Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Mărturiile Doinei Cornea de Gheorghe Grigurcu


Personalitate de prim rang a vieţii noastre civice, Doina Cornea ni se înfăţişează acum, prin mijlocirea unui jurnal şi a unei ample convorbiri, pe latura d-sale intimă. E o fericită completare a imaginii celebrei militante anticomuniste care coboară de pe piedestalul istoric, păşind cu un aer firesc printre noi, adoptînd vocea confesiunii, nostalgică, dolorică, revoltată, îmbărbătătoare după circumstanţe, umanizîndu-se ca pentru a-şi justifica acţiunea prin invocarea unor rădăcini existenţiale şi evocarea unor note biografice puţin sau defel cunoscute. Fără a-şi prejudicia coerenţa figurii, Doina Cornea distinge în sine două tipuri de existenţă. Una istorică, "supusă unui şir lung de vicisitudini venite din afară şi din noi înşine", ce riscă a ne ştirbi identitatea profundă. Şi alta absolută, "ancorată în Eterna iubire de Dumnezeu (care trece de dincolo de moarte)" şi "scapă cumva schimbărilor inconsecvente, determinate de timpul istoric". Sub acolada acestei meditaţii "cu egală intensitate intelectuale şi mistice", înălţate "ca un fum de jertfă bineprimită" - sunt vorbe dintr-un vibrant Cuvînt al editorului, semnat de Ana Blandiana, se aşează întregul corp al mărturiilor pe care-l avem în vedere. Fondul de spiritualitate al Doinei Cornea e plenitudinea iubirii de Dumnezeu, starea de agape cum spuneau grecii antici, pe care însă n-o poate atinge decît intermitent. Unitate supremă de măsură morală, "ea e posibilă numai cînd reuşesc, prin meditaţie (golirea interioară) şi concentrare (atenţie), să obţin o stare de totală disponibilitate (luminoasă, iubitoare)". Iată dovada unui alibi spiritual al omului ce s-a implicat dramatic în istorie, conturbat, în mişcarea sa de dăruire, "de agitaţia (senzorială, pasională şi intelectuală) provocată de multiple agresiuni exterioare". Împrejurare cu atît mai dureroasă cu cît "această agitaţie formată dintr-un şir de replici sau reacţii nu e decît o ieşire din mine însămi, o smulgere din fiinţa mea". Autenticitatea unei fiinţe de-o asemenea configuraţie lăuntrică se află în regăsirea contactului divin, în "comunicarea esenţială" cu Creatorul: "Doar atunci şi acolo, în acel spaţiu de interferenţă, mă simt cu adevărat liberă şi integră. De ce oare e atît de greu de cucerit şi de păstrat (păzit) acel spaţiu? De ce atenţia se lasă atît de uşor distrasă de la el?".

Interogaţii cărora li se poate da un răspuns chiar prin înalta calitate a "spaţiului" salutar al regăsirii, incompatibil cu realul impur. Inconturnabilă, confruntarea noastră cu mediul ambiental poate semnifica o vinovată adaptare la aspectele sale viciate, la o colaborare cu ele sau, dimpotrivă, o opoziţie ce întrupează, în pofida dezagrementelor nu o dată greu de îndurat, consecvenţa cu ceea ce suntem în profunzime: "Firul vieţii noastre se desfăşoară în timp. Durata noastră se alcătuieşte, istoric, din succesiunea de replici fizice, biologice, spirituale pe care le întruchipăm în confruntarea noastră cu realitatea din jur. Dar nu e indiferent dacă atitudinile noastre sunt replici doar ale omului de suprafaţă, condiţionate de senzorialitate, instinctualitate iraţională, chiar de raţionalitate interesat-speculativă sau sunt răspunsuri izvorîte din acea limpezime şi acea lumină interioară care sunt indicii ale iubirii de Dumnezeu". În cazul în care iubirea în cauză e consubstanţială reacţiilor noastre în starea lor virtuală, de "disponibilităţi", acestea "nu vor mai apărea ca o împrăştiere şi irosire a fiinţei noastre", ci ca un mod al unităţii izbăvitoare. Astfel avem precizată sorgintea rezistenţei antitotalitare pe care a probat-o cu temeritate această fiinţă sensibilă şi gracilă care e Doina Cornea. Împletirea dintre disciplina trăirii interne şi conduita publică marchează conştiinţa d-sale şi, aspect deosebit de important, continuitatea conştiinţei, "lucrul din lume cel mai greu de menţinut", cum observa Camus. Explicabil, meditaţia Doinei Cornea se îndreaptă frecvent spre condiţia intelectualului, exponent al "conştiinţei lumii", "ca martor şi mărturisitor (nicicum ca tăinuitor) al adevărului". Drept care acesta se cuvine a se propune ca "un model existenţial ideal în raport cu provocările, dar şi cu exigenţele veacului". Fără a i se cere o demisie din cercul superior al intereselor sale dezinteresate, deosebite de cele ale vieţii cu finalităţi pragmatice, intelectualul nu poate a nu fi judecat şi prin prisma raportărilor sale la contextul epocal. Cultura e o formă de viaţă în gradul în care valorile sale sunt trăite, metamorfozate în "atitudini spirituale manifeste şi constante". Referindu-se la traducerea pe care a efectuat-o a unei scrieri din Gabriel Marcel, Justice et verite, Doina Cornea subliniază că nu e suficient "să vorbeşti despre adevăr, ci să fii în adevăr", întrucît dacă adevărul şi dreptatea nu sunt asimilate în viaţa spiritului, "rămîn abstracţiuni fără viaţă şi fără consecinţe". Avem a face cu un punct de vedere relevant cu osebire în condiţiile în care am asistat la destule "trădări ale intelectualilor", care fie că s-au pus din capul locului în slujba propagandei totalitare, fie că s-au lăsat ispitiţi pe parcurs, deşi aveau uneori în urmă o operă majoră, de avantajele regimului abuziv. Să constituie sancţionarea "colaboraţionismului" o derogare de la norma esteticului? Aşa au pretins defensorii postcomunişti ai compromisului, deşi adevărul e că tocmai prin examenul necomplexat al scrisului comandat politic, în numele aşa-numitei est-etici, esteticului i se acordă ce i se cuvine. Compromisurile posedă un spectru larg, intrînd într-însul şi sumisiunea la formulele la un moment dat de succes, epigonismul, pastişa. Emisă într-o manieră de generalitate, opinia Doinei Cornea poate fi cu uşurinţă exemplificată cu ajutorul unor nume scriitoriceşti de notorietate: "Artiştii, scriitorii noştri sunt, în bună parte, numai meseriaşi, producători iscusiţi de obiecte de artizanat artistic (poezie, proză), în care nu pun nici un fel de crez, de vreme ce sunt oricînd dispuşi să facă concesii politicului, modei, care tot un fel de cenzură e. Paradoxal e însă faptul că aceiaşi scriitori se lamentează apoi că nu intră în universalitate... or, acolo nu intră decît acele opere care poartă pecetea unei creaţii vii". Autorii pilduitori au fost cei ce au cultivat o "mărturisire" perpetuă, şi-au expus fără ezitări "gîndul lor adevărat despre realitate". Socotindu-se "martori" ai materiei evenimenţiale de care au luat cunoştinţă, "se simţeau moralmente obligaţi să o descifreze şi evalueze prin filtrul sensibilităţii lor morale, contribuind totodată la limpezirea conştiinţei semenilor lor". Dintr-o atare privilegiată familie spirituală au făcut parte Gheorghe Brătianu, Vasile Pârvan, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dimitrie Gusti, Anton Dumitriu, episcopii greco-catolici, ucişi în temniţele comuniste pentru că nu şi-au abandonat credinţa, azi îl putem nominaliza ca membru al său pe Mihai Şora. În acuzată deosebire de aceştia, consideră Doina Cornea, "celor care au urmat, începînd cu anii 1950, chiar şi atunci cînd s-au ridicat deasupra mediocrităţii intelectuale, le lipseşte această dimensiune spirituală coordonatoare a inteligenţei, a talentului, a demersului în viaţa socială. Ei nu sunt decît tehnicieni ai inteligenţei".Chiar dacă o generalizare ar fi dificil de susţinut, veştejirea unor compromisuri făţişe ori indirecte,destule încă în curs de desfăşurare, e o postură ce substanţializează mesajul est-etic al autoarei. Deoarece calitatea de intelectual este, în vederile d-sale, un rod al asocierii dintre raţiune şi contemplare. Dacă prima e bizuită pe legile logice, ca obiectivitate şi exterioritate, "în sensul de oglindire şi autooglindire a unei realităţi din afara sau dinăuntrul nostru", cea de-a doua se întemeiază pe intuiţie şi spontaneitate, ca manifestare a unei interiorităţi personale, "răspunzînd unei exigenţe intime de adevăr". Numai coroborarea inteligenţei cu sensibilitatea ce contemplă, ferită de balastul conformist, duce la depăşirea "tehnicilor" inteligenţei în sine, a acelor uneori foarte abile speculaţii sofistice pe care le pune în mişcare. Căci numai pe această cale spiritul creator accede la climatul unei veritabile libertăţi, în afara căreia productele lui apar dubioase, la acea libertate despre care Berdiaev afirma că nu e un drept, ci o obligaţie.

Nu e greu de constatat că Doina Cornea a urmat o asemenea cale a eliberării în afara căreia adevărul rămîne intruvabil. Tramei spirituale a existenţei d-sale i se suprapune, cu o emoţionantă fidelitate, traiectul unei biografii ce, treptat, s-a înălţat către adevăr, în climatul unor vicisitudini politice care inhibau, deformau atîtea conştiinţe ale intelighenţiei preocupate în cele mai multe cazuri de soluţiile purei supravieţuiri individuale. Cadru didactic al Universităţii din Cluj, Doina Cornea s-a văzut silită a participa la "cursurile" de marxism-leninism, sinistru mijloc de contrafacere a conştiinţelor, o participare căreia i-a dat iniţial o formă sfidător tacită: "am tăcut, vreo 20 de ani, tremuram şi tăceam; şi ei scriau în registru că Ťtovarăşa nu ia niciodată cuvîntul şi are calificativ foarte prostť...Nu înţelegeam nimic din limbajul de lemn, zău, adică pentru mine era limba chineză. Şi aşa mă inhibam şi nu eram în stare să leg două propoziţii". Faza următoare a fost a unei rostiri mecanice, simplă lectură a textului dogmei de partid: "am început să-mi dau seama că poţi să vorbeşti fără să spui nimic şi atunci luam şi eu cuvîntul şi citeam din broşură". Cînd însă a primit un subiect legat de intelectuali, Doina Cornea şi-a spus: "pînă acum a fost glumă, bine; dar nu se mai poate continua aşa...".Şi, în consecinţă (era în anii '80, cînd situaţia ţării se deteriora vădit), a optat pentru adevăr: "Trebuia să spunem ce bine ne merge, cît sunt de încurajate cercetarea şi scrisul şi publicaţiile... totul era minunat. Atunci mi-am luat inima-n dinţi şi am spus tocmai contrarul: că intelectualii sunt terorizaţi, obligaţi să scrie ce nu gîndesc...". Pe deasupra şi-a îngăduit a elogia cîteva nume rău văzute de oficialităţi: "sunt autori români care ne fac cinste tuturor - mă refeream la Cioran, Ionescu, Mircea Eliade - şi noi nu-i publicăm". Rezultatul inconformismelor progresive era previzibil. S-a montat "o mare şedinţă" de "demascare", la decanatul de Filologie, în care imprevizibil de îndrăzneaţa Doina Cornea a recunoscut fără falsă sfială chiar ce îşi îngăduise să facă: "Într-adevăr, le-am spus studenţilor, că în presă se minte, că se dau date false, de aceea economia nu merge, de aceea România e în marasm...". Un alt cap de acuzare suna astfel: "Ťle spune studenţilor (şi asta era adevărat!!!) să nu creadă în noi, în intelectualiť. Într-adevăr, cînd intram în contact, prima dată, cu o grupă de studenţi... îmi începeam cursul dîndu-le sfatul Ťsă nu credeţi în noi, suntem generaţia compromisurilor. Trebuie să aveţi simţ criticť. Dar erau lucruri de bun simţ totuşi". Lucruri însă gravisime în ochii autorităţilor. Cu o totală "imprudenţă", universitara clujeană şi-a urmat drumul astfel inaugurat. A trimis mai multe scrisori la Europa liberă, gest care s-a lăsat cu împovărătoare amenzi: "după fiecare scrisoare trebuia să plătesc amenda de 5000 lei... Raportat la un salariu, vă daţi seama!..." A răspîndit manifeste împotriva regimului represiv, contrazicînd cu un amar umor încredinţarea securiştilor care, în zelul lor, aveau impresia de-a le fi recuperat pe toate: "83 au recuperat, iar la anchetă îmi dictau declaraţia: Ť83 de manifeste. - Nu pot să scriu 83, am răspîndit 160. - Doamnă, n-au fost 160, au fost 83! - Nu a fost aşa, domnule! Cum, dumneavoastră mă învăţaţi să mint, să spun un neadevăr Securităţii? Nu se poate. Eu vreau să spun adevărul, eu sunt pentru adevăr!ť". Un alt episod cvasiumoristic s-a produs cînd un anume Gocan, "securistul Filologiei", îi cerea socoteală pentru una din scrisorile expediate în Occident: "Eu, de la început, îi spusesem lui Gocan: ŤCe aveţi cu textul? Că nu are nimic politic şi nimic împotriva regimuluiť. Era împotriva intelectualilor care sunt atît de fricoşi...Îmi răspunde:ŤCu conţinutul n-am avea nimic, dar de ce Europa liberă ?ť -ŤDomnule colonel, eu aş trimite la Scînteia, dar nu mi se publică. Asiguraţi-mi o rubrică în ţară şi nu mai trimit la Europa liberăť". Au urmat arestarea şi anchetarea nemaipomenitei insurgente. Fără a fi de prea lungă durată, recluziunea a avut durităţile şi "poezia" sa negativă. Doina Cornea trăia nostalgia măruntei normalităţi ce i-ar fi redat habitudinile zilnice: "O generoasă pată de lumină pe covor... Cît n-aş fi dat, acolo, pentru o suprafaţă - fie şi numai de un centimetru pătrat, iluminată de razele soarelui! Cît n-aş fi dat doar pentru cîţiva centimetri pătraţi de geam prin care să văd lumina zilei sau nişte crengi vestitoare de anotimpuri! Cît n-aş fi dat să am şi o plăntuţă căreia să-i port de grijă!". I se face "onoarea" de-a fi anchetată de un colonel ori general, şeful Departamentului Anchetelor pe ţară, "un domn mic, brunet" ce încerca a o umili, a o speria: "S-a repezit o dată aşa cu ghearele: ŤTe lipesc de perete!ť Chiar am crezut că... M-am lipit de perete, că-şi avea ghearele, aşa, aproape de faţa mea şi de ochi şi îmi spunea: ŤAici o să putrezeşti 15 ani, în zeghe ai să mori!ť. Şi eu i-am răspuns atunci: ŤVa fi o mare onoare pentru mine să mor în zeghe cum au murit Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopii greco-catoliciť şi nu ştiu ce i-am mai spus". Acasă, Doina Cornea se vedea supusă unui "arest la domiciliu", bătută de un miliţian, fără ca nici măcar soţul său, victimă a unui accident, să aibă dreptul de-a merge la un telefon public.

Nu putem realiza întrutotul mirabilul curaj al hipersensibilei, friabilei fiinţe care era Doina Cornea dacă nu-i proiectăm comportarea pe fundalul pasivităţii defetiste a majorităţii universitarilor clujeni între care îşi desfăşura activitatea didactică. Un caz ce frizează de-a dreptul laşitatea a fost cel al unui "coleg" mult mai tînăr, "de mare prestigiu", pe care Europa liberă l-a idealizat, trecîndu-l în rîndul acelor "opozanţi" despre care Virgil Ierunca recunoaşte că, "abia după decembrie ne-am putut da seama cît ne-au mîhnit şi înainte". Aceştia doreau ca, fără a-şi primejdui situaţia confortabilă din ţară, ce impunea, evident, şi bune raporturi cu autorităţile, "a se pune bine" şi cu diaspora. Au păstrat, ca să zicem aşa, un echilibru al balanţei pînă după instaurarea cîrmuirii postdecembriste în tabăra căreia n-au şovăit a trece imediat şi care, ca răsplată le-a acordat importante funcţii în ţară sau în străinătate, de miniştri sau de diriguitori ai unor impozante instituţii culturale. Doina Cornea i-a propus "colegului" în chestiune să se ocupe mai insistent de opera lui Mircea Eliade, abia tolerat de regim, care stîrnea însă un interes deosebit studenţilor: "Nu, nu vreau să-i spun numele. A murit şi nu... Dacă aţi şti?... Era unul dintre cei trei: el, Zaciu şi Vlad care se bucurau de o faimă deosebită. Şi îmi răspunde: Ťdegeaba, nu-i interesează nimicť. Spun: Ťîi interesează, hai să facem ceva. Uite, eu m-am gîndit să chemăm oameni care au venit în contact cu Mircea Eliade, şi să facem un fel de discuţie cu eiť. M-am gîndit la Marino, la Adrian Marino care a scris despre Mircea Eliade. Mircea Eliade nu era interzis total, încă se studia la română nuvela fantastică, dar rupt de filosofia lui. Şi nimeni nu ar fi sancţionat pentru Mircea Eliade.(...) Şi nici nu a vrut să audă: ŤNu mă interesează, avem noi aici oamenii noştri, să facem cenaclul despre Zaciuť. Ť-Dar pe Zaciu îl văd în fiecare zi, e întotdeauna aici. Ei sunt interesaţi de Mircea Eliade...ť. (...) Mi-a răspuns: Ť-Eu nu mă amestec, eu am cărţile mele, biblioteca mea, biroul meu, eu scriu, eu nu...ť. Am rămas foarte dezamăgită, şi asta m-a inspirat să mă adresez celor care nu au încetat să gîndească". Avînd şi alte relatări similare cu privire la conduita ambiguă a "colegului" în discuţie (un fost student al său mi-a adus la cunoştinţă că l-a sfătuit să nu aibă de-a face cu Doina Cornea, care ar fi fost o persoană iresponsabilă şi periculoasă!) şi sperînd a nu greşi îi dau numele: Marian Papahagi. Răsturnarea din decembrie'89, după zilele de gratuită (şi totuşi purificatoare) euforie pe care le-am trăit cu toţii, n-a întîrziat a o decepţiona pe Doina Cornea. Numită, după cum se ştie, în Consiliul FSN cu un scop pur decorativ, d-sa şi-a dat repede seama de jocul neocomuniştilor care-şi doreau monopolul guvernării, ceea ce a făcut-o să demisioneze. Deja foarte cunoscută, militanta continuă a fi filată de noua-veche Securitate, primeşte la telefon injurii obscene şi ameninţări cu moartea, chiar cîte trei-patru pe oră, inclusiv noaptea: "Venim, pregăteşte-te,îţi tăiem capul cu toporul". Unul din asemenea josnice apeluri a fost interceptat chiar de către ambasadorul Franţei în România, Vignal, aflat în vizită la Doina Cornea. Semnificativ ni se înfăţişează realismul cu care aceasta a apreciat atunci starea de lucruri, socotind că societatea civilă n-avea pregătirea trebuitoare pentru a prelua puterea, contrazicîndu-l în acest sens şi pe Corneliu Coposu. Era o problemă delicată, însă azi ne putem da seama că dreptatea era de partea Doinei Cornea: "În acel moment, cîştigarea alegerilor în faţa lui Iliescu, cu armata de securişti şi PCR-işti în spate, ar fi fost un dezastru atît pentru forţele democrate, insuficient pregătite să guverneze, cît şi pentru întregul proces de democratizare a ţării". Cedarea puterii, în 1996, formaţiilor anticomuniste n-ar fi reprezentat decît o manevră a vechilor structuri pentru a-şi compune o faţadă democratică, după care ar fi urmărit s-o recîştige: "Văd şi acum, în 1997, cît este de anevoioasă guvernarea forţelor democrate. Mafii securisto-comuniste subterane, cu ramificaţii în structurile administrative, politico-economice, legislative, judecătoreşti, în mediile de informare, frămîntă şi agită societatea, dezbinînd-o, manipulînd-o prin intrigi, calomnii, dezinformări. Toate acestea, la ora actuală, au un singur scop: recîştigarea puterii şi destrămarea coaliţiei, consolidarea puterii lor economice, după ce, în 1996, cedaseră voit puterea Convenţiei Democrate, deoarece ei, prin politici duplicitare faţă de Occident şi împrumuturi externe nesăbuite, împinseseră ţara în prag de faliment". Interpretare foarte plauzibilă, deoarece profitorii de ieri, completaţi cu o serie de achiziţii proaspete din speţa ariviştilor, se socoteau suficient de fortificaţi spre a dori să ajungă "în faţă", nu numai în plan economic, ci şi în plan politic-administrativ. Concluzia, exprimată în stil de îndemn din 1997, rămîne valabilă şi în prezent: "Chiar dacă aceste manevre s-ar face cu consimţămîntul pragmatic al SUA (induse şi ele în eroare de demagogii noştri), noi nu trebuie să cedăm. Soarta României depinde de solidaritatea, coeziunea, voinţa cetăţenilor ei, de spiritul lor de sacrificiu conştient asumat". Relevăm în rîndurile de mai sus şi nuanţa de rezervă faţă de încrederea excesivă într-un Occident nescutit de imperfecţiuni, de un impozant aparat al intereselor proprii şi, desigur, permeabil la "intrigile" internaţionale, astfel cum l-au prezentat, e drept, cu un incomparabil mai puternic accent critic, cîţiva faimoşi "disidenţi" de la Soljeniţîn şi Bukovski la Goma.



P.S. Aflu de la o emisiune tv. că eroica Doina Cornea, suferindă la ora actuală, avînd o demnitate ce-o împiedică a cere ceva în nume propriu, trăieşte dintr-o pensie de doar o mie de lei, într-o ţară cu milioane de îmbogăţiţi de pe urma schimbării din decembrie 1989, între autorii morali de frunte ai căreia se numără şi d-sa. Ce-au de zis înalţii noştri demnitari ce se leagănă în vanitoasa iluzie că şi-au făcut datoria "condamnînd" comunismul?