Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Morga profesorală a repetenţilor de Mircea Mihăieş


Cu naivitate, destui români cred că presa - ,a patra putere în stat"- e ceva abstract, alcătuit din materie stelară şi oameni care, în loc de carne şi oase, au, precum metrul- etalon de la Sčvres, iridiu şi platină. Cruntă eroare. Presa românească a ajuns - cu minime excepţii - o baltă urât mirositoare, unde se confruntă interese, grupuri şi orgolii. Fascinaţia vulgarităţii a covârşit totul, iar personajele de prim-plan sunt, de regulă, producătorii de mizerii morale, escrocii, şarlatanii şi îmbuibaţii. Cu cât eşti mai vulgar, mai analfabet, mai agresiv, mai deşuchiat, şansele de a ocupa hectare de pagini cresc.

Nu mă miră, în aceste condiţii, că un ziar cu oarecare trecere şi pe Internet (de parcă ,internauţii" n-ar fi şi ei români!) califică cu nota trei (notă nu doar de corigenţie, ci şi de blam) prestaţia liderilor sindicali din învăţământ. Motivarea e, pe cât de cinică, pe atât de departe de adevăr: ,Liderii sindicali ai profesorilor lasă impresia că vor să rămână cu orice preţ în grevă, deşi guvernul a promis alocarea a 5% din PIB. O atitudine corectă - şi în interesul şcolii - ar fi fost suspendarea grevei până la votarea în parlament a capitolului din legea bugetului destinat învăţământului". Micul text e, deşi ţanţoş nevoie-mare, de o infinită găunoşenie. El dovedeşte nu doar necunoaşterea listei reale a cererilor sindicaliste, ci şi o mentalitate de mingicar, care jonglează cu balonul pentru a delecta peluza.

A considera că greviştii ar fi trebui să ia poziţia de drepţi pentru că li s-a promis cinci la sută din PIB, când cerinţa minimală era de şase la sută, trădează un simţ al relativismului cu totul şocant: după această logică, profesorii ar fi putut să iasă din grevă şi dacă li s-ar fi luat procente, că doar ,li s-a promis"! Ei bine, tocmai aceasta e problema: după o săptămână de negocieri, guvernul promite, dar nu dă, de fapt, nimic! Nişte ipotetice creşteri salariale de opt la sută, când mai-marii de la finanţe vorbesc nevoalat despre puseul inflaţionist al lui 2006, înseamnă, de fapt, o creştere salarială egală cu zero.

Dincolo de cifre, dincolo de păreri - ca de pildă, aceea privind ,atitudinea corectă" a suspendării grevei pe baza purelor promisiuni guvernamentale -, astfel de priviri încruntate în direcţia profesorimii explică halul fără de hal în care a ajuns România: dintr-un învăţământ subdezvoltat nu puteau ieşi decât jurnalişti pe măsură. Când e vorba de oameni tineri, această suficienţă e cu atât mai dureroasă. Ea arată că, pe termen lung, viitorul ţării e deja arendat unor spirite înguste, născute din imaginaţia Elenei Ceauşescu: e cunoscut episodul în care ,savanta de renume mondial" îi califica drept ,şobolani nesătui" pe românii ce stăteau ore în şir la cozi pentru a-şi ridica raţia de ulei şi parizer cu soia.

A-ţi imagina că cinci la sută dintr-un PIB costeliv rezolvă problemele enorme ale învăţământului românesc înseamnă a nu avea habar despre ce vorbeşti. }ări infinit mai bogate decât România alocă educaţiei sume colosale, dar şi acolo se simte nevoia de mai mult. Acest ritos ,atitudinea corectă ar fi fost" indică un îndelung exerciţiu de slugă, de conformist pentru care palavrele fără acoperire ale guvernanţilor au greutatea unor legi săpate în piatră. Păi, guvernul - şi acesta, şi toate de până la el - a promis până acum de zeci, de sute de ori, că va rezolva problema învăţămăntului (aflată - nu uitaţi - în campania electorală, pe lista priorităţilor celor care, atunci, ne cerşeau votul!), iar rezultatul se vede: transformarea clasei profesorimii într-o adunătură de lumpeni.

Îmi imaginam că doar politicienii, în ura lor viscerală, au gândit mecanismul prin care modalitatea de a produce valoare trebuie anihilată. Cu totul explicabil: o populaţie decerebrată e mai uşor de condus decât una în care licăre semnele inteligenţei. Iată că promotorii neantului în România şi-au găsit aliaţi tocmai acolo unde nu te aşteptai. Da, profesorii ar trebui să rămână în grevă cu orice preţ - pentru că nu e vorba doar de soarta lor, ci de soarta României. În ciuda a ceea ce susţin unii condeieri, pe lista de revendicări ale greviştilor salariile au ocupat un loc modest. Punctele cu adevărat importante şi consumatoare de bani se refereau la procesul didactic în sine.

Când în universităţi de primă mărime amfiteatrele arată ca exact acum treizeci sau patruzeci de ani, când se scrie la tablă cu creta, iar materialul didactic e tot cel croit cu foarfeca, a le cere profesorilor să se întoarcă spăşiţi la catedre e, în cel mai bun caz, o neruşinare. Când vrei să le arăţi studenţilor un documentar procurat cu greu (de pe Internet!) şi întrebi de aparatul de proiectat, ţi se râde în nas: pe ce lume te afli? Nu ştii că încă n-am depăşit faza ,diapozitivelor" şi-a ,retroproiectoarelor" pe folie transparentă?! Suntem ţara în care studenţii au cel mai coborât nivel de utilizare a Internetului. La o medie europeană de optzeci şi cinci de procente, noi ne plasăm, cu cele 51 ale noastre, în spatele Turciei (53), Bulgariei (58), Slovaciei (83) sau Ungariei (87). Cât despre ţările occidentale, nici n-are rost să pomenim! Cum idealul României rămâne, se pare, tot Albania, cu politicienii şi jurnaliştii în acţiune, chiar s-ar putea să-l atingem!

A crede că prin cuminţenie, conformism şi credulitate se mai poate rezolva ceva în România e pură naivitate - dacă nu chiar prostie. Nu ştiu, în clipa când scriu acest articol, ce-au obţinut cu adevărat profesorii grevişti. Ştiu doar că dacă vor înghiţi - aşa cum le sugerează unii jurnalişti - hapul promisiunilor ce trimit la imaginare dotări ,tehnice", îşi binemerită soarta de condamnaţi ai istoriei. Să nu uităm că tot ceea ce se produce în România se datorează trecerii prin şcoli a celor ajunşi acum oameni plini de responabilităţi. A privi şcoala cu dispreţul arătat de cincisprezece ani încoace înseamnă a ne condamna la o vinovată subdezvoltare şi chiar la dispariţia de pe hartă. Sună sumbru, dar nu e deloc improbabil.

A vorbi de ,interesul şcolii" înseamnă cu totul altceva decât tonul profesoral al unor jurnalişti repetenţi. Înseamnă, în primul rând, a restitui demnitatea meseriei de dascăl. Crunta şcoală a meditaţiilor - alternativa la salariile de mizerie - e vinovată, în mare măsură, de deprofesionalizarea celor din învăţământ: efortul intelectual şi uzura au contribuit indubitabil la degradarea generală a educaţiei. Dar la fel de mult au contribuit şi pantofii scâlciaţi ai profesoarelor şi pantalonii uzaţi ai profesorilor, ce iscă nu doar zâmbete ironice printre elevi, ci plasează învăţământul între ocupaţiile ce merită a fi ocolite şi dispreţuite.

Când un profesor ajunge să lucreze, în timpul liber, ca taximetrist (cazul de la Suceava e celebru), înseamnă că ceva e profund dereglat în percepţia noastră despre lume. Nu vreau să spun, prin asta, că meseria de taximetrist e degradantă- dimpotrivă. Problema e că ea se află în incompatibilitate cu ceea ce se aşteaptă de la un profesor. Dacă poţi fi, simultan, şi prim-ministru şi vânzător de maşini, parcă e, totuşi, prea mult să fii şi profesor de chimie şi şofer. Deşi, recunosc, benzina din maşinile de lux comercializate de mărimile zilei e unul din produsele ce n-ar fi posibile fără existenţa profesorilor de chimie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara