Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Împotriva orbirii de Grete Tartler


Împotriva orbirii
După ce a obţinut Premiul Nobel, în 1998, cu Eseu despre orbire, portughezul Saramago a intrat între "toate numele" marilor romancieri. Volumul recent apărut apărut în seria de literatură universală a Bibliotecii Polirom, coordonată de Denisa Comănescu, scris în 1995, ilustrează pasiunea pentru alegorie a celui care a declarat că subiectul prozelor sale e "posibilitatea imposibilului, viselor şi iluziilor", reconfirmând zicerea din Anul morţii lui Ricardo Reis (roman scris în 1984 - anunţat şi acesta în traducere la Polirom): "Cuvântul minte, cu acelaşi cuvânt poţi spune adevărul, nu suntem ce spunem, suntem adevăraţi numai dacă alţii cred în noi".
Labirinturi birocratice kafkiene adăpostesc o arhivă a stării civile în care sunt depozitate principalele date ale tuturor viilor şi morţilor: un hangar paralelipipedic foarte înalt şi din ce în ce mai adânc. La intrare se află stelajele cu cei vii, prezenţi, cu noii născuţi, apoi, pe măsură ce se acumulează noi date, dosarele sunt mutate în rândul doi, spre trecut, rândul devine trei şi tot aşa mai departe. Antropotecă, arhiva întregii omeniri - oricum, o imagine "salvată" de imaginaţia autorului în ultimul moment înainte de răspândirea computerelor. Azi nu s-ar mai gândi nimeni la asemenea desfăşurare birocratică în hârţoage. Funcţionarul zilelor noastre n-ar mai semăna cu Senhor José, arhivarul-custode al omenirii în mers spre trecut. Nu s-ar mai rătăci nimeni printre labirinturi de dosare, precum tânărul care lucra la un arbore genealogic şi care fusese descoperit din întâmplare, după şapte zile, aproape mort de inaniţie, deşi ronţăise de foame nişte dosare vechi, macerate de trecerea secolelor (dosarele sunt trecute la "scăzământ" ca roase de şobolani - corect ar fi fost "un şoarece de bibliotecă"). Iar arhiva computerizată a zilelor noastre n-ar mai conţine doar datele esenţiale ale celor trecuţi (data naşterii, părinţii, bunicii, fraţii, religia, faptele şi evenimentele importante din viaţă, anul decesului) - date mult prea schematizate pentru conturul identităţii unui om. (Cred că însuşi Saramago, citindu-şi propriul site pe Internet, bine ramificat, se felicită că a apucat să "dea drumul" parabolei sale înainte de a deveni desuetă).
Dintr-un fel de revoltă împotriva pierderii identităţii, Senhor José (alter-ego al autorului, José Saramago) se apucă să reconstituie bografiile a o sută de personalităţi, să îmbogăţească viaţa acestora prin "conexiunile laterale" ce biografiile acestora le accesaseră, lucrând căţărat pe rafturi, în ciuda răului de înălţime, prin spaţiul nebănuit de adânc. Destinul unei femei care-şi sfârşise existenţa prin sinucidere devine destinul propriei sale iubiri. Trebuie să afle cine a fost, s-o reîncarneze, să dea sens vieţii ei şi a lui. Fără căutarea şi "îmbogăţirea" arhivarului (adică a scriitorului, adică a demiurgului, metafora rostului artei, al literaturii, al Creaţiunii, fiind evidentă) adâncul antropotecii ar fi lumea cealaltă, Neantul.
Un scriitor ştie însă bine că fiecare om e ceva deosebit. Până la urmă, romanul pare o ilustrare a versurilor lui Goethe (Höchstes Glück der Menschenkinder/ sei nur die Persönlichkeit), pe tematica post-kafkiană a omului-număr, fără viaţă personală, cu accente borgesiene (lumea de apoi în rafturi) şi sabatiene (prin reluarea "temei ochiului" din Eseu despre orbire: "Dacă toţi oamenii sunt orbi, ce importanţă are cum se numeşte vreunul"), ca să nu mai pomenim toată literatura recentă - Eco, Coelho - pe seama "numelor". Oricum, citim probabil ultima scriere a mileniului "decăderii" (cum ar fi zis Ackroyd) cu acest subiect. Traducerea doamnei Mioara Caragea îmbracă uşoara schematizare a cărţii într-o frumoasă limbă românească.
José Saramago, Toate numele. Traducere şi postfaţă de Mioara Caragea. Editura Polirom, 2002.


Cu ochi de copil
Filosofii predică morala, dar nu sunt în stare să se împotrivească ispitei. Din înşelăciune poţi scăpa doar revenind la Dumnezeu. Zece duşmani nu sunt în stare să-i facă omului rău cât îşi face el însuşi.
A citi cu ochi de copil, spune laureatul Nobel 1978, e salvarea. Adulţii judecă sub influenţa criticii literare. "Dacă nu-ţi place o carte, dă cu ea de pământ". Culorile vii, alternativele clare, subiectele simple, finalurile fericite, în care din toate necazurile - nazism, boli, sărăcie etc. - Dumnezeu şi norocul intervin salvator, toate astea ar fi chiar reţeta fericirii. Dar ce-i de făcut cu melancoliile, întrebările fără răspuns, cu toate problemele lumii în care nimeni nu poate să intervină ("Dacă Dumnezeu vrea o lume cuşer, s-o facă El singur aşa"). Misterul vieţii e complicat, agitat, şi doar ascunzişurile - în somn, în moarte - dau răgaz de odihnă.
Povestea lui Herman Broder, refugiat în America după ce a fost salvat - prin ascundere în şura cu fân - de ţăranca poloneză Jadwiga, cu care s-a căsătorit nu numai din recunoştinţă, ci şi pentru că "pe cât era ea de sinceră şi cinstită, pe atât era el de prefăcut şi înecat în minciuni" - este povestea multor oameni care, prin suferinţă, au pierdut încrederea în semeni şi se consideră îndreptăţiţi la ducerea-de-val. Din nevoie de iubire, de încredere, Herman trăieşte simultan cu alte încă două neveste: Maşa, pasionată, bună actriţă, salvată şi ea din infernul hitlerist ("Maşa se asemuia cu Şeherezada. Sărutările, mângâierile, clipele de graţie arzătoare se împleteau totdeauna cu amintiri din ghetouri şi lagăre, din peregrinările printre ruinele Poloniei") şi Tamara, fosta soţie, despre care Herman crezuse că a fost împuşcată, dar care reapare, imposibilul devenind realitate. în aparenţă comedie, plină de replici savuroase şi încurcături dintre cele mai pitoreşti, tragedia celor hăituiţi de destin se vădeşte ca atare abia în final. Herman dispare, Maşa se sinucide, Tamara şi Jadwiga cresc împreună (uitând ura) copilul celui care a avut în zadar bune intenţii.. Ori, faptele sunt cele care dau identitatea. De ele îi e mai simplu omului să se ascundă. "Nu există nimic ca somnul. Tot restul e înşelătorie şi aparenţă"
Povestea, scrisă, ca toate cărţile lui Bashevis-Singer, în idiş ("limbă care are mai multe vitamine"), tălmăcită apoi în engleză, se citeşte cu sufletul la gură. Traducerea şi notele domnului Anton Celaru redau întreagă savoarea acestei cărţi clocotind de umor, energie, înţelepciune şi suferinţă. Nimic schematic, totul proză adevărată şi vie, pe care nimeni nu o va trânti de pământ, ci o va pune în raftul de recitit.
Isaac-Bashevis-Singer. Duşmance - o poveste de iubire. Traducere şi note de Anton Celaru. Editura Hasefer, Bucureşti, 2002.



La spionat cu ochiul fermecat
Comic de limbaj, de situaţie, umor sec, uneori macabru, dialoguri sarcastice, ironie de toate nuanţele, până la expresia ei cea mai tăioasă. Pentru a întruni acest summum, Jonathan Coe a ales o galerie de personaje culte, pline de viaţă şi energie - în general studenţi şi studente dintr-un campus universitar. Pe locul unde aceştia îşi completau studiile se va găsi mai târziu o "casă a insomniacilor", cu aceleaşi personaje care fuseseră tinere. Ca să poată contrapune ironia unei construcţii sociale astenice, romancierul îi atribuie medicinistului Gregory Dudden (ce întrerupe replicile celorlalţi ca să le poată nota drept factologie pentru următoarele sale lucrări şi proiecte) rolul de om-schemă. Chiar şi în clipele de amor, Dudden face experienţe, palpând, sub pleoapele închise, globii ochilor iubitei: "Hai la spionat/ cu ochiul fermecat". Râsul şi plânsul se învecinează, se străvăd marginile normalului şi ale anormalului.
Cu toate că personajele au ţeluri precise şi luptă pentru împlinirea lor, Casa somnului e o carte a neîmplinirilor. Fostul student, devenit doctorul Dudden, ratează experienţele de "desfiinţare a somnului" (care ne cheltuieşte peste o treime din viaţă) şi moare în autoexperiment, în timp ce în laborator răsună ironic vocea lui Pavarotti, asurzitoare: Nessun dorma. Alt personaj-cheie, Terry, din ambiţia de a ajunge mare cineast, eşuează în a scrie critici despre kitsch-uri, falimentând revista ce i le-a publicat. Sarah Tudor, narcoleptică - de fapt personajul care-i permite lui Jonathan Coe să facă incursiuni în onirism, între vis şi realitate - ajunge lesbiană şi îl determină pe tînărul Robert, îndrăgostit de ea, să facă operaţie de transsexualitate. Robert, devenit doctoriţa Madison, îi scrie lui Sarah o poezie pe o fişă medicală (într-un fel, definiţia acestui roman). Castel de nisip dus de apă .... "nu pierdut, nimic pierdut deocamdată".
Ca orice englez, Jonathan Coe nu uită să înţepe din când în când spiritul exagerat de pragmatic, superficialitatea spirituală şi foamea de success-stories a "Lumii noi". Savuros dialogul cinefilului Terry cu un tânăr american: întrebat ce părere are despre Pasolini, acesta spune că preferă chiftelele; în schimb, la tortellini: îi plac mai ales cele din perioada de început, "alea alb-negre". Speculând greşeli de numerotare a notelor de subsol dintr-un articol redactat tot de Terry: membrii celebri ai unui partid sunt mutaţi în cel advers, papa ajunge să declare că una din operele sale de căpătâi a fost "Limba păsăricilor" (şi alte titluri porno) etc. Procedeul e străvechiul imbroglio, încurcătura; aplicarea lui, însă, la un "aparat critic", pare a fi descoperirea autorului.
în titlul postfeţei, "Potirul sfântului Graal. Instrucţiuni de folosire" traducătorul Radu Paraschivescu (al cărui talent e încununat în Somnilocviul final) surprinde exact ambiţia misterios-ştiinţifică a romanului. Ochiul (divin), somnul (moartea), amorul, armonia universală, toate marile simboluri ale lumii sunt păstrate între coperţile unui ştiinţific dosar.
Jonathan Coe. Casa somnului. Traducere, postfaţă şi note de Radu Paraschivescu. Editura Polirom, 2001.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara