Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Monumentele orasului: Iuliu Maniu de Radu Bogdan




Am asteptat cu nerăbdare si totodată oarecare rezervă dezvelirea monumentului ridicat întru slăvirea memoriei lui Iuliu Maniu, situat în plin centrul Capitalei, într-o portiune a spatiului ce desparte Calea Victoriei si Biserica Kretzulescu de strada Academiei si clădirea fostului Comitet Central. Rezerva pornea de la faptul că până atunci văzusem numai macheta si chiar si aceea nu în original ci reprodusă într-o gazetă. Cum stiam că o machetă poate fi înselătoare si că reproducerea prin tipar pe o hârtie obisnuită de ziar agravează adesea denaturarea inevitabilă a proiectului initial, m-am ferit să trag concluzii înainte de a lua cunostintă de rezultatul final.
Ori, rezultatul mi-a întrecut asteptarea, pentru că ceea ce a obtinut Mircea Spătaru demonstrează o concordantă sui generis, deplin conturată, a continutului de substantă cu imperativele incomode ale expresiei formale, fenomen mai rar întâlnit ă as spune chiar foarte rar întâlnit - în plastica noastră statuară cu substrat ideatico-politic. Ca să mă fac mai limpede înteles invoc cu referire la trecutul interbelic exemplul cel mai grăitor, de nimeni altul atins până atunci, pe care îl constituie în constiinta mea statuia închinată de Corneliu Medrea Părintelui Vasile Lucaci, prestigiosul luptător ardelean. Nu fac o comparatie între cele două viziuni, despărtite de specificul unor conventii mult diferite în intervalul de ani care îi separă. Spătaru nu descinde decât fragmentar din ceea ce oferă ca lectie creatia lui Medrea; adresantul acestuia apartine unei epoci dispărute, desi poate nu e cu totul întâmplător că ambii eroi ă si Vasile Lucaci si Iuliu Maniu - s-au ilustrat, ca militanti politici transilvăneni în slujba unuia si aceluiasi ideal national si si-au aflat interpretul statuar cel mai potrivit, iesit din mediul artistic tot al tinutului nostru transcarpatic, mediu caracterizat prin seriozitatea si deschiderea situării sale fată de traditie, precum si un anume respect al criteriilor.
De câteva decenii încoace, a te sprijini pe criterii în exprimarea unei aprecieri critice a devenit un procedeu desuet; multi îl socotesc un agent de constrângere care sfârseste inevitabil printr-o scleroză academistă, stavilă în calea procesului evolutiv al artei. Neîndoielnic, există aici o bună doză de adevăr. Dar adevărul acesta este trădat în clipa când devine prejudecată, cum se întâmplă mult prea adesea azi, când criteriul este abandonat în favoarea unui simplu consens tacit, promovat de un grup social cu implicatii în fenomenul artistic si care se dovedeste întotdeauna a fi subordonat unor interese si unei mode. Nu este locul să intru aici în dezbaterea procesului care a dus la institutionalizarea consensului, cu toate consecintele sale în planul modificărilor de optică proprii receptării critice a artei contemporane. Atrag numai atentia că acest consens are tendinta de a se afirma dictatorial. Nu i te supui, devii obiectul unei agresiuni verbale sau scrise, taxat de retrograd, conservator, senil, incapabil de a te situa în pas cu vremea. Drept urmare esti iremediabil compromis si discreditat. Există si o altă atitudine, binecunoscută si foarte răspândită: aceea rezultată din incomoditatea privitorului de a-si însusi ceea ce numesc "cultura problemei", cultură în lipsa căreia contactul cu opera de artă e deviat într-o directie gresită. Aici îsi spune cuvântul ciocnirea dintre ideea determinantă în elaborarea si finalizarea operei si aparenta adesea înselătoare a bunului simt.
Astfel se face că am întâlnit si oameni de cultură de obicei avizati ă din domeniul plasticii si umanisticii ă care în fata monumentului realizat de Spătaru si-au exprimat nedumerirea, ca să nu spun neplăcerea. În constiinta lor gravitatea intentiilor lui Spătaru, concretizarea în fapt, căpăta trăsături grotesti, imaginea statuii li se părea caricaturală, o caricatură împinsă până în pragul derizoriului si bizareriei. Unii priviseră lucrarea superficial, din fuga ochiului. Altii nu se putuseră adapta punctului de vedere si demersului interior al artistului; se dovedeau străini de problematica în care se înscriau amândouă. Mi-am dat în acelasi timp seama cât de deficitare le erau, pe de o parte spiritul de observatie, pe de alta registrul criteriilor, asistenta acestora în marcarea căii de acces la întelegerea operei. Nu e suficient să exclami "îmi place" sau "nu-mi place", într-o realitate în care, confruntat cu obiectul artistic, intelectul conditionează impresia corectându-i erorile sau, dimpotrivă, generându-le printr-o uzitare functională inadecvată. Unul dintre interlocutorii mei a replicat: "poate că ai dreptate, dar publicul larg nu va întelege. Cel mult, cu timpul, se va obisnui. Asta însă o să dureze..."
Fireste că o să dureze! Pentru că în vremea noastră, în care ponciful abundă, opera lui Spătaru pretinde mai mult decât opera clasică, închisă în perfectiunea ei limitativă. Artist al timpului său, Spătaru îsi înscrie demersul în problematica Postmodernismului, cu tendintele lui de recuperare a valorilor trecutului, valori care pot fi acceptate sau respinse, dar care includ Clasicismul până la Modernism, trecând prin Antichitate, Ev Mediu, Renastere, Baroc, Neoclasicism, Romantism, Realism si toate avangărzile care au urmat Impresionismului si Postimpresionismului, sfârsind prin a le nega, pentru a restaura în drepturile sale tocmai ceea ce aceste avangărzi se străduiseră să demoleze cu o înversunare exclusivistă. Dacă l-am priceput bine pe Jean François Lyotard, filozoful si teoreticianul en titre al Postmodernismului. Postmodernismul e o deschidere spre imprezentabil, în chiar clipa când acesta pare să fi fost surprins si captat, incorporat în operă fără să se lase văzut, ci doar intuit empatetic.
"Voi numi modernă - spune Lyotard ă arta prezentării a ceea ce este imprezentabil, a ceea ce poate fi conceput, dar nu poate fi nici văzut, nici arătat, iată miza artei moderne1) s...t O operă - continuă el - nu poate deveni modernă decât dacă este mai întâi postmodernă. Postmodernismul astfel înteles nu este modernismul ajuns la sfârsitul său, ci pe cale să se nască, iar această stare este constantă".
Cu alte cuvinte, Postmodernismul presupune o permanentă gestatie, o izbucnire eliberatoare care îsi asteaptă cu încordare momentul mereu amânat. E o stare care nu capătă chip, ci doar se instituie, dar tensiunea pe care o creează se materializează în operă, fapt care poate fi observat la monumentul realizat de Spătaru, unde densitatea lăuntricului se exteriorizează, fără a fi propriu-zis văzută, ci numai concepută si simtită intuitiv. Cum precizează o dată mai mult Lyotard, "Postmodernul ar fi acela care invocă imprezentabilul în prezentarea însăsi". Este formulată aici nu numai o schemă definitorie, ci si exprimată într-un fel ideea că artistul, în plină febră a creativitătii, revelează întotdeauna un mister, operând o transcendere spre un dincolo insesizabil si totusi prezent.
Desigur, pentru o apropiere de viziunea postmodernă a lui Spătaru în termenii arătati, trebuie depăsite inerentele prejudecăti născute din confruntarea cu obisnuitul, un obisnuit incapabil să se sustragă realismului asa cum ă preluată superficial ă traditia ne-a deprins să-l concepem si acceptăm, adică într-o manieră care scuteste de efort. La un astfel de realism socot că se aplică gândirea lui Lyotard, când acesta afirmă că "singura definitie a Realismului este tendinta de a evita problema realitătii implicată în cea a artei" si că "Realismul se află mereu între academism si kitsch".2) Teza poate fi discutată si am chiar impresia că Spătaru adoptă uneori o atitudine usor polemică, pentru că el ocoleste Realismul dar nu ezită să recurgă din când în când la resursele lui. Constată oricine că - respectând un procedeu prin excelentă postmodernist ă sculptorul nostru apelează la trei stiluri diferite din care unul e evident realist: cel în care e interpretat portretul (capul) lui Iuliu Maniu, de o puternică expresivă frumusete sculpturală ce respectă temeiurile viziunii clasice si care constituie un component principal al întregului ansamblu.
La o primă vedere discrepanta stilurilor intrigă, aparentele acuzând o lipsă de unitate. De fapt, fiecare stil e adecvat la obiect si scoate în evidentă câte o altă trăsătură a personalitătii si sortii eroului, creând un joc sugestiv de contraste. Chipul ferm si linistit, de o statuară demnitate, contrastează cu trupul hăcuit, reînchegat din bucăti sparte, colturoase, parcă obtinute cu toporul; la fel bratele vlăguite si palmele străpunse, exhibându-si cu o notă totusi de discretie rana. Sunt laolaltă cu restul imagini simbolice ale torturii si răstignirii, care se pretează în modul cel mai firesc la o abordare expresionistă.
În sfârsit, un ultim contrast marcat de portiunea inferioară a monumentului si care punctează opozitia flagrantă dintre înfătisarea normală si cea desfigurată, spre a nu lăsa ignorată prestanta personajului, tinuta lui cotidiană de noblete, marcată nu doar prin tăria morală ci si prin distinctia vestimentară, perceptibilă deopotrivă în finetea încăltămintei. Îndrăzneată, modernitatea se face simtită aici atât în concisa stilizare a formelor, în design-ul lor de o desăvârsită acuratete, cât si în ingenioasa solutie care îi permite lui Spătaru să separe registrul strict existential de cel cumplit si implacabil al mortii concentrationare. Maniu e văzut frontal si apare sezând, însă componentele superioare ale trupului se sprijină nu pe un scaun ci pe un postament geometric, a cărui figurativitate abstractă si austeră le desparte si în acelasi timp le leagă de componentele inferioare, realizând o continuitate în discontinuitate, care înlesneste privitorului să opereze în planul moral disjunctia netă dintre bine si rău, dintre tortionari si tortionat. În acest sens se poate vorbi de claritatea ideii si de rigoarea expresiei, ideea, cum s-a văzut, fiind Iuliu Maniu martirul.
Statuia creată de Mircea Spătaru domină cu o fortă impresionantă spatiul generos care o înconjoară. Ea se cere privită cu atentie, de la depărtare ca si de aproape, în totalitate si în detaliu, dându-i-se ocol si de la distante variabile, impuse de particularitatea obiectului. Nu e decât în redusă măsură un produs al sensibilitătii, cum dimpotrivă se întâmplă în cazul lui Gheorghe Anghel. La Spătaru factorul determinant este cel cerebral, ratiunea e cea care îsi dictează poruncile, supunând totul cu severitate unei regii a gândirii. Bazat pe profesionalismul său de solidă formatie, i-ar fi fost usor să recurgă, asemenea multor alti artisti în trecut, la alegorie, descriptie narativă sau anecdotă dramatică, fără efortul unei iesiri din perimat si banal. Spătaru le evită, asa cum ă cu o rece luciditate ă evită orice sentimentalism. Sentimentul există, ba chiar se manifestă cu fortă, dar subiacent, retinut, tradus metaforic în luciri mate de bronz si rugozităti de piatră, dând glas numai argumentului plastic si conferind fiecărui amănunt o valoare simbolică. Dar în timp ce simbolismul demersului creativ al artistului contemporan este de obicei mai mult un simbolism al eului exacerbat care se pune cu ostentatie în valoare pe sine, la Spătaru întreaga simbolică vizează personalitatea si destinul lui Maniu, afirmându-se implicit prin modalitatea originală de concretizare si comunicare a ideii de bază.
Cât priveste unitatea ansamblului, ea rezultă nu dintr-o unitate a stilurilor, ci a structurii compozitionale care, rămânând într-un fel clasică - stabilă si impunătoare - încalcă totusi multe din regulile practicii uzuale, conformiste, închegându-se cum am arătat dintr-o pluralitate de registre contraveniente unul fată de celălalt, dar totalizante si solidare între ele în raport cu întregul. Contribuie la realizarea unitătii două elemente hotărâtoare: monumentalitatea si relatia spatială a obiectului cu ambianta. Putini sculptori statuari reusesc să fie si monumentali. Statuarul si monumentalul nu se confundă obligatoriu. Poti fi statuar fără să fii si monumental (nu însă si invers). La Spătaru monumentalitatea actionează ca o subliniere coplesitoare a dramei continute, făcând ca atributele statuarului să-si afirme elocventa, să se impună.
Pe de altă parte, ambianta imediată - cea care se înscrie în marele spatiu al locului ales străduindu-se să-i confere acestuia o oarecare intimitate fie si numai parcelară - e supusă de Spătaru unei fericite corecturi. Ea stabileste un analogon sugestiv între soarta supliciatului si copacul de bronz, stilizat, din stânga spatelui statuii, cu ramurile lui frânte si dezgolite. Nu avem de-a face cu un simplu atribut de decor, ci în primul rând cu un reper simbolic creator de atmosferă si totodată factor de delimitare a spatiului apropiat, astfel încât să se atenueze efectul de piată publică în favoarea unui spatiu de reculegere mai discret. Opera închinată lui Iuliu Maniu se transformă, ca urmare, într-un complex de o unitate încă si mai subliniată.
Ea îl intrigă pe privitor prin ineditul, la noi, al viziunii. Reactie firească dar regretabilă atunci când privitorul refuză o meditatie menită să-i clarifice solutiile alese de sculptor, în lumina acelui mănunchi de criterii invoatoare care le prezidează. Criteriul nu se confundă cu norma, cu regula, cu obisnuitul. El se constituie călăuză si oferă o motivatie nonconformismului logicii creative, dar trebuie să se fi produs în privitor o maturizare a procesului de gândire si receptivitate, pentru ca în limitele Postmodernismului ă care, să nu uităm, se vrea un mod de cunoastere ă privitorul să adopte un nou fel de situare fată de operă.