul lui Nicolae Manolescu şi Eugen Simion din anii '60, G. Călinescu nu mai are apărători la fel de statornici şi de convingători. Dacă nu cumva greşesc, G. Călinescu nu se află astăzi printre referinţele criticilor tineri. Ei continuă o simptomatică atitudine de repudiere a modelului călinescian, persistentă de vreo trei decenii, din mai multe pricini declarate, alcătuind un adevărat rechizitoriu: clişeizarea unor formule critice transmise pe cale didactică până la saţietate, absolutizarea criticii estetice într-un moment de expansiune a culturalului postmodern şi a relativismului, prea marea libertate de expresie a criticului ce duce interpretarea spre o literaturizare excesivă, în dauna conceptualizării şi a scientizării, lipsa de ancorare a călinescianismului într-o metodă unanim acceptată, posibil a fi racordată la una din căile "acreditate" de cunoaştere în domeniul ştiinţelor umaniste. Virtuţile criticii călinesciene sunt astfel convertite în vicii şi argumente de inactualitate. Nu pun la socoteală pactizarea cu regimul comunist, căci acesta este un motiv secundar (exterior, nu intern) de uzură morală a călinescianismului. Există deci suficiente argumente pentru ca E. Lovinescu şi G. Călinescu să fie declaraţi inactuali şi repudiaţi ca modele. Din câte s-ar părea, ei nu sunt un bun exemplu pentru generaţia tânără. Nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre tinerii în curs de afirmare să fi scris ceva semnificativ despre ei în ultimii douăzeci de ani. E un foarte lung interval de eclipsă pentru a nu putea fi considerat un simptom al actualităţii.
Un bun prilej de reflecţie la ce mai reprezintă astăzi călinescianismul îl constituie iniţierea ediţiei critice integrale a publicisticii, în colecţia de "Opere fundamentale" coordonată de Eugen Simion. Au apărut primele două volume, însumând aproape trei mii de pagini, din cele nouă mii câte se estimează că vor fi cuprinse în final în cinci sau şase volume. Restituirea este realizată de un colectiv alcătuit din Nicolae Mecu, Oana Soare, Pavel }ugui şi Magdalena Dragu, condus de cel dintâi; la transcriere şi alcătuirea indicelui de nume a colaborat şi Virgil Tiberiu Spânu. Nicolae Mecu a dovedit deplina cunoaştere a subiectului când a realizat prima parte a ediţiei critice din opera lui G. Călinescu, îngrijind cele patru romane, apărute cu note, comentarii, variante şi repere critice tot în colecţia de "Opere fundamentale" în 2004 (ediţia are antecedente la Editura Minerva, în 1993-2002, datorate aceluiaşi îngrijitor). Nicolae Mecu reprezintă, indubitabil, o garanţie a acestei ediţii critice integrale a publicisticii. Ea este însoţită de o prefaţă a lui Eugen Simion, care semnalează câteva dintre problemele receptării actuale a publicistului G. Călinescu, şi de o cronologie meticuloasă, detaliată, prima de aceste proporţii, realizată de Nicolae Mecu ca un indispensabil ghid de lectură. Nota asupra ediţiei aduce toate explicaţiile necesare despre organizarea sumarului, aşezarea strict cronologică a tuturor textelor publicistice şi modul de transcriere filologică. Aparatul critic este completat cu note şi comentarii bine documentate, la care şi-au adus contribuţia, pe secvenţe temporale, toţi cei patru cercetători menţionaţi. Ediţia este pusă sub patronajul simbolic al Academiei Române, fiind realizată în colaborare cu Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu", care în acest fel îşi onorează cum se cuvine întemeietorul.
Primele două volume din publicistica lui G. Călinescu acoperă intervalul 1920-1935. Este activitatea criticului între 21 şi 36 de ani. Începuturile sunt ale unui posibil italienist. Debutează în 1920, în ziarul "Dimineaţa", făcând rezumatul unor conferinţe. Toate articolele din anii 1920-1925 sunt pe teme de literatura italiană şi sunt publicate mai ales în revista "Roma", cu sprijinul lui Ramiro Ortiz, mentorul studentului G. Călinescu. (Colaborarea la revista "Roma" va continua până în 1931.) În 1923 publică traducerea romanului Un om sfârşit de G. Papini. În 1926 debutează ca poet în "Universul literar", frecventează cenaclul lui E. Lovinescu, iar în 1927 publică numai de două ori recenzii în revista "Sburătorul". Apropierea de Lovinescu încetează repede. 1927 este anul unei lansări semnificative în critica publicistică: apare revista "Sinteza", cu o existenţă efemeră (la începutul anului următor îşi încetează apariţia), unde este redactor; colaborează rodnic, cu unul sau două articole săptămânal, la "Viaţa literară", desfăşurând primul stagiu de cronicar literar, până la sfârşitul anului 1929. Tot în 1927 începe colaborarea intermitentă la revista "Gândirea" (cu articole despre V. Pârvan, Hortensia Papadat-Bengescu, E. Lovinescu, I. Teodoreanu, L. Blaga, Em. Bucuţa, M. Ralea, Nichifor Crainic), sistată în 1929. Din aprilie 1930 până la începutul anului următor colaborează la "Vremea". În 1930 face o experienţă nouă: scoate revista proprie "Capricorn", din care însă nu apar decât două numere. Cea mai glorioasă activitate publicistică a sa se desfăşoară la "Adevărul literar şi artistic", din 1931 până în 1939, unde semnează săptămânal cronica literară şi "Cronica mizantropului", devenind unul dintre cele mai importante repere în presa literară interbelică. În 1932 apare Viaţa lui Mihai Eminescu, în 1933 - romanul Cartea nunţii, iar în anii 1934-1936 apar cele cinci volume din Opera lui Mihai Eminescu. Biografia şi monografia operei eminesciene sunt încununate în 1935 cu Marele Premiu "Hamangiu" al Academiei Române. După ce fusese o vreme colaborator la "Viaţa românească" (1931-1934) şi la "România literară" a lui Liviu Rebreanu (1932-1934), din 1935 şi până în 1940 colaborează constant la "Revista Fundaţiilor Regale". Aceasta ar fi pe scurt şi cu lacune dinamica activităţii şi diagrama colaborărilor lui G. Călinescu în anii 1920-1935. La mijlocul deceniului patru, scriitorul (critic şi istoric literar, prozator şi poet) este o personalitate notorie a vieţii literare, la numai 30-35 de ani. Delimitările sale succesive de E. Lovinescu, de "Gândirea", de avangardişti şi de "noua generaţie" vor constitui un ferment activ al clarificărilor estetice atât pentru sine însuşi, cât şi pentru literatura interbelică în ansamblul ei.
G. Călinescu face distincţie între faptul de a fi cronicar literar, a fi critic şi a fi istoric literar, deşi, bineînţeles, între aceste preocupări există o fructuoasă interdependenţă. "Sunt foarte mulţi cronicari, dar foarte puţini critici, fiindcă puţini sunt aceia cari pot renunţa la ispita legăturilor sociale" (I, p. 450; II, 484) - e o constatare pe care publicistul o reia de mai multe ori. Cronicile literare nu trebuie să facă un serviciu particular sau de grup, ci să exprime un adevăr cât mai detaşat de conjuncturi; altfel, critica, o privire de sus şi de la distanţă, nu ar fi posibilă. Critica nu se confundă cu cronica literară: "Critica este o atitudine de sus, dintr-un turn bine aşezat pe temelia culturii, dar foarte înalt" (II, 659). Ea se bazează pe o cultură ideologică şi istorică şi năzuieşte să explice esenţialitatea unui fenomen literar: "Numai o privire de sus, dintr-o conştiinţă aproape metafizică a sufletului liric, şi dintr-o competenţă erudită a desfăşurării formelor unei culturi, totul bineînţeles în funcţie de intuiţie artistică poate feri de haosul unei culturi artificiale, fără osie tradiţională" (II, p. 740). Acesta este sensul confesiunii criticului în Ascensiune, publicată în "Gândirea" din mai 1928 (I, 332-338). Autoritatea în critică se dobândeşte pe calea unei ciudate, religioase abstrageri din lume, înlăturând orgoliul şi încrederea în sine până la "umilinţa faţă de non-eu": "Arta este acolo unde mă răneşte desăvârşita libertate a lumii faţă de conştiinţă, desăvârşita minune fără prevedere. Iar cine nu se poate ridica cu spiritul până la nevăzut, neprevestit şi rugăciune, nu ştie preţui". Treptele unei desăvârşiri spirituale a criticului, pentru a-şi câştiga "demnitatea etică" ("Artiştii sunt eroi, criticul trebuie să fie rege"), înseamnă ascensiune pe calea unei detaşări de sine, o continuă ridicare în sus, pentru a depăşi "orgoliul de a judeca". E un mod de a evita, nu numai teoretic, relativismul impresionist. G. Călinescu se disocia în acest fel de modul subiectiv lovinescian de a înţelege critica. O va face uneori explicit, alteori indirect, ca în această afirmaţie din 1927: "Un critic este raportor al umanităţii, o monadă cu fereastră a eului universal. Autoritatea lui decurge din obiectivitatea spiritului, din putinţa de a anticipa adevărul ca sentinţă a vremii. Altfel frumosul devine ceva relativ la moment şi prin aceasta şi relativ la individ" (I, 130). Instabilul impresionism lovinescian este substituit de permanenţa clasicismului. Definiţia memorabilă a criticii este repetată într-un interviu din 1932, cu o ţintă anti-lovinesciană explicită: "Criticul trebuie să fie un raportor al umanităţii, iar nu un reporter al oportunităţii. A admite mutaţia valorilor este a nega posibilitatea criticei" (I, 1416).
G. Călinescu va evita să afirme statutul de artă al criticii, declarând că ea este creaţie sau, cum va specula mai târziu, în 1947, declarând că istoria literară este "ştiinţă inefabilă şi sinteză epică". Se cunoaşte prea bine o altă condiţie pe care o impunea criticii, aceea de a fi practicată de un creator care a eşuat într-un gen sau altul, proclamând critica "o activitate de înaltă simpatie între creatori pe diferite planuri ale spiritului", iar "obiectivitatea ei se bizuie pe cultură şi pe simţul organic de valoare, refuzat celor sterili" (II, 204). Exigenţele călinesciene faţă de critică sunt copleşitoare şi la ele trebuie să luăm aminte: "Ca un critic să nu poată să fie artist într-un chip oricât de modest, ca el să nu aibă nici o competenţă într-un domeniu de erudiţie, să nu poată face un studiu de filologie generală sau de istorie literară, sau de filosofie etc. este un lucru cu totul regretabil. Iată de ce nu preţuim mare parte din critica de azi, profesată de oameni fără cultură sau cu o informaţie superficială de gazete" (ibidem) sau de Internet, cum am putea adăuga, cu aceeaşi tristeţe, pentru situaţia actuală.
Poate că tinerii critici de astăzi n-ar merita această ingratitudine (cu care am început acest articol) de a fi raportaţi la G. Călinescu, dar trebuie semnalată o inaptitudine a lor, cu valoare de simptom: indiferenţa faţă de clasici. Frecventarea criticii lui G. Călinescu poate reda "bucuria de a trăi în intimitatea clasicilor" (II, 661), poate reinventa acel atât de necesar sentiment de "contemporaneitate în clasicitate", care ne lipseşte astăzi într-un mod atât de păgubitor pentru integralitatea şi integritatea literaturii române. Uitându-l pe G. Călinescu sau refuzându-i arogant posteritatea, noile promoţii de scriitori şi critici nici nu ştiu ce pierd: simţul valorilor clasice, permanente, ca raţiune a existenţei umane.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara