Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Multiculturalism, alteritate, istoricitate de Alexandru Niculescu


I. Una dintre problemele fundamentale ale comunităţilor românofone - atât în nordul Dunării (între Carpaţi şi chiar în zonele subcarpatice de nord, ale �Huţulilor" ucrainieni), cât, mai ales, în vastele regiuni sud-danubiene şi balcanice - a fost aceea de a-şi demarca individualitatea etnolingvistică, de a-şi afirma identitatea. Peste tot pe unde se găseau ("de la Galicie jusqu'au c�ur de la Grèce", cum scria Emmanuel de Martonne, în 1902 - dar şi până în Kosovo, Albania şi Marea Adriatică), în mijlocul altor comunităţi non-romanofone (greceşti, albaneze, slave, turceşti), aceste comunităţi au avut, mai întâi, de luptat - la propriu, la figurat - pentru a-şi face distincte - prin idiosincrazie - structurile etnolingvistice şi socioculturale, proprii.
Această recunoaştere identitară avea două aspecte. Cea mai cunoscută - care nu a întârziat de-a lungul secolelor - a fost cea exterioară. Comunităţile romanofone au fost menţionate - după cum se ştie - mai întâi în sudul Dunării, în Imperiul multietnic al Bizanţului, încă din sec. X, de către istoriografii constantinopolitani. Membrii acestor comunităţi erau consideraţi a fi �deosebiţi" de ceilalţi supuşi ai Imperiului. Constantin VII Porfirogenetul (Porphyrogenitus) i-a denumit Rhománoï - în timp ce pe ceilalţi îi denumea Rhomaioï (Rhomei) (de fapt, rhomaioï era numele generic al locuitorilor Imperiului Roman de Răsărit, �roman" prin tradiţie, dar grec, grecofon, în realitate). în plus, Rhomaios avea şi sensul "creştin, botezat".
Faţă de aceştia, romanofonii (care vorbeau latina, �barbarica et Scythica lingua"!) erau o etnie străină, cu atât mai mult cu cât, dinspre Dunăre, se deplasaseră spre sud comunităţi latinofone alungate de Slavi - despre care nu se ştia nici măcar dacă erau creştinaţi (!). De aceea, după invazia Slavilor în Peninsula Balcanică, începând de prin sec. XI-XII, cronicarii Bizanţului îşi însuşesc denumirea generică slavă Vláhoï (prin care, cu secole în urmă, triburile germanice denumeau pe Romanii italici şi pe care au preluat-o Slavii). Termenul slav a trecut în latină (Blacchi), s-a transformat în V(a)lachi, dând naştere chiar unor legende istorice (ostaşii unei armate romane conduse de un general, Flaccus, dispărute în Balcani!). în orice caz, din limba Slavilor, prin greacă, denumirea s-a generalizat. Dar Vlahii au rămas o etnie străină, izolată printre celelalte etnii balcanice, fără origini genetice, fără legături cu latinitatea!

II. Din această non-identitate încearcă a-i scoate Italienii. Mai întâi, chiar papa Innocentius III (1198-1215) care, în sec. XIII, dorind a-l aduce în sânul Bisericii Romei, amintea �ţarului" Johannitza Kalojan (Ioniţă cel Frumos?) că �se spune" (lat. asserit) că el �ar descinde" (lat. descendisse) din nobili strămoşi ai �Urbei Roma" (lat. de nobili Urbis Romae prosapia progenitores tui originem traxerint). Alt papă, Clement VI (1342-1352), scriind regelui Ungariei Lajos I (Louis) d'Anjou (1342-1382), îi atrăgea atenţia asupra unor �Olachi Romani commorantes in partibus Ungariae Transilvanae" (�tam nobiles quam populares"!). Dar afirmaţiile cele mai evidente au venit din partea umaniştilor italieni, missi papales sau colaboratori apropiaţi ai curiei romane. Poggio Bracciolini (sec. XIV), Biondo Flavio (sec. XV) şi, puţin mai târziu, însuşi papa Pius II Piccolomini au considerat pe romanofonii balcanici drept colonia ab Traiano care inter tantam Barbarie multa retinet latina vocabula ab Italis, dar cu o rustica male grammatica. Piccolomini adaugă (incluzând şi pe �valachi ultra-Danubiani"): lingua utuntur italica verum imperfecta et ad modum corrupta. Despre toţi aceştia, descoperiţi de Al. Marcu, au scris A. Armbruster, Rudolf Windisch, Lorenzo Renzi şi alţii, între care şi noi înşine: bibliografia de specialitate este vastă!

III. în nici o altă parte a fostului Imperiu roman comunităţi romanofone nu au fost atât de absconse eredităţii lor latine! Termenul vlah suprima ideea (colectivă) a unei old ethnicity şi obnubila identitatea: vlahii constituiau numai un �corp străin" în plurietnia danubiano-balcanică (prin documentele medievale, a arătat, printre alţii, Stelian Brezianu, ei erau consideraţi Daci, Misieni, Bessi, ba chiar şi... Bulgari!). Fiind vorba de comunităţi compacte, închise - care, în plus, prin păstorit, îşi asigurau o largă mobilitate (mai ales în munţi), Bizantinii îi considerau �fără stăpân" (gr. avasilentoï) şi îi descriau ca genus hominum vagus, incertis errans sedibus.
Mai ales în sudul Dunării, �străinii" în mijlocul cărora trăiau - câteodată, numai temporar - îi denumeau - nu fără conotaţii peiorative - Tsintsari, Kutza Vlahi, Karvanagii, Karaguei (pe Aromâni), Ciri-biri, cici (pe Istroromâni) etc. De notat: nume colective, generice.
Care altă populaţie de limbă romanică a primit - în fostul Imperiu roman - din exterior, de la �străinii" majoritari, atâtea nume etnice? Explicaţia este simplă: romanofonii, în Balcani, şi românofonii din nordul carpato-danubian erau răspândiţi pe arii teritoriale vaste, în regiuni diferite (etno-lingvistic) şi puteau fi luaţi în considerare din diverse perspective. Trebuie menţionat însă faptul că nici unul din aceste etnonime străine nu conţinea ideea de romanitate (precum o evidenţia termenul rhománoï al lui Constantin VI Porfirogenetul).

IV. Există însă şi o necunoaştere interioară. Membrii acestor comunităţi romanofone (şi, în nord, românfone) cum se numeau? Ce se considerau ei a fi? Mai întâi, trebuie specificat că aceste comunităţi trăiau repliate asupra lor înseşi, închise, într-un colectiv social-familial sui-generis. Vorbitorii se autodenumeau Rumâni, atât la nordul Dunării, chiar în Carpaţii septentrionali (Rumuni), cât şi în sud (Aro-mâni; în Istria, Rumëri) etc. Câteodată - există şi asemenea cazuri! - îşi însuşeau etnonimul generic �străin" Vlah (Megleno-românii, românofonii din bazinul Dunării, îşi spun �Vlaşi"; cf. Vlaşca, Pădurea Vlăsiei în Muntenia), iar, în nordul Carpaţilor, Huţuli. Autorităţile maghiare îi numesc Olah, dar apare, în limba maghiară şi termenul Román. Subliniem: numele generic. Este însă greu de luat în seamă ideea că asemenea nume (de tipul rumân) ar fi o dovadă de memorie colectivă a originilor romane: a lansat această ipoteză Sextil Puşcariu, o întâlnim şi la ultimii cercetători ai problemei (Stelian Brezianu).
Realitatea sociolingvistică arată însă altceva: că romanofonii sud-dunăreni, ca şi Românii din spaţiul carpato-danubian, poartă denumiri strict localizate în spaţiul românesc. în Mioriţa, �unu-i Ungurean, altul, Moldovan şi altul Vrâncean", există Oşeni, Moţi etc., tot astfel cum există �ţări" (Ţara Loviştei, Ţara Bârsei, Ţara Haţegului etc.) - care dovedesc �risipirea" în colective restrânse, izolate a romanităţii româneşti. Tot astfel, în sudul Dunării, Matilda Caragiu Marioţeanu, DIARO , pp. 76-78, s.v. aromân, enumeră �denumiri după localităţi" ale comunităţilor aromâneşti. Aveau oare aceste comunităţi romanofone - şi românofone, în nord - simţul apartenenţei la comunităţi etnolingvistice mai largi, dincolo de spaţiul local-familial propriu? Greu de spus! Se pare, mai degrabă, că, deşi vorbeau aceeaşi limbă, legături evidente între comunităţile romano- şi românofone nu ar fi existat. Fiecare grup îşi ducea viaţa rural-pastorală, în munţi sau la câmpie, în izolare unul de celălalt. Rezultatul: �Vlahiile" (Albă, Neagră) - id est: Romaniile - postulate de N. Iorga au existat în realitate. Putem vorbi de �insule lingvistice romanofone", de enclave etnolingvistice care, în loc de a forma uniuni, alcătuiau ceea ce se numeşte astăzi �piele de leopard". Dreptul la old ethnicity, la identitate şi-l clama fiecare comunitate în parte.
şEste adevărat, în literatura populară a Aromânilor - în culegerile lui Pericle Papahagi, în studiul lui Th. Capidan, DR IV - întâlnim menţiunea colectivă a numelui Ar(o)mân (arămăn) echivalat cu rămăn, rămănime "Român nord-danubian", dar şi deosebit de acesta. Se vorbeşte despre ficori armâni, de munţil'i armâneşti, o fată se mândreşte a fi Armână di tu munţi - dar asemenea identificări etnice generice par a fi târzii, create în medii nord-dunărene, unde apartenenţa la Aromânii din sudul Dunării devenea un atribut important.ţ

V. întrebarea principală pe care trebuie să o punem este: membrii acestor comunităţi romano- şi românofone, care îşi atribuiau ei înşişi diverse nume locale (sau chiar generice), îşi cunoşteau originile şi �dreptul" la o succesiune istorică?
Peste mai multe veacuri, unii istorici şi filologi au presupus că din moment ce cronicarii bizantini şi umaniştii italieni au semnalat asemănările dintre limba lor şi latină sau italiană, ar fi putut să fie chiar ei, membrii acestor comunităţi, cei care s-au declarat urmaşi ai Romanilor! Textele umaniştilor, mai ales, ar fi �mărturii rezultate dintr-un contact direct cu populaţia" romanofonă, �notate pe viu", poate chiar �comunicate" străinilor de vorbitorii înşişi. Al. Marcu, A. Armbruster şi alţii (chiar şi noi înşine!) au presupus că în comunităţi romanofone exista o �conştiinţă" a limbii lor asemănătoare cu latina.
Să fi avut oare o memorie a originilor latine aceşti păstori romanofoni (chiar dacă unele comunităţi trăiau în regiuni cu toponime latine)? Chiar dacă, în cronicile bizantine, erau consideraţi rhomanoï?

VI. Răspunsul nu poate fi afirmativ. Romanofonia comunităţilor din Peninsula Balcanică - dar şi a celor de la nordul Dunării - nu constituia, la început, o caracteristică identitară, conştientă, înăuntrul acestor grupări. �Limba noastră", �limba cea bună" era un element definitoriu etnic, o continuitate �din tată în fiu" care trebuia cu orice preţ apărată (ar. părinteasca dimândare) în interior, dar şi în afară, faţă de �străini". Nicidecum o relaţie cultural-istorică cu Roma, cu latinitatea! De altfel, în producţiile literare orale, în discursul cotidian oral, în atestările din �graiuri", niciodată nu apar referinţe la o posibilă apartenenţă la lumea latino-romanică (dimpotrivă, termenul lătin, în aromână, are sensul "catolic", ca în toată Biserica ortodoxă).
Iată de ce se poate afirma că aceste comunităţi romanofone-românofone, trăind într-un mediu multietnic, îşi defineau existenţa în sincronie, prin idiosincrazii etnolingvistice de proximitate, fără preocupări istoriciste legate de Roma antică şi de lumea romanică. A le atribui o �memorie colectivă" a originilor latine este - credem - un act cultural a posteriori introdus de istorici şi de filologi.

VII. în schimb, aceste comunităţi aveau conştiinţa propriei identităţi etnolingvistice. Matilda Caragiu Marioţeanu, în Dodecalogul inclus în DIARO, pp. 439-452, afirmă cu convingerea specialistului: �aromâna este limba maternă a Aromânilor care le conferă conştiinţa lor etnolingvistică" (p. 442). în aceste condiţii, autoarea introduce conceptul socio-lingvistic de alteritate, factor esenţial cunoscut în cercetările privind identitatea comunităţilor lingvistice izolate (Sprachinseln). Vorbind altă limbă decât cea din jur şi, mai ales, voind a o păstra (language maintenance), alteritatea garantează fidelitatea lingvistică diacronică. (în Peninsula Balcanică, fiecare etnie avea o limbă proprie, ceea ce, arată Matilda Caragiu Marioţeanu, făcea pe �orice Aromân... să se simtă un altul"!)

VIII. Problemele identitare au început să se complice începând cu secolul al XVIII-lea, atunci când o bună parte dintre Aromâni au avut acces, în urma dezvoltării economico-sociale, la instrucţia şcolară. Aromânii se �îmbogăţeau", devenind oameni respectabili în societatea greacă. în plus, în aceeaşi vreme, se fac simţite şi în Grecia efectele Iluminismului european, care deschidea drumul spre cultură. Dar la care cultură, în afară de aceea în mijlocul căreia trăiau: cultura grecească? Aromânii care voiau să se dezvolte intelectual nu aveau posibilitatea să înveţe decât în şcoli greceşti şi să-şi formeze o cultură grecească. în ce condiţii puteau aceştia să-şi conserve identitatea aromânească? Th. Capidan 1932, pp. 39-41, vorbeşte chiar despre Aromâni care îşi făceau însemnări cu alfabet grecesc dar în grai aromânesc: �pe vremea aceea, Aromânii cu carte, oricât de grecizaţi au fost în cultură, ei n-au fost şi în conştiinţă, pentru că întotdeauna au avut conştiinţa trează că se deosebesc de Greci" (ibid.). Şi totuşi, în această identitate deghizată - profitabil! - au apărut �Greci" - de fapt, Aromâni - şi în ţările româneşti (în sec. XVIII, sub Fanarioţi!): este vorba de pătrunderi directe, din Peninsula Balcanică în nordul Dunării (unii sunt menţionaţi de Th. Capidan 1932, p. 38).

IX. în această benefică perioadă a deschiderilor culturale are loc şi adevărata întemeiere a culturii Aromânilor. Se înfiinţează instituţii de cultură superioară în Balcani: centrul academic de la Moscopole, şcoli aromâneşti (Ianina, Larisa etc.) - se formează intelectuali cu orizont cultural larg, dar cu o şi mai puternică etnicitate (ethnic loyalty). Apar, acum, lucrări de emancipare culturală: Protopiriea (�primă învăţătură") a lui Theodor Cavallioti, destinată culturalizării Aromânilor în limba greacă (Th. Capidan: �încredinţat că numai în această limbă cineva se poate cultiva"). Apare, întocmit de Daniil Moscopolites, un Lexicon Tetraglosson (probabil, 1794) în care aromâna figura alături de greacă, albaneză şi bulgară (teritoriile în care erau răspândiţi Aromânii!) - cu aceeaşi demnitate şi �drept de cetate" în lumea balcanică. Se poate adăuga, aici, acel încă misterios (sau prea puţin cunoscut) manuscris Codex Dimonie (descoperit şi cercetat de G. Weigand) în care apar, cu caractere greceşti, texte religioase în aromână (cf. Th. Capidan 1932, pp. 65-66), de bună seamă traduse din greceşte. Toate aceste lucrări apăreau şi erau circumscrise ariei balcanice - în care Veneţia constituia o stea polară a civilizaţiei Orientului.

X. Ideea apartenenţei la romanitate a venit, pentru Aromâni, ca şi pentru Românii nord-dunăreni, din cultura germanică iluministă. începând din acelaşi sec. XVIII, Aromânii încep să emigreze spre nord, în Germania (Prusia) şi în Austria: aceste două ţări erau, atunci, în plină înflorire economică şi constituiau teritoriile prielnice întâlnirilor culturale multietnice. Printre Aromânii care ajung în aceste ţinuturi mittel-europene este Constantin Ucuta, prelat ortodox stabilit în Poznan (pe atunci, în Prusia meridională). El scrie şi tipăreşte la Viena, în 1797, un fel de abecedar destinat Romano-Vlahilor, scris cu �slove greceşti" dar în aromâneşte, sub titlul (tradus din greceşte) Noua pedagogie sau Abecedar uşor spre a învăţa pe copiii tineri carte romano-vlahă. Pentru prima oară, de la Constantin VI Porfirogenetul, împăratul cultivat, se alătură numele �Vlahilor" de romanitate: Aromânii devin Romano-Vlahi! Conştiinţa originilor romane îşi face apariţia, în cultura Aromânilor, datorită culturii germano-austriece. începe un nou proces de culturalizare: fidelitatea faţă de cultura originară (Niculescu 1975).
Această orientare europeană pro-latină se face evidentă la Viena. în capitala Imperiului austriac ajung intelectuali aromâni care, acolo sau la Budapesta, iau contact cu ideile naţionale care se vehiculau în mediile culturale maghiare şi româneşti. Dacă unii cărturari unguri voiau o �maghiarizare" (prin �des-germanizare") a culturii lor, tot astfel tinerii intelectuali români, �uniaţi", ai Şcoalei Ardelene de la Blaj, vedeau în Unirea cu Roma o confirmare a originilor latine, o latinizare (prin �de-slavizare"). La Viena, în Transilvania sau la Budapesta, Aromânii en quête de leurs origines au găsit răspunsul! Printre cei care au luat contact cu ideile Şcoalei Ardelene, cel dintâi a fost Gheorghe (Constantin) Roja, �doftor în spitalul Universităţii ungureşti din Pesta", care publică, în 1808, la Buda (în germană şi în greacă) Cercetări asupra Românilor sau aşa-numiţilor Vlahi care locuiesc dincolo de Dunăre, în care, pentru întâia oară, sunt consideraţi �Traci romanizaţi" dintr-o �ramură a poporului român" - adică Români - cei care, în sudul balcanic, vorbeau o limbă de origine latină. Recunoaştem în aceste idei tezele lui Dimitrie Cantemir (Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor), ale lui Gh. Şincai şi (poate chiar prezenţa) lui Petru Maior, cu care Aromânii cultivaţi luaseră contact la Viena şi la Buda. De altfel, cealaltă lucrare a lui Gheorghe Roja, Măiestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti care sunt literele Românilor cele vechi (1809) nu este altceva decât �aplicarea" la scrierea în graiurile aromâneşti a alfabetului latin, precum preconizau cărturarii ardeleni. Iar atunci când Mihail Boiagi, publicând la Viena, în 1813 (în greacă şi germană) Romanische oder macedono-wlachische Sprachlehre, pe lângă o încercare de a stabili normele structurale ale aromânei, pune în circulaţie termenul macedo(no)-valah (echivalent cu viitorul macedo-român), după cum arată Matilda Caragiu Marioţeanu, DIARO 1997 s.v. Descrierea amănunţită a acestor două fundamentale lucrări care au despărţit �etnia" aromânească de Greci şi au individualizat-o, integrând-o în romanitatea românească, a făcut-o Th. Capidan 1932, pp. 67 urm.
Aşadar, în contact cu cărturarii maghiari şi români angajaţi în construirea culturii lor naţionale - mai ales cu reprezentanţi ai Şcoalei Ardelene - au reuşit intelectualii Aromânilor (deveniţi Romano-Vlahi) sosiţi din îndepărtatele teritorii sud-balcanice - să ajungă la ideea că sunt un popor de limbă romanică şi că, împreună cu Românii din nordul Dunării, ar descinde din latinitatea Romei antice. De aceea, unii dintre intelectualii aromâni - precum Gheorghe Roja - au aderat la ideile latinizante ale Şcoalei Ardelene. Cu toate acestea, o afirmaţie precum aceea a lui O. Densusianu, Istoria literaturii române moderne (ed. a 4-a, 1963) privind �influenţa Şcolii Ardelene" asupra �scriitorilor aromâni" pare limitată. Contextul cultural este mult mai vast.
Dar conceptul unei unităţi integrale a romanităţii româneşti, la nordul şi la sudul Dunării, a fost inculcat celor din Peninsula Balcanică de către aceeaşi renaştere naţională care, pornind din Transilvania, sub auspicii catolice mittel-europene, i-a trezit şi pe cei din Moldova şi Muntenia. Se construia ideea românofoniei, apărea noţiunea de dialect (daco-român, macedo-român, megleno-român). Idiomele locale aromâneşti (ca şi �megleno-româna") se integrau în limba română comună. Aromânii (�Macedo-Românii") ca şi �Megleno-Românii" şi Vlahii deveneau �fraţii" buni ai Românilor.
Ceea ce istoricii numesc �imaginarul naţional românesc modern" era, în bună parte, construit. Unitatea �Romano-Moldo-Vlahilor" înscrisă pe �hronicul" lui Dimitrie Cantemir se realiza, istoric (�vechimea") şi geografic.

XI. La această nouă situaţie ideologică, reacţiile politice ale autorităţilor ecleziastice şi culturale greceşti nu au întârziat să se facă simţite. Anateme ortodoxe (împotriva lui M. Boiagi), acuzaţii de �atentat" la �cauza naţională grecească" nu au mai putut avea efect: comunităţile românofone erau legate, prin ereditatea latino-romanică, cu un stat numit România, aflat la nordul Dunării. Integrarea în romanitatea românească se împlinise! Este drept, prima consecinţă a fost... inimiciţia Grecilor: Aromânii, în special, altădată beneficiari ai culturii greceşti, se orientau, acum, spre latinitate! Rezultatul: cei care rămâneau în Peninsula Balcanică erau constrânşi să se grecizeze, iar alţii, nu puţini, îşi căutau refugiu în nordul Dunării, (daco)românizându-se. începea astfel - în sec. XIX - exodul (mai ales) al Aromânilor în ţările româneşti din nord. Pe bună dreptate, Max Demeter Peyfuss formula, în 1970, întrebarea: Rom oder Byzanz, vorbind despre �deşteptarea" (termenul este creat în Imperiul austro-ungar) conştiinţei �naţionale" aromâneşti. Aromânii au fost puşi în faţa unor grave opţiuni culturale.

XII. De aici înainte, evoluţia politică a evenimentelor o cunoaştem. Th. Capidan 1932, pp. 41-45, a prezentat-o pe larg. După 1848 şi după Unirea Principatelor, în a doua jumătate a sec. XIX, intelectualii români (dar şi statul) se angajează în susţinerea morală şi culturală a �elementului românesc" din Balcani, pentru... a-l �salva din ghearele grecismului" (!). Statele sud-dunărene reacţionează împotriva acestei �propagande româneşti", iar conflictul balcanic din 1913 nu face decât să intensifice contrarietăţi şi inimiciţii subterane... Acuzaţiile la adresa unui �naţionalism românesc", expansiv, în Balcani, nu li psesc.

XIII. Problema comunităţilor romanofone - românofone - constituie din ce în ce mai mult un element important - sine qua non - al întregii românităţi româneşti. De la conştiinţa identitară, etnolingvistică, până la imaginea istorică a originilor latino-romanice, comunităţile romanofone, atât cele nord-dunărene, cât şi cele sud-dunărene, au avut de parcurs o vreme îndelungată, de secole. Un valoros istoric maghiar, ucis în revoluţia din 1956, I. Tóth Zoltán 2001, p. 12, a arătat că ceea ce el numea �conştiinţa de neam" şi... �conştiinţa naţională" (rezultată din cultura unei elite intelectuale) a originilor latino-romanice, au evoluat aproape în acelaşi fel şi la Românii nord-dunăreni din Transilvania. Şi la aceştia, ca şi la cei din sudul Dunării, conştiinţa alterităţii (faţă de cei din jur) s-a transformat, prin aceleaşi idei istoriciste ale originilor, în aspiraţii naţionale. Alteritatea se definea prin latinitate, iar aceasta din urmă genera militantism politic pentru recunoaşterea �naţionalităţii" (fie şi �minoritară", după cum sugerează Matilda Caragiu Marioţeanu, DIARO, p. 443). Dacă la nordul Dunării dezideratele au fost împlinite, în sudul Dunării ele îşi aşteaptă încă rezolvarea.
Dar drumul parcurs a fost acelaşi: lungul drum al afirmării în istorie a romanităţii româneşti.

XIV. Nu este semnificativ faptul că dinamica acestor idei identitare naţional-istorice s-a declanşat într-un mediu multicultural favorabil, prin contacte ideologice austro-ungaro-transilvănene care au reunit pe toţi cei care militau pentru autonomia propriei alterităţi? în termeni sociolingvistici, fidelitatea lingvistică (language loyalty) s-a completat cu o culture loyalty, istorică, spre a construi ceea ce a fost numit national identity (Niculescu 1973).
încercăm, în rândurile noastre de faţă, să arătăm cât de strâns legate, în aspiraţii naţionale şi realizări, au fost comunităţile etnolingvistice din cultura mittel-europeană a sec. al XVIII-lea. în special Românii, atât la nord cât şi la sud de Dunăre, au fost beneficiari târzii ai acestei întrepătrunderi multiculturale prin care au fost salvaţi de izolare şi (re)introduşi în istoria Europei.




Bibliografie


Adolf Armbruster, La romanité des Roumains. Histoire d'une idée, Bucureşti 1977.
Stelian Brezianu, Romanitatea orientală şi Evul Mediu, Bucureşti 1999.
Th. Capidan, Românii nomazi, în �Dacoromania" IV, 1923-1924
Th. Capidan, Aromânii, Bucureşti 1932.
Matilda Caragiu Marioţeanu, Dicţionar aromân (Macedo-Vlah), DIARO, A-D, Bucureşti 1997.
Alexandru Niculescu, Language Loyalty - Culture Loyalty, în �Revue Roumaine de Linguistique" 20 (1975), 4.
Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, Bucureşti 1963.
Max-Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească, Bucureşti 1994.
Sextil Puşcariu, Studii istro-române, I, Bucureşti 1906.
I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean (1697-1792), trad. Maria Someşan, Bucureşti 2001.