Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Măsluiri de Nicolae Manolescu


Iată o carte apărută anul trecut la Editura D.B.H. şi care a trecut aproape neobservată: Holocaustul culturii române (1944-1989). Autorul este dl Mihai Ungheanu. Am scris de prea multe ori despre d-sa în paginile României literare ca să mai fie nevoie să-l prezint. Subintitulată Studii de sociologie literară, cartea cuprinde cîteva zeci de texte: unele aparţin d-lui Ungheanu însuşi, altele (într-o a doua secţiune) alcătuiesc o antologie din principalii contribuabili la holocaust. Se înţelege că dl Ungheanu îşi sprijină afirmaţiile proprii, care denunţă răul făcut literaturii române în deceniile postbelice, tocmai pe aceste intervenţii risipite de-a lungul deceniilor cu pricina, adevărate manifeste, unele, pseudoanalize, altele, semnate de scriitori, critici, istorici şi lideri ai propagandei comuniste.

Antologia e utilă, fie şi numai din raţiuni de ordin practic: cele mai multe articole sînt intruvabile astăzi. Şi, desigur, pentru că ne împrospătează memoria, nouă, celor mai vîrstnici, sau o alimentează cu noi cunoştinţe pe a tinerilor, pentru care realismul-socialist, proletcultismul, sociologismul vulgar şi celelalte reprezintă deja istorie. Felul în care dl Ungheanu se foloseşte de aceste documente şi imaginea pe care o lasă despre trecut ridică însă mari semne de întrebare. Sînt de acord cu d-sa că putem vorbi de un holocaust cultural. Termenul nu mi se pare prea tare. Dar nu sînt de acord cu multe dintre ideile d-lui Ungheanu, şi cu modul în care stabileşte vinovăţiile şi distribuie rolurile. Cred că ar merita să discutăm lucrurile pe larg. Deocamdată, mă rezum la semnele de întrebare la care m-am referit.

Cel dintîi este legat de natura însăşi a holocaustului. Dl Ungheanu vorbeşte de un dezastru provocat de kominternism, aşadar de o intervenţie a sovieticilor care a condus la obnubilarea tradiţiilor şi la confuzia valorilor româneşti. Mai niciunde dl Ungheanu nu vorbeşte despre comunism, despre sistemul ca atare. în felul acesta problematica este fatal limitată la efectele antinaţionale şi antiromâneşti ale unei anumite politici culturale. Nu încape îndoială că aceste efecte au existat şi au fost oribile. Dar de esenţa comunismului ţin deopotrivă şi altele, în plan moral, spiritual, religios, social, economic, cu nimic mai puţin distrugătoare decît cele din plan naţional. Şi care nu privesc exclusiv cultura română.

Şi încă: marxismul, comunismul şi restul, chiar dacă au fost importate, şi-au făcut lucrarea, aşa-zicînd, pe mîna noastră. Protagoniştii par a fi, în concepţia d-lui Ungheanu, în marea lor majoritate evrei (sau/şi unguri, bulgari etc.). Cunoaştem de mult acest reducţionism xenofob. O dezbatere serioasă ar trebui să renunţe la astfel de prejudecăţi. La dl Ungheanu însă, sugestia rasială e o componentă preţioasă a concepţiei.

În al treilea rînd, kominternismul e criticat de către dl Ungheanu nu în numele principiilor democratice şi liberale, ci în numele şovinismului caracteristic extremei drepte ante- şi postbelice. Dl Ungheanu este un naţionalist, care, în anii '70, s-a numărat printre susţinătorii protocronismului. D-sa nu s-a ilustrat ca adversar al lui Ceauşescu sau al comunismului, trăgînd pur şi simplu spuza protocronică pe turta gîndirii sale naţionaliste. Cu voie, desigur, de la poliţia politică a vremii, plămădită din acelaşi aluat, şi ea, naţionalistă, dar, vai, nu şi anticomunistă.

În consecinţă, răscrucile istorice şi personalităţile primesc în cartea d-lui Ungheanu o apreciere direct proporţională cu încărcătura naţionalistă, nu cu aceea anti-comunistă. De pildă, un an rău i se pare d-lui Ungheanu 1968, cînd Uniunea Scriitorilor ar fi încăput pe mîna foştilor colaboratori de la Cuvîntul liber de pe vremuri; despre 1971 şi tezele lui de vară nu se suflă în schimb un cuvînt. Nici 1989 nu e, pentru dl Ungheanu, o piatră de hotar, deşi studiile trec deseori dincolo de data indicată în subtitlu. Dl Ungheanu se face a uita apoi că grupul, căruia i s-a alăturat, a adresat lui Ceauşescu (după teze şi sperînd a le valorifica spiritul) solicitarea de a fi creată o Uniune a Scriitorilor Comunişti. Din textul d-sale acest termen final al titulaturii s-a evaporat. Aşa se explică de ce un scriitor comunist pînă în măduva oaselor ca I. Lăncrănjan trece drept disident, fiindcă a fost antimaghiar (disidenţii propriu-zişi fiind menţionaţi de către dl Ungheanu doar pentru că, emigrînd, ar fi lăsat mari datorii la Fondul Literar!), de ce un istoric ca Dan Zamfirescu, pentru care Ceauşescu era Providenţa însăşi, e citat cu mult respect (chiar cînd enunţă prostia că Labiş i-a influenţat pe poeţii de după el într-o măsură nereuşită nici de Rimbaud), de ce, în fine, E. Barbu nu e plagiatorul bine ştiut, ci cel mai nonconformist dintre scriitorii epocii. Toţi aceştia au sprijinit protocronismul şi, prin iluziile lui naţionaliste, ceauşismul. Acestui fapt datorează ei simpatia autorului de măsluiri din Holocaust.

Măsluitor care promitea cu totul altceva la debutul său. în volumul Campanii din 1970 este un studiu de sociologie literară, asemănător cu cele din Holocaust, intitulat Filiera unei disensiuni. L-am recitit, nu fără să reflectez, cu amărăciune, la întortocheatele drumuri ale destinului nostru de critici literari.