Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Monografia unei legende hagiografice de Răzvan Voncu


Puţini mai sunt cercetătorii dispuşi să se aplece asupra textelor vechi şi să realizeze acele lucrări -monografii, ediţii -pe care filologia românească ar fi trebuit să le facă în deceniile trecute, dar care, din varii motive, încă lipsesc.

Un Eugen Munteanu, un Alexandru Mareş, un Gheorghe Chivu, un Viorel Guruianu sunt rarităţi pe ogorul filologic şi, oricum, cu toţii vin din zona disciplinelor lingvistice. În zona literaturii, repertoriul e încă şi mai sărac (în afară de numele profesorului Mihai Moraru, altul nu-mi vine repede în minte).

Iată de ce surpriza întâlnirii cu cartea lui Gabriel Mihăilescu, Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, a fost, pentru mine cel puţin, plăcută. Nici nu-mi pot explica relativa indiferenţă a mediului literar faţă de ea - mai ales a celor care predau literatură veche în multele noastre universităţi! -, altfel decât prin complexitatea materiei.

Cercetătorul se făcuse cunoscut printr-o laborioasă carte despre Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir (Universul baroc al „Istoriei ierogliUce". Între retorică şi imaginar, 2002), recenzată la timpul cuvenit de profesorul Mircea Anghelescu chiar în revista noastră. Însă lectura aplicată romanului lui Cantemir părea că îl va duce pe Gabriel Mihăilescu în altă direcţie, şi anume pe calea deschisă de studiile lui Dan Horia Mazilu şi Eugen Negrici. O şcoală a „contemporaneizării" fenomenului literar medieval, fie prin apelul la istoria mentalităţilor şi imagologie, fie prin lectura în grilă estetică şi/sau stilistică, fie, în fine, prin îmbinarea tuturor acestora într-o perspectivă antropologică.

Noul său volum, intitulat cam baroc Viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Cele mai vechi traduceri, manuscrise şi versiuni. Studii şi texte, merge într-o altă direcţie decât cea prefigurată de volumul de debut. Şi, la drept vorbind, nici nu ar trebui să vorbim despre o singură carte, căci între copertele ei coexistă două: studiul monografic al hagiografiei Sfintei Maria Egipteanca şi, respectiv, o ediţie de texte, conţinând5 versiuni ale textului în limba română, cele mai vechi. Cele două cărţi stau împreună din anumite raţiuni metodologice - căci nu mulţi sunt cei care, parcurgând monografia, chiar specialişti fiind, să poată dispune imediat şi de texte -, dar mai ales editoriale (şi se înţelege că, dată fiind criza din domeniu, pe acestea din urmă mă abţin să le comentez). Reunirea lor face întregul mai interesant şi mai accesibil unui public ceva mai larg, cum ar fi cel universitar, însă în acelaşi timp face mai dificilă încadrarea lucrării şi, în consecinţă, comentarea ei în paginile publicaţiilor literare. Probabil că (şi) această dificultate de încadrare explică puţinul ecou al cărţii.
Spuneam că, în Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, Gabriel Mihăilescu s-a îndepărtat vizibil de traseul anunţat în cartea despre Cantemir. Studiul său monografic este un bun model de cercetare pozitivă (nu pozitivistă), după cum antologia de texte ne dezvăluie un editor „de şcoală veche": minuţios, atent, sistematic. Ansamblul respiră o plăcută atmosferă de soliditate, care însă nu exclude, din fericire, „jocul" intelectual şi disocierile teoretice de fineţe.

Studiul monografic, alcătuit de fapt dintr-o suită de studii care se întrepătrund, realizează, cu multă discreţie, o mică revoluţie metodologică în cercetarea unui text medieval în cultura română. Pentru că Gabriel Mihăilescu abandonează tiparul „clasic" al unei asemenea cercetări, care este cel istoric. El relevă tocmai inadecvarea criteriilor istoriografice în studiul poeticii legendei hagiografice, motiv pentru care procedează la o altă lectură. După un scurt excurs în care abordează, cu salutară precauţie, originea legendei, cercetătorul porneşte de mai departe, şi anume de la aspectele teoretice ale legendei hagiografice. Mai corect spus, de la temele şi motivele pe care le întâlnim întreţesute în textura povestirilor ce narează viaţa sfintei. Astfel, Gabriel Mihăilescu identifică patru tipare narative preexistente, consacrate de alte serii de texte (dedicate altor sfinţi) şi circulând în literatura creştină anterioară: desfrânata pocăită, miracolul, monahul înfumurat şi întâlnirea. Acestea se combină, pe un fond ideatic şi moral creştin, într-un „scenariu" care - cum cu îndreptăţire observă autorul -repetă, de fapt, cu o altă recuzită, specifică epocii patristice târzii, scenariul sacru al sacrifiului cristic.

Capitolul al III-lea, inteligent condus şi el, urmăreşte, cu informaţie pozitivă incontestabilă, pătrunderea Sfintei Maria Egipteanca şi a legendei sale în lumea occidentală, mai întâi în versiuni în limba latină, apoi în idiomuri vernaculare, pentru a ajunge la prelucrările literare medievale, renascentiste şi baroce.

În mod curios, în spaţiul ortodox, unde sfânta e, la ora actuală, mult mai populară decât în cel catolic sau protestant, cercetările asupra legendei ei hagiografice sunt cvasi-inexistente. Motiv pentru care Gabriel Mihăilescu procedează, în capitolul IV (Versiunile româneşti), în primul rând la un demers de sistematizare a noianului de informaţii risipite, uneori contradictorii, ulterior identificând în manuscrisele româneşti 5 variante tipologice „lungi" şi 3 „scurte". Repet, tipologia propusă de cercetător se bazează pe poetica legendei, nu pe criterii istoriografice (origine, datare, filiaţiuni etc.). Sistematizarea sa este cu atât mai binevenită, cu cât popularitatea sfintei în mediul românesc este în creştere, facilitată de criza morală a societăţii şi, mai ales, de caracterul „extrem" al moralei legendei: dacă până şi o prostituată poate ajunge, prin credinţă, speranţă şi dragoste şi prin puterea rugăciunii, la sfinţenie, înseamnă că redempţiunea este oricând posibilă...

Studiul monografic este completat, cum spuneam, de o ediţie de texte, conţinând 5 variante româneşti, cele mai vechi, ale Vieţii Sfintei Maria Egipteanca. Ediţia este importantă pentru că susţine cu dovezi disocierile teoretice ale autorului, dar şi întrucât oferă o primă privire de ansamblu asupra acestei legende, nu foarte frecventată de exegeza mai veche.

Ca editor, Gabriel Mihăilescu a avut de surmontat câteva dificultăţi, prima fiind absenţa din ms. rom. 5023 BAR, constituind cea mai veche versiune în limba română (denumită „din Şcheii Braşovului"), a ultimelor două file, conţinând finalul. Editorul a optat pentru completarea ei cu textul corespunzător din ms. rom. 26, aflat în Muzeul Şcolii din Şchei. De asemenea, pentru versiunea din Viaţa şi petreacerea svinţilor, a lui Dosoftei, a trebuit să meargă din nou la volumul din Biblioteca Academiei, întrucât ediţia din 2002 a Rodicăi Frenţiu conţinea numeroase erori de transliterare. Trebuie spus şi că Gabriel Mihăilescu a optat pentru o modalitate raţională de transliterare din chirilică, ce ţine cont de achiziţiile istoriei limbii române literare, pentru a furniza un text apropiat de ce va fi fost textul original, totuşi accesibil şi cititorului contemporan, care nu e neapărat un specialist în paleografie.

Mi se pare un câştig şi ideea de a „lega" studiul monografic de ediţia de text printr-un repertoriu iconografic, ce parcurge, în imagini iscusit alese, traseul demonstraţiei din carte.

Viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Cele mai vechi traduceri, manuscrise şi versiuni. Studii şi texte reprezintă o valoroasă şi, să recunoaştem, neaşteptată contribuţie la o nouă înţelegere a fenomenului cultural românesc în Evul Mediu. Renunţând la poncifele vechii istoriografii, atât de prăfuite, dar şi la interpretările „estetizante", adesea hazardate, Gabriel Mihăilescu păşeşte pe un teritoriu nou, acela în care poetica şi studiul cultural îşi dau mâna, pentru a surmonta, măcar parţial, distanţa care desparte intelectul cititorului de azi de produsele cărturarilor noştri vechi.