Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
MONICA PATRICHE de Constanţa Buzea


Cu bucuria de a se fi regăsit (normal să se regăsească după o pauză pe care o considerase pe nedrept fatală, pauzele fiind benefice şi de dorit dacă nu sunt prea lungi), Monica Patriche, al cărei prim manuscris cu poezii îl comentam la Post-restant acum vreo doi ani, el s-a întrupat într-o carte norocoasă totuşi, intitulată Dar de nuntă, lucrată cu grijă şi acoperind o temă sensibilă mai puţin gustată de colegii ei de generaţie pentru că textele ei par cuminţi şi la locul lor.

Se plângea, de-a lungul lunilor uscate, fără inspiraţie, fără elan, că poezia a părăsit-o, şi nici vorbă să mă creadă pe cuvânt că nu are de ce se teme, şi să aibă răbdare. Aşa se depăşesc etapele, încet şi cu migală, aşteptând să-şi reîncarce rezervoarele, acum simţindu-se iarăşi împlinită şi rodnică. Pe spaţiul întotdeauna insuficient de la pagina 30, iată câteva dintre poemele noului său manuscris de poezie pe care şi-l intitulează Memoria fluviului (scrisori către o prietenă):


Memoria fluviului
(Scrisori către o prietenă)


Aparţin ţărmului. Valurile au memoria
Vie. Trecutul meu se varsă odată cu ele.
Memoria mi-e vindecată. Mă va salva.


Memoria mă ajută să înţeleg şi să cred.

Am încetat să scriu pe ape
Numele celor absenţi. Sunt trează
Şi scriu despre prezenţa mereu ascunsă
Pe ţărm.

Poemul mi te aduce în minte,
Te păstrează acolo.

Mă lupt cu valurile şi cu memoria lor.
Nu pot schimba data naşterii mele,
Ziua în care m-am îndrăgostit
Sau ziua în care am văzut prima dată
Dunărea.

Apă stăruitoare - memoria. Apă plecând
În sus, către Domnul. Glasul Lui peste tot.
Ziua aceasta, un drum de la
Dumnezeu înspre Dumnezeu.

Iubesc oraşul cu străzi lichide. De ce
Nu doar bărcile, singure, ca fagurii?
Aerul, lumina oarbă, mâinile
Care pipăie totul, ape fără dig.

Câini de apă mă conduc până acasă.
Oboseala unei zile în care toate
Au fost spălate.

Ape uzurpatoare. Ape lovind
împărăţia lucrurilor mărunte, de la
ace şi obiecte ascuţite la lânuri moi
care se cer împletite de mâini răbdătoare.
Stau aici, între lucruri şi apele
uzurpatoare. O fiinţă obosită.

Ape înghesuite în trupuri de ape,
rănind chipuri care nu mai sunt
păstrate de nicio altă memorie.
Înstrăinare. Doar apele mai pot
salva lucrurile de această viziune
totalitară a lumii.

E greu să găseşti graniţa subţire a
lucrurilor. Cineva o soarbe.

Iată mâinile sfinte, nicio urmă de
tiranie a lor către cele ce li se aşează în
palmă, chei potrivite. Lucrurile nu aşteaptă
minuni spre a li se încredinţa. La fel ca rănile
vechi, acoperă gura care spune da,
dincolo de care timpul vieţii noastre devine
timpul lui Dumnezeu.

O altă femeie priveşte apele odată
cu mine. Despre asta scriu. Grădini
suspendate sunt sub mâinile ei. A ei
este bucuria aceasta. Cu mâinile fine
lucrează înserarea ca pe un pământ
binecuvântat. În rest nimic.
Decât această femeie care cu braţele
lucrează înserarea ca pe o grădină.

Lucrurile camerei ei:
lumina galbenă de veioză şi scara,
scara aceea albastră, plutind între cer
şi pământ, ale cărei trepte le-a şters din
tinereţe cu umilinţa de femeie. A şters
fiecare treaptă cu părul capului.
Lucrurile, ca şi cuvintele, într-o firească
uitare. Atât. Doar o lumină gălbuie şi scara.

Am întins un covor roşu pe care lucrurile
să păşească spre ea. Nicio amprentă pe ele,
nu le-a rupt nimeni păienjenişul. Nu le pot
smulge din lumea hotărnicită. Pentru ele
nicio chemare.

Le folosesc ca şi cum aş fi
pe o insulă pustie. Am insula mea,
pe care ziua nu s-a sfârşit.

Mă apropii de lucrurile mele
ştiute. Mă apropii având sentimentul
că ştiu o taină a mea care îmi scapă.

Lucrurile sunt ca melcii, lasă
urme de înţeles tuturor; urmele lor vădesc
trupuri plăpânde, intrate în cochilii,
unde doar gândurile lui Dumnezeu
încap.