Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dosar:
Măsura lucrurilor de Livius Ciocarlie


Am fost convins după ce am citit - cu admiraţie şi dornic de discuţie - Omul recent că va urma o dezbatere cu accente polemice ascuţite. H.-R. Patapievici tratează cu asprime aspecte definitorii ale gândirii contemporane. Nu se putea ca adepţii postmodernităţii sau ai corectitudinii politice să nu răspundă. Acum, în două numere succesive ale "Observatorului cultural", replica a venit. Dacă ar fi să caracterizez printr-un singur cuvânt contraatacul, aş spune: exces. Nu fiindcă argumentele de luat în seamă ar lipsi. Fiindcă nu lipsesc nici loviturile sub centură, punerea la zid şi chiar un soi de denunţ: "Atenţie! Acest om este periculos!". S-ar putea zice că nici domnul Patapievici nu este deloc un tandru. Aşa e, însă loviturile lui cad asupra unui om generic, nu asupra unuia anume. Pe urmă, sunt intervenţii care trec sub tăcere orice merit. Nu i se recunoaşte cărţii anvergura. Cine ar citi numai aceste replici nu şi-ar da seama de proiectul ei vast. În schimb, i se aduc autorului până şi învinuiri absurde. Dacă Florin Buhuceanu pune cu sobrietate problema homosexualităţii, George Bălan îl ceartă pe H.-R. Patapievici pentru că poartă ostentativ verighetă, nevrând să-şi mărturisească propria, presupusă, homosexualitate. Ceea ce, însă, îmi displace cel mai mult este cantitatea. Mi se pare firesc ca o asemenea năvală de articole să te îndemne a-i sta alături celui vizat, după cum o năvală de elogii nemăsurate te-ar îndepărta de el.
Nu vreau să exagerez la rândul meu. Nu avem de-a face cu un comando milităreşte coordonat. Există o diversitate. De o parte, luări de poziţie dure, de cealaltă - la Vlad Alexandrescu - una comprehensivă şi chiar participativă. Mai mult, nici pe elogii nu s-a pus embargo. La capătul unei îndelungi analize critice, Paul Cernat recunoaşte intensitatea personalităţii lui H.-R. Patapievici, nu ezită să-l aprecieze pe eseist, ca şi pe "omul real, deschis, inteligent, de o caldă, plăcută sociabilitate". Verdictul final - carte importantă prin ceea ce ratează - poate fi, în intenţie, minimalizator, dar mie formula îmi sugerează cu totul altceva. Numai operele cu miză mică pot fi reuşite. Un mare proiect sfidează imposibilul şi sfârşeşte prin a doborî ştacheta. Important este cât de sus.
Potolită mi s-a părut şi critica lui Valentin Protopopescu. El începe prin a face un portret simpatetic al lui H.-R. Patapievici, portret pe care l-aş contrasemna. Găseşte în Omul recent o construcţie, dar una mozaicată, ceea ce se poate argumenta. Înainte de a se delimita, acceptă că autorul are o idee proprie, o viziune integratoare. Faptul e esenţial.
Aderăm sau nu la ea, H.-R. Patapievici are o Idee originală - chiar dacă, se înscrie pe o linie de gândire -, una pe care o dezvoltă pe tot parcursul cu fervoare şi coerenţă, o desfăşoară arborescent în toate planurile.
Coerenţi sunt şi adversarii lui H.-R. Patapievici. Ceea ce le lipseşte acelora care îşi asumă corectitudinea politică este originalitatea. Aş zice că în mod programatic nu sunt originali. Gândirea lor este defensivă. De pe poziţia unor idei deja cunoscute ei caută, cu precădere, punctele vulnerabile ale Omului recent. De aceea, cartea nu e - de fapt - discutată. Se monitorizează numai devierile de la ce, în aceste condiţii, apare ca o dogmă. Propagatorii corectitudinii politice au stabilit deja cum trebuie să gândim şi să trăim, nu ne-a rămas decât să ne conformăm. Semnificativă e ideea despre sfârşitul istoriei, a lui Fukuyama. Lumea a ajuns în sfârşit acolo unde trebuie să fie, e cazul să se oprească aici. Cum s-a văzut, istoria nu s-a conformat. E o concepţie fără îndoială generoasă. Postulează norme care, respectate, ar face ca în lume să fie mai bine, mai paşnic, mai echitabil de trăit. Rău e numai că sunt norme. Normele ţi se impun. Nu le poţi discuta. Nu poţi discuta nici ceea ce accepţi. Dacă, de pildă, democraţia e definită aproape unanim ca cel mai mic rău, de ce nu s-ar putea discuta acest rău? E adevărat, corectitudinea politică nu e generalizată nici în Statele Unite. În schimb, e promovată în cercuri de mare influenţă care sfârşesc prin a o instituţionaliza. Din acel moment, ea devine excesivă. Reprezentanţii ei acumulează putere. Stângiştii francezi ai anilor şaizeci au fost mai consecvenţi. Ei au acumulat putere în vederea unei agresiuni. Societatea burgheză trebuia dărâmată până la temelii pentru a fi reclădită după chipul şi asemănarea lui Mao-Tse-Dun. Acum, modelul societăţii ideale a fost din nou elaborat. A-l respinge este anormal. Dacă-l pui în discuţie, e sănătos să fii ostracizat. Corectitudinea politică e încă o doctrină care vrea să ne facă fericiţi. Avem destulă experienţă ca să ştim ce poate să iasă de aici.
În articolul său, Paul Cernat spune cine se va lăsa sedus de ideile lui H.-R. Patapievici. Între alţii, "intelectualii formaţi înainte de 1990 în spiritul "esteticului pur" şi al religiei Culturii". În ciuda aparenţelor, nu mă număr printre ei. Nu preamăresc "salvarea prin cultură" şi nici n-am reuşit să-mi formez o concepţie unitară. În mintea mea se amestecă păreri care provin din paradigme diferite. De aceea, nu am cum să fiu de acord cu Ideea lui H.-R. Patapievici - şi cu nici o altă Idee unitară - în totalitatea ei.

H-R. Patapievici nu este un detractor al modernităţii, cum s-ar putea să pară. El ştie foarte bine că nu poţi să trăieşti cu totul în afara epocii tale. Se şi declară om modern, dar unul tulburat. Consideră că modernitatea poate fi ameliorată, iar pentru aceasta ar fi nevoie să nu fim doar moderni. Să-i insuflăm lumii actuale "exigenţa unor valori superioare" (455). Între acestea, respectul pentru Tradiţie. Ce-l tulbură este faptul că, dimpotrivă, modernitatea cade în exces. O face din lipsă de discernământ. Discernământul "îl poţi căpăta numai prin intermediul, în timpul şi la capătul unei experienţe religioase" (453). Întrebarea este cum ar fi putut omul modern al secolului 20 să aibă o experienţă religioasă câtă vreme în acea perioadă i-a devenit definitorie - o spune autorul (şi e vorba de omul specific modern, nu de toţi băştinaşii acelei epoci) - convingerea că Dumnezeu a murit. Prin urmare, excesul i-a devenit constitutiv, ceea ce face ca lumea modernă să nu se poată ameliora, căci nu se poate reveni în timp, în epoca dinaintea lui Gott ist tot. Ieşirea din exces nu poate surveni decât prin ieşire din modernitate. Ieşind, nu te vei întoarce în trecut, dar îl vei reconsidera. Cine ar face-o "ar putea diminua excesele dezumanizante ale modernităţii" (457). Or, faptul acesta s-a şi întâmplat. Prin toleranţă, inclusiv faţă de trecut, postmodernitatea nu reprezintă - cred -, cum spune H.-R. Patapievici, un vârf de lance al modernităţii, ci ieşirea din aceasta. Nu prin credinţă, nici prin cult al Tradiţiei, ci în spiritul ei propriu, adică prin acceptare a orice. Până şi contrariile stau alături, fără conflictul care caracterizase epoca modernă. Sigur, se poate discuta dacă această nediferenţiere - care e şi o formă de indiferenţă - reprezintă un mod fericit de a ieşi din modernitate. Că reprezintă o ieşire mi se pare evident.
Schimbarea nu s-a petrecut prin simpla răsturnare a valorilor. De la Renaştere încoace, modernitatea - esenţialmente contradictorie - cuprinsese o linie a libertăţilor, cu ţintă finală democraţia, şi una a voinţei de putere, cu ţintă în totalitarism. Teoretic opuse, cele două tendinţe s-au aflat de fapt în relaţii mult mai subtile. În unele momente, cum a fost Revoluţia franceză, au fuzionat. În secolul 20, după ce totalitarismul a ameninţat să ocupe întreg terenul, în urma celui de-al doilea război mondial în lumea occidentală democraţia a câştigat. Atunci a început postmodernitatea.
Dacă lui H.-R. Patapievici lucrurile îi apar altfel, este - cred - din cauză că identifică postmodernismul cu corectitudinea politică. Aceasta continuă să fie, într-adevăr, un fenomen de tip modern. Se conjugă în corectitudinea politică spiritul toleranţei cu vechea dorinţă de putere. Din cauza acesteia din urmă, ea este cea mai recentă încercare de supunere a gândirii. Supunere în numele unor principii generoase, dar să nu uităm că şi socialismul a fost, în principii, generos. Or, se întâmplă că mintea lui H.-R. Patapievici nu poate fi supusă. Ne aducem aminte: în Epoca de aur, el n-a publicat nimic. Cine a publicat înainte de 1964, a aprobat regimul, cine a(am) publicat după aceea a(m) consimţit. Nepublicând, deşi ar fi avut ce, H.-R. Patapievici l-a refuzat. Astfel, a rămas un om liber, care n-a practicat autocenzura. De aceea, el scrie întocmai ce gândeşte, încât n-ar fi fost nevoie ca Gabriel Andreescu - care n-a cunoscut nici el autocenzura - să descopere (să demaşte, ar fi mai bine zis) ce se ascunde sub cuvintele lui. La întrebarea ce aţi vrut să spuneţi?, H.-R. Patapievici ar putea răspunde ca altcineva, odată: am vrut să spun tocmai ce am spus; dacă aş fi vrut să spun altceva, aş fi spus.

Critici la adresa Omului recent vor apărea şi în alte locuri, nu mă îndoiesc. Nu văd nimic rău în asta. O carte e cu atât mai vie cu cât e mai discutată, deci şi combătută. Se recunoaşte astfel, implicit, importanţa ei. Numai o măsură de s-ar păstra...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara