Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Morală şi raţiune de Gheorghe Grigurcu

"Aceasta este chestiunea:
Europa a rămas fără morală"
(Ortega y Gasset)

Sub un titlu melancolic, Singurătatea moralei, eseistul de apartenenţă echinoxistă Ştefan Melancu ne prezintă o amplă analiză a conceptului în vădit răspăr cu actuala epocă. Un subiect provocator, deoarece ne-ar fi cu neputinţă a-l situa, după cum constată autorul, "dacă nu într-un adevărat spaţiu al controverselor privind întemeierea şi justificarea lui, cel puţin într-unul al reevaluărilor impuse de complexitatea lumii de astăzi, marcată de probleme pe care generaţiile predecesoare fie nu le-au avut, fie nu le-au sesizat". Probleme dificile, adesea cu un potenţial exploziv, precum proliferarea violenţei şi a drogurilor, a corupţiei în sfera deopotrivă politică şi economică, a cuplului şi a sexualităţii, a bioeticii şi ecologiei, a globalizării şi a mass media. Abia ieşiţi din veritabilul purgatoriu pe care l-a constituit prezumţiosul secol al XX-lea, cu perechile de războaie mondiale şi de totalitarisme, ne vedem confruntaţi cu alte fenomene adînc tulburătoare: spectrul fundamentalismului, teroarea naţionalistă ducînd la fragmentarea statelor şi la purificarea etnică, proliferarea organizaţiilor de factură mafiotă şi, nu în ultimul rînd, disparităţile crescînde dintre săraci şi bogaţi, atît înlăuntrul aceloraşi ţări cît şi în planul raporturilor dintre ţări şi regiuni ale lumii. Oricît de comprehensivi ne-am strădui a fi, cum am putea ocoli simţămîntul de eşec al moralei, parte esenţială a crizei societăţii moderne? Încălcînd limitele principiilor de raţiune, armonie socială, progres, morala prezentului, înălţată pe temeiul Luminilor, a înscris o sumă de derapaje asociate cu o stare a "demoralizării", aşa cum vede lucrurile, între alţii, Gilles Lipovetsky: "astăzi noi suntem demoralizaţi. Ceea ce înseamnă, aici şi acum, că nu mai avem o morală. Reperele au dispărut, îndatoririle dispar şi moştenim vidul". Conform aceluiaşi, "epoca noastră nu restabileşte domnia Ťvechii moraleť , ci, dimpotrivă, iese din ea", fapt învederat în extensia unor atitudini de "apatie, indiferenţă, dezertare, substituirea principiului seducţiei principiului convingerii, generalizarea manierei umoristice". Cu alte cuvinte putem vorbi despre o maladie generalizată a obştii moderne, stigmatizată de o drastică relativizare a valorilor, care se plasează, după cum arată Jean Baudrillard, într-o regiune "a celei mai slabe definiri a lor, a entropiei lor maxime". Valorile morale nu fac excepţie, ci, din contra, alunecă în desuetudine, în ambiguitate, în dezagregare, într-un chip ce reverberează un impas al întregii axiologii.

Care e reacţia analiştilor, care e postura reflecţiei filosofice faţă de această stare de fapt? Fiind un prilej inconturnabil al filosofiei de totdeauna (Nietzsche, de pildă, sublinia că, începînd cu Platon, toţi filosofii "au construit sub seducţia moralei"), problematica morală se vede supusă unui regres, unei reducţii în consonanţă cu destructurarea identităţii fiinţei umane, a relaţiilor ei cu sine şi cu colectivitatea. Umbrită de realitatea nefavorabilă, conştiinţa se repliază, acceptă impasul cu un scepticism tot mai pronunţat. Michel Foucault socoteşte că pentru gîndirea actuală nici nu s-ar putea vorbi de o "morală posibilă", întrucît "gîndirea a Ťieşitť din ea însăşi", aşezîndu-se într-un spaţiu contradictoriu: "ea răneşte sau împacă, apropie sau îndepărtează, sfîşie, disociază, leagă sau dezleagă; nu se poate abţine să elibereze sau să nu asuprească". Richard Rorty argumentează teza că "filosofia morală" n-ar putea fi considerată altminteri decît o verigă "nesemnificativă în cultura noastră", căci "noi, postmoderniştii, ştim că proiectul iluminismului este sortit eşecului". Peter Sloterdijk scoate în relief "haosul moral latent al aşa-numitei noastre realităţi de zi cu zi" şi, în consecinţă, "mizeria evidentă a Filosofiei Practice moderne", care, cu toate că şi-a propus a realiza "o etică general-obligatorie şi strict fundamentată", n-a izbutit "pentru nimic în lume aşa ceva". Iar Gilles Lipovetsky proclamă "sfîrşitul moralei" moderne, în beneficiul unor etici "slabe", "minimale", imanente societăţilor "postmoraliste". Tablou defel încurajator, ce probează cu pregnanţă disoluţia moralei întemeiată pe raţiunea autoguvernatoare a Luminilor, raţiune suficientă sieşi ce a dus la monstruoase anomalii. Alasdair MacIntyre sesizează la rîndu-i eşecul "proiectului iluminist", care ne-a adus la un "simulacru de moralitate", căci "am pierdut în mare parte, dacă nu în totalitate, înţelegerea - atît teoretică, cît şi practică - a moralităţii". N-a condus oare Iluminismul la acele trufaşe utopii raţionale ce au declanşat teroarea Revoluţiei franceze din 1789, ca şi masacrele fără precedent în istorie ale comunismului? Pentru Sloterdijk, în sînul Iluminismului a luat naştere o "nouă formă a conştiinţei false", "Conştiinţa cinică", "falsa conştiinţă" iluministă, sinonimă unei pretinse emancipări a omului pe solul unei cunoaşteri devenită şi ea cinică, id est o cunoaştere "care înseamnă putere". Întorcînd spatele moralei tradiţionale creştine, unei astfel de concepţii secularizate îi va fi dat a purta "crucea filosofiei", din cadavrul căreia "aveau să se ridice, în secolul al XIX-lea, ştiinţele moderne şi teoriile asupra puterii - politologia, teoria luptei de clasă, tehnocraţia, vitalismul". Cu această doctrină "demarează o inevitabilă politizare a gîndirii", care, în concret, "a pus bazele dramei moral-politice a secolului XX".

Aşadar prin refluxul moralei de sorginte religioasă, ca şi prin defecţiunea celei iluministe, mînate de un raţionalism nescutit de funeste excese, s-a produs un gol în care s-a dezvoltat o "nouă sensibilitate" în cunoaşterea şi practica socială, frecvent ataşată aşa-numitului postmodernism. Crepusculul moralei moderne a dus la o disipare, la un pluralism al eticilor numite "slabe", "persuasive", înlăturînd orice conţinut normativ. S-a deschis un cîmp vast al speculaţiilor pe care au înflorit soluţiile cu caracter individual, produse ale unor reguli obţinute în retortă, infinit nuanţate. Oarecum compensator (diversionist) se accentuează aspectul literar al acestei puzderii de interpretări evident competiţionale în aprehensiunea lor circumscrisă "spiritului de fineţe". Andre Gide remarca: "În zilele noastre, cînd totuşi riscul unei compromiteri morale e mai puţin mare decît altădată şi sancţiunea mai puţin riguroasă, prefăcătoriile şi camuflajele literare sunt numeroase". Dispărînd contextul unei morale aplicate la scara întregii societăţi, a fost stimulată una personalizată, de-o barocă diversificare şi opulenţă, un "vals al eticilor", ce "s-au substituit moralei ca un succedaneu", etici asociate celor care "domină, comandă sau controlează" (Gilles Lipovetsky). O morală corespunzătoare, cum s-a spus, unei "ere a vidului", corelată cu slăbirea şi chiar epuizarea domeniilor culturii. La capătul unui drum glorios, de la Platon şi Aristotel şi de la marile personalităţi ale teologiei pînă la Kant şi Hegel, morala cade în abisul confortabil al unei ingenioase, subtile relativităţi.

Neîncumetîndu-se a se întoarce la orizontul creştin şi realizînd insuficienţa raţiunii iluministe care a instrumentat scopul "binelui uman", împingîndu-l nu doar spre subordonarea tehnică a fiinţei ci şi spre ideologiile totalitare, filosofii constată repudierea oricăror prescripţii, a oricăror imperative, a oricăror datorii. Morala se vede deposedată de trăsăturile sale de bază, universalismul, autonomia, autoritatea, translîndu-se în particular şi ipotetic, naufragiind într-o mare diversitate de conexiuni. Preocuparea ce-ar fi în măsură a o susţine e proiectată în marginal, accidental, minor. Cuvîntul de ordine al acestor discursuri decadente pare a fi suspiciunea, termen nietzschean ce şi-a găsit o aplicaţie dintre cele mai fertile. În cuprinsul "modernităţii tîrzii", dacă nu în cel al "postmodernismului" al cărui statut a fost consacrat de Jean-Francois Lyotard, avem a face mai curînd cu o adaptare la real decît cu o tentativă de normare a acestuia. Cu o îngînare a realului în cheie minimalistă. Lipovetsky preconizează o etică "indoloră" defectivă de datorie, consonantă cu civilizaţia consumistă a bunăstării, cu un cult al "fericirii de masă", tangent la "decredibilizarea idealului", cu renunţarea la orice referinţă la "sacrificiu", sub semnul unei seci "filosofii a informaţiei", proprie "cetăţeanului planetar". Zygmunt Bauman defineşte noua etică drept una ambivalentă, căci "nu se poate garanta comportamentul moral, nici prin contexte ale acţiunii umane mai bine concepute, nici prin motive ale acţiunii umane mai bine gîndite". În opinia sa, fenomenele morale "sînt în mod natural neraţionale", în consecinţă moralitatea e refractară la reguli, "incurabil aporetică". Doctrina neopragmatistă a lui Rorty propune înlocuirea imperativului moral cu o cultură a "drepturilor umane", îndoindu-se că obligaţia morală s-ar constitui prin "cunoaşterea universaliilor transcendentale" şi apreciind filosofia morală drept "o parte atît de nesemnificativă în cultura noastră". Jurgen Habermas susţine proiectul unei morale "înguste", în sensul failibilităţii pe care s-ar cuveni să-l asume azi întreaga filosofie: "Conceptului îngust de morală trebuie să-i corespundă o autocomprehensiune modestă a teoriei morale. Acesteia îi revine faptul de a explica şi de a fonda moral point view. Putem să-i distribuim şi să-i încredinţăm teoriei morale sarcina de a lumina nucleul universal al intuiţiilor morale şi de a înlătura astfel temeinic scepticismul axiologic". Morala ar trebui să renunţe la "contribuţii substanţiale proprii" deoarece misiunea ei n-ar fi decît cea de-a afla "răspunsuri la problemele practico-morale care i se impun într-o anume obiectivitate istorică".

Cu osebire semnificativă ni se înfăţişează însă orientarea, la un moment dat, a lui Habermas, filosoful cel mai important pe care-l are în prezent Germania, către o nouă înţelegere a raportului dintre raţionalitatea secularizată pe care s-a bizuit modernitatea şi credinţa religioasă din care au purces imperativele morale tradiţionale. Să nu pierdem din vedere că descompunerea moralei în societatea modernă se explică pentru unii gînditori tocmai prin abandonarea religiei, între ei fiind Nicolae Berdiaev, Ortega y Gasset, Rene Guenon. Într-o asemenea direcţie sîntem îndemnaţi a asocia demersurile raţiunii autosuficiente de sorginte iluministă ce au configurat mentalitatea modernă şi elementele religiei din care omenirea şi-a dedus valorile comportamentale. În faimoasa discuţie a lui Habermas cu Joseph Ratzinger, devenit Papa Benedict al XVI-lea, cel dintîi se dovedeşte permeabil la mesajul celui de-al doilea, caracterizînd abordarea secularizării "ca un dublu proces de învăţare, care face necesar ca atît tradiţiile iluminismului cît şi doctrinele religioase să se concentreze asupra limitelor lor respective", precizînd nevoia ca raţiunea "să se exerseze într-o interacţiune autoreflexivă cu limitele iluminismului", aşadar cu o filosofie avizată asupra sîmburelui său de insuficienţă, posedînd "disponibilitatea de a învăţa de la religie". Pe de altă parte, cardinalul Ratzinger pledează pentru comunicarea celor două sfere ale conştiinţei, celor două "mari culturi ale Occidentului", cultura credinţei şi cea a raţionalităţii secularizate, recunoscînd atît existenţa unor "patologii în religie", cît şi a unor "patologii în raţiune". Întrucît ambele au un caracter de "nonuniversabilitate", e benefică o colaborare între ele, în spiritul interculturalităţii, ca "dimensiune indispensabilă în dezbaterea referitoare la chestiunile fundamentale care privesc fiinţarea omului, care nu mai poate fi purtată de exclusivitate nici în sînul creştinismului şi nici doar în cadrul tradiţiei occidentale a raţiunii". Să adăugăm că, potrivit unui comentator, papa Ioan Paul al II-lea s-ar fi poziţionat "de partea postmodernismului", graţie atacului său împotriva marxismului şi a liberalismului secular, pentru că "filosofiile secolului XX şi-au pierdut farmecul iar vremea lor a trecut". Ni se pare nu numai dezirabilă ci şi probabilă o nouă structurare a moralei într-un viitor poate nu foarte îndepărtat în care religia, ca formă inalienabilă a vieţii spirituale, va juca, în benefică relaţionare cu raţiunea, un rol corectiv al excesului de labilitate, relativizare, dispersie a valorilor, precum un liant al lor, căci, după cum afirma Jean Baudrillard, "destinul oricărei valori îl reprezintă universalul". Şi, bineînţeles ca un izvor al convieţuirii noastre civilizate, în condiţiile dizolvării "principiului de realitate", în "Babelul interpretărilor şi în fantasmagoria lumii tehnologice", spre a relua vorbele lui Gianni Vattimo.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara