Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Carnet:
Moment gregar de Val Gheorghiu

Gregar. Care trăieşte în grupuri compacte, în turme, cete, cîrduri. Din. fr. grégaire, lat. gregarius (DEX, pg. 383)

Odată consumată - pentru toată lumea - simpla recurgere la dicţionar, de trecut la mult mai complicatul exerciţiu al înţelegerii ca atare a categoriei. Chiar dacă se preferă - cum o şi fac - tonul amuzat.

A te referi, bunăoară, la structura universului, la constelaţii - ele însele formaţiuni gregare - nu e prea nimerit însă a te amuza. Deja noţiunea de infinit e de natură a speria, pentru a-i mai şi găsi o tratare amuzată. Sau, poate, chiar amunzamentul ar fi soluţia atenuării a ceva care atît ne tulbură. Muzica sferelor? Frumos spus, dar cine o aude?

De coborît pe pămînt, aici, unde gregarul e în firea lucrurilor.

De încercat - cu totul aleatoriu - un inventar al situaţiilor care se pretează analizei din unghi... gregar.

Rasele - date o dată pentru totdeauna - şi-au delimitat natura colectivă apelînd la culoare. Continentele însele sînt pigmentate - din acest punct de vedere - diferit. Vrăjmăşia dintre ele - de milenii - se duce sub stindardul culorii diferite. Modernitatea nefăcînd decît să rafineze confruntarea. Dacă o Japonie - avînt apetitul salvator al imitării civilizaţiei americane/ europene - este astăzi o performeră de clasă, în schimb o Chină învecinată face eforturi enorme în a-şi ajusta stigmatul comunist pe soluţie capitalistă: "turma" japoneză se mişcă, în mirobolantele ei metropole, în maşini de mare marcă, cea chineză pedalează la aceleaşi ancestrale biciclete. Mai şi fără pinioane, acestea.

Uniunea Europeană, ce e în fond decît tot formă de comunizare, chiar dacă în date elitiste, ferite oricum de stigmate colectiviste! Că nu toată lumea, nu toate statele prinse în noul angrenaj se simt bine în formaţiune, asta ţine de instinctul de singularizare. Decurgînd - şi el - din norma categoriei.

Ce sînt echipele de fotbal decît minime - dar acerbe - grupări de ins cîte unsprezece? Şi, vai, ce energii colosale se consumă în confruntările naţionale/ interstatale pentru impunerea supremaţiei piciorului! Supremaţia ca rezultantă a instinctului gregar. Un Becali e doar aparent singular în grandomania lui viscerală, inşi aidoma lui compun turma de vreme nouă a unei ţări doar aparent/ şi dramatic desprinsă de colectivism.

Dar paradele gay?

Dar boschetarii?

Dar feministele?

Dar partidele?

Dar cei care-şi încep fraza cu deci ? Sau cu... locaţie?

Dar artele?

De adăstat o secundă - textul de faţă fiind confecţionat, hélas, într-un atelier de pictură - în zona inefabilă a formelor şi culorilor. Asistăm - consternaţi - la confruntări dure între generaţii, sălile galeriilor fiind doar palide arene ale acestora. Ca unul ce am venit în tradiţionala pictură ieşeană cu date pliate pe modernismul european, nu am simţit nicicînd nevoia unei asocieri gregare cu cei de-o vîrstă, ba onorîndu-i - şi în scris - pe multonorabilii veterani, m-am simţit bine în blînda lor companie. Şi ca mine au fost şi alţii. Un grup, carevasăzică.

Final anecdotic.

Destăinuindu-mi încheierea unui volum corpolent, intitulat Dinamica grupului şi a echipei, distinsul magistru de catedră şi amic se lasă surprins de reacţia mea amuzat anticolectivistă la titlu-i, în sensul: Cum? Tot cu grupul? Tot cu echipa?, îşi concepe - în replică - Cuvîntul înainte, taxîndu-mă elegant, în sensul că şi marile creaţii ţîşnesc dintr-un etos comun, că toţi marii creatori sînt produsul unei gîndiri sociale şi de grup.

Ce-ar fi spus de asta scepticul Kierkegaard?