Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
My Way de Tudorel Urian


Vine o vreme cînd fiecare scriitor (am în vedere aici exclusiv un model înzestrat cu un minim spirit critic) ajunge să se întrebe cum arată creaţia sa din perspectiva timpului care a trecut. El îşi aduce aminte, cu siguranţă, fervorile începutului, emoţiile drumului pînă la chioşcul din colţ pentru cumpărarea revistei în care i-a apărut primul articol, furnicăturile produse de vederea miraculoasă a propriei sale semnături în formă tipărită, drumurile părinţilor cu publicaţia sub braţ pe la toţi vecinii şi rudele din cartier, felicitările interminabile care îi dăduseră pentru o clipă sentimentul că întreaga lume literară aştepta cu sufletul la gură şi este încă sub farmecul apariţiei articolului său de debut.

Urmează unu-două decenii în care, în articolele altora, numele respectivului scriitor apare însoţit de epitetul "tînăr", iar despre creaţia sa se spune că este încărcată de promisiuni pentru mai tîrziu. Apoi, brusc, eroul nostru observă, la început mirat, că, din sintagma "tînărul scriitor", pe care o credea veşnică, a dispărut primul termen şi, eventual, află din ziare că scrisul său se află la antipodul "literaturii tinere". Uluit ridică privirea dintre hîrtii şi constată că mai toţi colegii săi de generaţie - la ale căror nunţi a participat şi pe ai căror copii i-a văzut în scutece - au încărunţit, iar unii dintre ei au devenit bunici. Nu mai înţelege nimic din această glumă proastă a destinului - privindu-se în oglindă ar putea spune că arată încă acceptabil, în sufletul său se simte neschimbat, nu s-a petrecut nimic fundamental -, deschide buletinul şi înţelege cu stupoare că scrierea vîrstei sale începe cu cifra cinci. Începe să priceapă că imaginea sa în ochii celor din jur este alta decît cea pe care se obişnuise să o creadă. Dar cum s-a modificat scrisul său în toată această perioadă? Scrie el mai bine astăzi decît acum două sau trei decenii cînd toată lumea îi prevestea un viitor strălucit? A confirmat sau a infirmat el, ca scriitor, toate speranţele puse în scrisul său de veteranii condeiului? Pentru a afla răspunsurile la aceste întrebări, autorul în cauză are o singură cale: să publice, în aceeaşi carte, eşantioane semnificative din textele scrise şi, eventual, publicate, de la începutul carierei pînă astăzi.

Exact o astfel de carte este Scrieri de plăcere (titlu oarecum inadecvat, mai toate textele volumului fiind scrise pentru a fi publicate - au şi apărut în diverse reviste -, nu de dragul purei plăceri care presupune o gratuitate a gestului; în plus, nu ştiu cîtă plăcere îi poate produce cuiva ideea de a scrie despre dejecţiile din propriul dosar de urmărire deschis de Securitate) de Dan C. Mihăilescu. O carte autoportret, scrisă sub forma unui "album de amintiri", util remember literar, în care poate fi întrezărit chipul autorului la diverse vîrste ale creaţiei. Fiind vorba de un volum al unui important critic literar al vremii noastre, fireşte că nu sînt lipsite de interes nici textele în sine, dar mult mai interesant este celălalt aspect, de a vedea cum gîndea şi care era amprenta stilistică a lui Dan C. Mihăilescu la anumite vîrste, încotro se îndreptau preocupările sale, unde se situau unghiurile şi metodele sale de abordare a fenomenului literar. Răsfoind acest album cvasi-sentimental, cititorul urmează, pas cu pas, traseul literar al autorului. Descoperă primele texte publicate în revista Liceului 39 din Balta Albă, poeziile de la 18 ani, trimise lui Ioan Alexandru şi răspunsurile încurajatoare ale maestrului, cîteva dintre recenziile publicate în anii '80 în presa literară (în special în revista "Transilvania", unde autorul a avut o rubrică permanentă), mai multe articole de atitudine din Chenarul deţinut la revista "Luceafărul" după 1990, relatarea primei excursii în străinătate (în Franţa, în toamna anului 1990), un scurt fragment dintr-o proiectată, dar mereu amînată enciclopedie a lumii româneşti văzute prin opera lui I.L. Caragiale şi, în final, o serie de editoriale, dragi sufletului său, apărute în ceea ce singur numeşte "amorul său defunct", suplimentul "LA&I". E mult? E puţin?

Cel puţin în cazul criticului Dan C. Mihăilescu, toate observaţiile unui potenţial comentator al cărţii sînt anticipate chiar de autor care - la fel ca în prefaţa la celălalt volum publicat în acest an, Literatura română în postceauşism, Editura Polirom - realizează cu un remarcabil spirit de autoanaliză un portret dincolo de care puţine lucruri mai rămîn de spus: "Vreau să zic, deci, că în cazul meu nu natura critică, exegetică a primat, ci fervorile lirice. Nu analiticul descriptiv, ci digresivul condimentat. Nu pedagogia lecturii, ci încifrările, aluzivul, apetitul pentru simbologie şi mai puţin pentru esteticul pur. Nu disciplina, rigoarea, raţionalitatea rece şi spiritul geometric m-au captivat, ci exegeza voluptoasă, eseistica plăcerii" (p. 6). Între criticul Dan C. Mihăilescu din anii '80 şi cel de azi diferenţele stilistice şi de metodă critică sînt aproape insesizabile. Acelaşi stil rococo, aceeaşi tornadă de referinţe din domenii care, teoretic, nu ar avea cum să se interfereze, aceeaşi voluptoasă scufundare a autorului într-un jacuzzi cu bule reconfortante ce deschid gîndirii porţi spre universuri pline de delicioase promisiuni. Într-o pagină despre Radu Cosaşu, scrisă în anul 1987, îl recunoaştem fără probleme pe criticul proteic de astăzi şi voluptosul său discurs: "În fine, sub catifele, pînze gudronate, brocarturi de Olanda sau pînze de sac (autopenitent) se află, pe punte, biblioteca - şi ea Ťfigurăť a balenei albe - cu Flaubert şi Stendhal, cu Tolstoi, Dostoievski Cehov şi Gogol, cu Babel, Singer, Ibrăileanu, Rebreanu, Anna Franck, cu Marin Preda, Mazilu şi Titel, cu Marx, Köstler Orwell şi Sartre, cu Maiakovski, Esenin, Fadeev şi Labiş, dar şi cu Musil, Kafka sau Joyce. Printre toate plimbîndu-se umbra lui Chaplin, a vedetelor de pe Beverly Hills, star-system trecut prin ŤSteaua fără numeť, prin Woody Allen, fraţii Marx şi Buster Keaton. Gaguri, gajuri, ganguri şi granguri petrecuţi în lesa Ťdoamnei cu căţelulť, cu gîndul la Anna Karenina şi Mîşkin, la Gérard Philippe şi Rubliov, lume de celuloid cu efect de bandă întoarsă, percepţie hi-fi în care toată această magie (şi manie) referenţială e suprema terapie a tragediei evenimenţiale" (p. 47). Dan C. Mihăilescu are, ca nimeni altul în critica românească, vocaţia etalării unor nesfîrşite serii referenţiale, aparent paradoxale, dar care reuşesc de fiecare dată să surprindă de minune specificitatea operei aflate în discuţie. Chiar dacă în felul acesta el lasă impresia că bate cîmpii sub narcoza marii culturi, se observă adesea că aceste dezvoltări rizomice care ţin mai degrabă de proză decît de critica literară pot spune mai multe despre o carte decît multe pagini de analiză. Am mai spus-o, lectura lui Dan C. Mihăilescu este una de gurmand care îşi ornează uneori banala bucată de friptură din farfurie (categoric, nu este cazul cărţii lui Radu Cosaşu, discutate mai sus) cu garnituri şi combinaţii de sosuri nemaiîntîlnite, astfel încît, celui care îl priveşte, ajunge în final să îi lase gura apă. Virtuozitatea absolută în domeniu este atinsă la comentariul cărţii lui Valeriu Cristea, După-amiaza de sîmbătă, unde criticul concepe un discurs paralel, izbutind performanţa să nu spună nici un cuvînt despre conţinutul propriu-zis al operei pe care o discută.

Marea revelaţie a acestor Scrieri de plăcere o constituie însă formidabilul capitol dedicat primei vizite în străinătate şi exilului românesc din capitala Franţei. În pagini de mare încărcătură existenţială, autorul îşi rememorează umilinţele trăite în gara Salzburg unde a fost dat jos din tren pentru absenţa unei vize sau cele din noaptea în care s-a trezit golind pungile de gunoi menajer ale celor care îl găzduiseră, cu scopul de a le face cadou, la întoarcerea în ţară, fiicei sale. Mereu atent la tot ce îl înconjoară, autoanalizîndu-se fără menajamente, autorul înţelege cu prilejul acestui prim voiaj parizian handicapul pe care îl au de recuperat românii în planul mentalităţii, după cincizeci de ani de comunism, ca şi specificul întristător al exilului românesc cu obsesiile, fobiile şi toate celelalte complexe ale sale. Aceste pagini dezvăluie vocaţia de memorialist a lui Dan C. Mihăilescu şi am bănuiala că surprizele autorului în această zonă sînt abia la început.

Citind aceste Scrieri de plăcere simţi în urechi enervantul (din cauza repetării lui pînă la saturaţie în ultimii ani) hit al lui Franck Sinatra, My Way şi te apucă un soi de oboseală melancolică. La ce mai poţi să speri atunci cînd, poate ultimul mare pofticios de literatură dintre criticii noştri încă activi ajunge să recunoască resemnat: "La 50 de ani simţurile critice s-au tocit. Prea multe, tot mai multe pagini şi cărţi ţi se par deja citite, prea multe verdicte par deja date. Prea mă lasă tot mai rece provocările insolite, priză la exotism, sexualism şi excentric nu mai fac, iar literatura îmi spune din ce în ce mai puţin, mai nimic"?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara