Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
În căutarea lui Enescu şi concerte la sala Pleyel din Paris de Mihai Alexandru Canciovici


Un român care vizitează Parisul are o datorie de suflet de a se duce să vadă cimitirul istoric al Franţei Père Lachaise şi de a se închina la mormântul lui Enescu, aflat aici din 1955, de la dispariţia sa. Père Lachaise rămâne un emoţionant muzeu de monumente funerare vechi, cu valoare istorică. Îşi dorm aici somnul de veci mari scriitori, pictori şi sculptori, muzicieni şi politicieni ai Franţei sau ai lumii, precum: Balzac, Alfred de Musset, A. Daudet, Oscar Wilde, Proust, Molière şi La Fontaine, G. Bizet, Chopin, Rossini, Charpentier şi alţii.
Cu tristeţe şi stupoare am constatat că pe harta de la poarta cimitirului, unde sunt indicate poziţiile monumentelor, nu figurează Enescu la litera E. Am pornit pe alei cu dorinţa de a-l găsi pentru a-mi desăvârşi astfel misiunea mea culturală în capitala Franţei. Fără nici o indicaţie sau indiciu l-am descoperit în cele din urmă printr-un miracol şi am păstrat un moment de reculegere la mormântul său. Am părăsit cimitirul cu un sentiment de regret şi nemărginită durere. Este inadmisibil ca un asemenea mare compozitor, intrat în universalitate, să nu figureze nicăieri şi aş spune că aceasta se datorează, din păcate, în parte, şi dezinteresului şi indiferenţei, în timp, a Ambasadei noastre, care nu s-a străduit să sensibilizeze Primăria Parisului pentru a-i acorda onorul cuvenit muzicianului român.
După cum se ştie, Enescu şi-a trăit aici ultima parte din viaţă, a concertat pe podiumul celebrei Săli de concerte Pleyel, repurtând succese de prestigiu.
Şi cum era şi normal, mi-am acordat un timp special pentru a asculta câteva concerte, adevărate evenimente muzicale. Conducerea Orchestrei din Paris invită într-o stagiune mai multe ansambluri orchestrale importante din lume pentru a evolua în această sală, ceea ce conferă vieţii muzicale o mai mare diversitate de stiluri şi maniere de interpretare.
Am avut, deci, fericita ocazie de a asculta Orchestra de cameră müncheneză, sub bagheta unui reputat muzician care este Dieter Fischer Diskau. Programul extrem de rafinat ales a fost dedicat în exclusivitate lui Richard Strauss şi a inclus Metamorfozele, studiu pentru 23 de instrumente de coarde, Suita pentru orchestră "Burghezul gentilom" şi monologul Arianei din opera "Ariana din Naxos", această ultimă partitură beneficiind de interpretarea de excepţie a sopranei Iulia Varady. Ea este o artistă complexă, de o mare cultură muzicală, o stilistă desăvârşită care excelează atât în operă dar şi în lied, oratorii sau lucrări vocal-simfonice. Am putea spune, că o continuă astăzi în mod deosebit pe Elisabeth Schwartzkopf. D.F. Diskau a condus cu discreţie şi fină nuanţare partiturile straussiene.
Orchestra din Paris a oferit un program de clasă înaltă sub bagheta lui Christoph Eschenbach, program ce cuprindea Concertul pentru violoncel şi orchestră de Dvorak şi Simfonia a IV-a de Mahler. Violoncelistul suedez Truls Mørk a interpretat cu o sensibilitate aparte cunoscutul concert, fiind foarte atent la nuanţele timbrale ale instrumentului. Eschenbach a realizat simfonia lui Mahler cum rar am ascultat. De neuitat a fost partea a III-a, Poco adagio, în care viorile au marcat cu o mare fineţe starea de vrajă. Soprana americană Grant Murphy, cu o voce sensibilă şi frumos condusă şi-a dozat frazele muzicale cu multă inteligenţă. C. Eschenbach, după opinia mea, rămâne un mare muzician, impresionând atât ca pianist, dar şi ca dirijor.
Am avut o şansă poate unică de a participa la concertul Filarmonicii Scalei din Milano, sub conducerea lui Ricardo Muti.
Orchestra Filarmonică de la Scala a fost creată în 1982 pentru a da posibilitatea accesului la repertoriul simfonic universal. Muti devine directorul principal al ansamblului din 1987 şi promovează un repertoriu vast, invitând regulat la pupitrul orchestrei pe colegi de-ai săi, reputaţi dirijori contemporani, precum: Claudio Abbado, Riccardo Chailly, Myung Whun Chung, Carlo Maria Giulini, Zubin Mehta, Georges Prêtre şi alţii. La Sala Pleyel Ricardo Muti a oferit un program ales cu mare grijă, incluzând piese mai puţin cântate, precum Suita pentru orchestră "Turandot" a lui Ferruccio Busoni, apoi superba fantezie simfonică "Din Italia" de Richard Strauss încheind cu o bucată spectaculoasă ca "Pinii din Roma" de Respighi, capabilă să pună în valoare posibilităţile actuale ale orchestrei, arta de interpretare a diverselor partide. Muti, după opinia mea, este un muzician rasat, exigent şi riguros, dar sensibil, un adevărat artist al nuanţelor. Ca bis, el a interpretat uvertura "Forza del destino" de Verdi, amintind tuturor că rămâne un pasionat al operei.
Un concert cu repertoriu popular, de mare accesibilitate a prezentat Orchestra Naţională a Ucrainei, dirijată de Misha Katz, avându-l la pian pe Mihail Rudy: uvertura "Ruslan şi Ludmila" de Glinka, romanticul Concert nr. 2 de Rachmaninov şi "Patetica" de Ceaikovski. Din păcate, concertul nu s-a ridicat la nivelul manifestărilor anterioare, orchestra era omogenă, cu buni profesionişti, care puteau executa şi singuri partiturile respective. Misha Katz s-a dovedit un dirijor plin de emfază, cu gesturi teatrale, uneori chiar supralicitând prin mişcarea corporală. Pianistul Rudy a executat corect concertul lui Rachmaninov, dar fără acel patos romantic şi o anumită sensibilitate pe care le aşteptam în interpretarea sa.
Am rămas descumpănit de reacţia publicului parizian, care a aplaudat frenetic după scherzo-ul Simfoniei "Patetica", ceea ce mi se pare regretabil pentru receptorii unui asemenea şlagăr.
Urmărind desfăşurarea întregii stagiuni concertistice de la Sala Pleyel putem aprecia diversitatea repertoriului, varietatea de stiluri şi şcoli muzicale abordate, importanţa numelor aflate pe afişul concertistic, ceea ce face ca viaţa muzicală din capitala franceză să se anunţe bogată în evenimente artistice.